SILVIA BELDIMAN (Prozatoare): „Niciunde în lume, clopotele nu sună ca în satul meu”

– Originară dintr-un sat fabulos din nordul județului Hune­doara, Ceru Băcăinți, scriitoarea Silvia Beldiman spune o po­ves­te ce doare: înstrăinarea de valorile tradiționale. Un de­mers literar și moral, care a adus în ziua lansării cărții sute de cititori. Am că­utat-o acasă, la Orăștie, tocmai când primă­va­ra se pregătea să coboare din munții dacilor –

„Satul în care m-am născut m-a marcat într-un mod definitiv”

– Vă aflați la cea de a patra carte a dvs., „Dan­sea­ză și taci”, dedicată, la fel ca și ce­le­lalte roma­ne, valorilor satului româ­nesc tradițional. În cazul dvs., Cerul Bă­căinți, un loc fabulos din nordul ju­de­țului Hunedoara. Există vreo legătură între lo­cul de unde ați plecat și scrii­toa­rea care ați de­venit?

– M-a marcat foarte mult locul copi­lăriei mele. Ceea ce am trăit alături de familia mea, când a venit colectivizarea forțată și am fost obligați să devenim oră­șeni peste noapte, dizlocarea aceasta for­țată, cred că a fost drama unei întregi ge­ne­rații. Tot ceea ce trăim, de la revo­luție încoace, este o experiență mai mult sau mai puțin trau­matică, a tuturor. Ceea ce am pus în cărțile me­le, poartă, desigur, am­prenta locului în care m-am născut. Satul meu m-a marcat într-un mod defi­nitiv și cred în con­tinuare că toți cei care au trecut în viața lor pe la sat capătă o altfel de sen­­sibilitate și de înțele­gere a lumii.

– Ce ați luat și ați dus mai departe?

– Din lumea aceea duc cu mine nevoia de fru­mos și de armonie. Pentru că acolo, în satul meu și în copilăria mea, am fost într-o armonie perfectă cu cerul și cu pământul. Acolo m-am simțit în armonie cu lumea și cu tot ce era în jurul meu, de la firul de iarbă, la oameni. Viața petrecută la sat te clădește într-un fel anume și te smerește, te sfiește cumva. Te sfiește în fața oamenilor și a lumii în general, pentru că lumea țăranului este rostuită după alte principii. Acolo viața curge în ritmul anotimpurilor, dictată de o putere peste înțelegerea noastră, de Dum­nezeu. Și asta îți dă un altfel de rost în viață. Acolo am văzut, fără lecții de morală, că e bine să muncești și e bine să îți faci treaba corect, acolo am învățat că trebuie să îl ajuți pe cel de lângă tine, că cinstea e o mare virtute. De exem­plu, în satul meu, oamenii când plecau de acasă puneau un măturoi în poartă, tocmai ca să se știe că sunt plecați – n-ar fi îndrăznit nimeni să între în curtea lor, cât ei nu erau acasă! Și mi-aduc aminte că bunicul meu zicea lucruri simple, de genul Vorba-i vorbă. Pentru el și oamenii din sat nu era nevoie nici de con­tract, nici de hârtii, nici de ștampile, când spuneau ceva sau aveau o înțelegere. Dacă ai spus un lucru, era pe­cetluit și era așa. Apoi, de la sat mai duc cu mine iu­bi­rea aceea necondiționată a familiei și a oa­menilor… Nu vreau să idilizez și să spun că la sat trăia o comunitate de îngeri, oame­nii trăiau cu păcatele lor și aveam și bețivul satului, și prăpădita satului, toate caracterele erau acolo. Dar dominantă era mun­ca, seriozitatea și bucuria cu care oamenii își duceau zilele, dincolo de lipsurile sau lucrurile pe care și le-ar fi dorit. Își îngrijeau animalele, cu bucu­rie, pu­neau grajdul înaintea casei – întâi dă­deau de mâncare la animale și apoi se așezau ei la masă. Își îngrijeau grădinile cu o bucurie și un drag incredibile și veneau istoviți de la muncă, dar a două zi porneau din nou, în zori, și nu poți să nu te întrebi de unde puterea asta. Răspunsul pe care eu l-am găsit e unul singur – făceau cu dăruire și cu bucurie tot ceea ce făceau! Și ce mi-a mai dat satul mie, și cred că asta e valabil în general, nu doar în cazul meu – satul mi-a dat o libertate absolută. Doar acolo m-am simțit un om cu ade­vărat liber și acolo am cunoscut iubirea fără de margini a săte­nilor mei. Lucrurile astea le-am dus mai departe cu mine, după ce am plecat. Și armo­nia, pentru că la sat totul este armonie. Fiind atâta natură și Dum­nezeu negreșind cu nimic în marea Sa creație, acolo am trăit în armonia lumii, așa cum a fost făcută. Totul era după niște rân­duieli pe care țăranii ști­au să le respecte, și asta dădea sen­zația de armo­nie. Și mai este ceva ce astăzi a dis­părut din viață noastră – a dispărut sur­pri­za vieții. Acum totul este programat, tre­buie să fie previzibil, lumea de azi vrea să aibă sub con­trol viața. Noi, acum, în timpu­rile moderne, vrem să programăm totul și de aceea suntem într-o luptă teribilă cu viața. Noi efectiv ne luptăm cu viața, ceea ce este o gre­șeală. Atunci nu era așa. Cred că o mare înțelep­ciu­ne, pe care o dobândești cu trecerea timpului, este să lași lucrurile să se întâmple. Bătrânii noștri de la sat, în sim­plitatea lor, știau asta. Știau să primească totul așa cum venea și abia apoi vedeau ce pot alege sau îndrepta.

– Pentru cititorii noștri care nu au ajuns în Cerul Băcăinți (eu am fost și am rămas fermecat), v-aș ruga să îmi evocați un pic acest loc. De fapt, de unde vine acest nume straniu și poetic?

– Satul se numește Băcăinți, dar pentru că avea și un cătun pe dealurile de deasupra lui, oamenii i-au spus acelui loc Ceriul Băcăinții și așa s-a născut numele de Cerul Băcăinți, de la acea parte a satului, așezată pe culmile dealurilor. Bă­căinți se întinde de pe malul Mu­reșului până la acele dealuri. E un sat verde, scufundat în verdeață, cu case de piatră, cu garduri de piatră, cu șuri de piatră, cu un râu ce trece chiar prin mijloc. Râului noi îi spu­neam vale și satul așa este – în­tre două dealuri, cu o vale pe mijloc și case de o parte și de alta. De pe dealurile acelea poți vedea Mureșul cu lunca lui, munții Orăștiei și Apu­senii – o priveliște de basm, ca o promisiune de Paradis.

„Mi-e dor de praful de pe ulița copilăriei”

– Mai mergeți în satul copi­lăriei? Cum îl ve­deți prin ochi de adult? Și-a mai păstrat fru­musețea pe care o știați din copilărie?

– Merg și acum acolo, nu așa des pe cât aș vrea, dar merg. Sigur că s-a schimbat, găsesc unele lucruri schimbate, pentru că modernitatea a ajuns și acolo. De exemplu, faptul că s-a asfaltat le-a făcut oamenilor viața mai ușoară, însă pe mine mă arde asfaltul acela, îți arde talpa piciorului și nu-ți vezi urma în el… mie mi-e dor de praful de pe ulița copi­lăriei mele. Din acest punct de vedere, satul s-a mo­dernizat, ceea ce e firesc și e foarte bine, dar a pier­dut din farmecul de altădată, din obiceiurile vechi, din sărbătorile care nu mai au aceeași savoare. Deci, e cu plus și minus. Merg acolo, pentru că am păstrat grădina bunicii mele, și când intru în ea, e pământul stabil de care am nevoie.

– Povestea satului Băcăinți e a multor alte sate din România, care credeți că e viitorul lor? Se vor mai întoarce oamenii la tradiții? O să mai fie ceea ce a fost?

– Nu știu ce o să fie cu România, dar în legă­tură cu satul meu, pe care îl văd și îl știu, cred că nu va muri niciodată. Pentru că piatra dăi­nuie. Pentru că biserica este încă pe deal și oamenii merg la slujbă duminică de duminică, pentru că oamenii se întorc, își refac casele, chiar dacă nu locuiesc permanent. După o perioadă în care satul părea că se va pustii, acum văd că își re­vine. A fost un sat puternic, centru de comună, cu școală gene­rală și internat, post de poliție și cămin cultural, avea și baie comunală, deci, un sat populat cu oameni vrednici, bărbații mai tineri lucrau și la oraș și o duceau destul de bine. După o perioadă în care părea că doar bătrânii au mai rămas și satul se va stinge odată cu ei, acum văd că tinerii se întorc și există din nou o viață a satului. Călușarii joacă din nou, s-au reluat colindele iarna, în loc de bal exis­tă acum un festival al salcâ­mu­lui, care adună oamenii de pe vale, rea­min­tind tradițiile. Satul românesc nu are cum să dispară, cred că sunt prea mulți oameni ca mine, care îi poartă în suflet dorul. Eu nu am putut niciodată să plec din locurile astea. Am ieșit în lume, dar mi-era dor și de piatra din zidurile Băcăin­țiului, n-aș fi putut să trăiesc departe de el. Pentru că eu nu cred în mirajul străinătății – admir ce este acolo, apreciez, dar ce este acolo nu este al meu. Al meu este cimitirul din Băcăinți, cu mormintele familiei mele și cu crucile lor. Niciunde în lume clopo­tele nu sună precum clopotele bisericii mele, din satul meu. Și lumea aceea, care te privește într-un fel anume când îți dă bună ziua ea nu există, nu se poate în­tâmpla decât acolo, în locul în care te-ai născut. Eu nu am trăit mirajul Occiden­tului, am admirat doar cultura și educația occidentală, și prin prisma meseriei mele, de profesoară de franceză, însă nu a fost pentru mine, nu este locul meu, nu a fost o soluție pentru viață, cel puțin pentru mi­ne. Cred cu tărie că dacă Dumnezeu a lăsat ca eu să mă nasc aici, acesta este cel mai bun pământ pe care să calc, iar fân­tâna din curtea mea are apa cea mai bună pentru mine și pentru viața mea.

– În prezent, domiciliul dvs. este în Orăștie! Cum arată viața unui scriitor într-un mic oraș de provincie?

– Viața mea este așezată aici, iar scrisul a fost o eliberare. Adunasem atât de multe în suflet încât, scriind, am eliberat lucru­rile care mă copleșiseră. Nu sunt un scri­itor ordonat, în sensul că nu scriu cu pro­gram sau cu normă de pagini. Totul vine din interior, din clipa aceea în care simți că cineva nevăzut te bate pe umăr și te în­deamnă să scrii. Altfel, Orăștia este un oraș mic de provincie și nu s-a putut feri de problemele care sunt peste tot în țară. Din fericire, are oameni ex­traordinari, care apreciază cultura, frumosul, care au preocupări deosebite. Și asta mi-a dat o mare bucurie, pentru că ai cu cine vorbi despre o carte, un film sau des­pre o muzică bună. Poate că lipsesc evenimentele de anvergură, care să dea altă înăl­țime orașului, dar eu sper că suntem în pragul unui timp, în care și asta se va schimba. Au fost, în tine­rețe, ani în care am avut nevoie de efervescența și dinamis­mul marilor orașe, dar acum îmi place liniș­tea orașului meu. Aici se trăiește frumos, molcom, ardelenește. Adică, toată presiunea acestui timp prezent nebun nu este așa de puternică aici. Și-apoi, sunt și membră a Uniunii Scriitorilor – Alba-Hu­nedoara, unde avem întâlniri periodice, comu­nicăm între noi, am prietenii literare. Mai des ne întâlnim la Alba Iulia, unde se întâmplă eveni­mente de anvergură națională. Dar uite, și aici, chiar ieri, am avut un eveniment în Orăștie, în care s-au întâlnit artele plastice cu muzica și literatura, la vernisajul unei expoziții de pictură, în vechea sinagogă a orașului.

– „Dansează și taci” e cea de a patra carte a dvs. Scrieți la fel cum vorbiți: cu multă emoție. La lansarea romanului au fost 400 de cititori. Cine mai are nevoie de emoție într-o lume în care dis­tracția sau divertismentul tind să stă­pâ­nească tot?

– Vrem sau nu, emoțiile sunt latura cea mai pro­fundă a noastră. Sigur că suntem în derivă și socie­ta­tea caută de multe ori lucruri facile. Dar asta se în­tâmplă și pentru că oamenii au uitat să fie sin­ceri cu ei înșiși. Mulți cred că își găsesc împlinirea în exte­rior, în fațadă și în mască, dar de fapt, în felul ăsta nu vor fi niciodată fericiți. Să te arăți lumii așa cum crezi că i-ar plăcea ei, mai ales de când cu in­ternetul și re­țelele de socializare, asta nu îți aduce nici împlinire, nici bucurie. În afara trăirii sufletești, nu cred că este ceva ce poate împlini mai mult un om. E o iluzie în care tră­iește lumea acum, o mică isterie narcisistă.

– Pe dvs. ce vă emoționează, din ce vă luați sentimentul de împlinire?

– Mă emoționează tot ce-i frumos, vorba bună și blândă, iarba de la Costești, cerul de la cetățile da­cice și ghioceii de la Vârtoape, zâmbetul nepo­tului meu, Matei… Asta înseamnă pentru mine viață și împlinire. Și îmi place să mă las surprinsă de viață în fiecare zi și în fiecare anotimp. M-am bucurat nespus și de primăvara asta și de explozia ei de verdeață și de flori, de parcă a fost prima pri­măvară din viață mea. Gălăgia acestei lumi, în care tot ce este urât este de fapt strident, de la grobia­nism și nesimțire, la minciună și lăcomie, o evit, mă refugiez în cele câteva prietenii pe care le am, în natură și în viața de fa­milie, și cred că aici este echilibrul omu­lui. Fericirea cred că este făcută din lu­cruri foarte simple și care nu costă bani.

„Apreciez tot ceea ce înseamnă modernitate, dar nu cu prețul disoluției sufletului omenesc”

– Cartea dvs. spune povestea mul­tor români plecați în căutarea unui rost, în străinătate sau la oraș, nevoiți să treacă de la o viață arhaică și plină de tradiții, la modernitatea în care au fost forțați să își găsească alte repere, multe din ele, străine lor. Ce fel de vi­itor întrevedeți pentru România, în aceas­tă lume nouă?

– Sunt optimistă din fire, dar nu pot să văd clar ce va fi cu noi peste câțiva ani de acum încolo. Societatea româ­neas­că trăiește un moment de mare debusolare și cu greu își va găsi o cale. Și nu știu în ce măsură o va putea găsi dacă nu vom avea, noi toți, înțelep­ciu­nea de a ne întoarce la rosturile pierdute. Eu cred că doar întorcându-ne la ceea ce a fost veri­ficat cu istoria noastră, cu viața noastră, cu viața înaintașilor noștri, ne putem reașeza pe un drum bun. Și reîntorcându-ne la cre­dință. Dar nu o credință declarativă sau a practicării unor gesturi rituale în mod mimetic, ci căutând în interiorul nostru, în sufletul nostru credința adevărată, reco­nec­tându-ne la o spiritualitate autentică și la valorile pe care, din păcate, ne stră­duim parcă să le scoatem din viață noas­tră. Pentru că acum mi se pare că se cal­că în picioare tot ce este frumos și curat, mergem înainte ca un tăvălug. Lăsăm în urmă credințe, valori, frumuseți care de altfel sunt foarte simple, nu e nimic complicat. Dacă mer­gem înapoi, la ceea ce am învățat în fami­liile noastre, ar fi de ajuns să sperăm la un final fericit. Eu vin dintr-o familie de oa­meni simpli, de la țară, și toate lecțiile pe care le-am primit acolo nu au fost stridente și nu au fost ostentative. Lumea satului româ­nesc o găsesc adevărată și curată în sufletul meu, iar cărțile mele așa s-au năs­cut, din dorul meu pentru acea lume, pe ca­re am crezut-o pierdută, dar pe care am redes­coperit-o în adâncul ființei mele. Da­că vom ajunge să căutăm în sufletele noas­tre, vom găsi tot ce avem nevoie ca să mer­gem înainte frumos. Pentru că nu e nimic complicat: nu e greu să fii omenos, gene­ros cu cel de lângă tine, sincer… Sunt valorile pe care cei de dinaintea noastră le-au cultivat. Eu nu pledez pen­tru o întoar­cere la o lume arhaică, apreciez tot ceea ce înseamnă evoluția și modernitatea socie­tății, dar nu cu prețul disoluției sufle­tului ome­nesc. Subțiindu-se viața satului româ­nesc, și viața noastră devine mai să­racă.