Îngerul bisericilor osândite la moarte – Pr. MACARIE PRISTAVU

– Ne-am învățat cu ideea că sfinții aparțin doar trecutului și sunt trecuți cu roșu în calendarul bisericesc. O mulțime de sfinți neștiuți s-au născut însă mult mai aproape de noi, din îndârjirea de a salva credința de furia comunistă. Să le ascultăm poveștile minunate e un fel de a le răsplăti sacrificiul –

Februarie 1990. Sfârșit de iarnă în Călărași. E încă frig, gerul nu se lasă dus. Crivățul șuieră nebun peste Bărăgan. În pustietatea câmpiei, aproape de satul Modelu, zgribulește o biserică ruinată. Nu mai are nici acoperiș, nici ferestre, zidurile sunt mâncate de ploi și ninsori. Amin­tirea dureroasă, ca o rană deschisă, a unui sat care a fost ras de pe fața pământului, un sat frumos și bogat, cu nume de voievod – Radu Negru. În anii ‘60, comuniștii au hotărât că tre­buie strămutat, pentru că nivelul apelor freatice era prea ridicat. Și cum ziceau, așa și făceau. Casele au fost rase de buldozere, dar de biserică nu au avut curajul să se atingă. Au lăsat-o să moară încet. Hoții de vite veneau și își tăiau aici animalele. Murdară și pân­gărită, își aștepta sfârșitul supli­ciului, când, brusc, s-a petrecut o minune. Tot într-o zi de iarnă, la începutul anului 1990, când în ea s-a statornicit un călugăr venit de la Schitul Cetățuia al Mânăstirii Ciolanu –    părintele Macarie Pris­ta­vu, un monah cu o râvnă vecină cu nebunia întru Hristos pentru lăcașele părăginite, pe care voia negreșit să le redea rugăciunii. La Radu Negru nu avea unde să stea, așa că și-a făcut sălaș în vechiul lumânărar al bisericii, o încăpere fără ușă, cu gea­murile sparte. Între zidurile crăpate mi­rosea ca în iad. În biserică era un strat de aproape un metru de resturi de piei de oi și de vite putrezite, lăsate acolo de hoții care le tăiau. Dar părin­tele Macarie a ră­mas. A rămas în lumânărarul din câmp și s-a apucat să curețe biserica imediat.

Candela din container

Constantin era tânăr, nu îm­plinise douăzeci de ani, când pronia i-a rânduit să-l întâlnească pe călugărul Macarie. Auzise de el și s-a dus, curios să-l cu­noas­­că, împreună cu alți trei prieteni, ado­lescenți și ei. S-a întâmplat chiar de Crăciunul anului 1990. Trecuse, așadar, aproape un an de când părintele venise să sal­veze biserica. Ningea și viscolea cum numai în Bărăgan se întâmplă. „Era chiar a doua zi după Nașterea Domnului. Ca să ajungem la biserica de la Radu Negru, a trebuit să mergem pe jos șapte, opt kilometri pe câmp, pe o iarnă foarte grea, pe un viscol cum numai în Bărăgan poți întâlni. Nu am avut de ales, poliția oprise circulația ca să nu rămână mași­nile blocate în câmp, atât de tare sufla viforul. Când am ajuns, am găsit biserica încuiată. Nu era nimeni. Lângă locaș, cineva îi adusese părintelui un container de șantier, la fereastra căruia se vedea o candelă pâlpâind. Am bătut și părintele ne-a des­chis. Era venit parcă din altă lume. Înăuntru, în fața icoa­nei Maicii Domnului, se afla un teanc de pomelnice enorm. Pe ele, scrisul de abia se mai putea citi, de parcă fusese spălat. Aveam să aflu mai târziu de ce – când îi pomenea pe cei pentru care se ruga, pă­rintele plângea pentru ei cu lacrimi mari, care, cu vremea, ștergeau numele scrise pe pomelnice. Pe vremea aceea, nu eram apropiați de biserică, ne-am simțit stingheri în fața părin­telui Macarie, habar nu aveam cum să ne purtăm cu un călugăr, iar dânsul, vă­zându-ne sfiala, ne-a cerut voie să ne cânte o cântare. S-a așezat în genunchi în fața icoa­nei Maicii Dom­nului și a început să cânte ușor: «O, Iisuse dulce, dul­cele meu Domn», un imn în care omul își cântă dorul după Dumnezeu, vrea să-L vadă, să-L cuprindă, iar Hris­tos pare că întârzie să-i răspundă. Și, pe când cânta, a început să plân­gă. Și atâta dor era în cântarea lui înlăcrimată, încât am început să plângem și noi, deși nu mai făcuserăm asta niciodată și ne era rușine de lacrimile noastre, am fi vrut să ni le as­cun­dem. Pe mine acele clipe m-au devastat, pur și simplu. Așa ceva nu mi se mai întâmplase niciodată. Am ieșit afară, m-am as­cuns după o glugă de co­ceni, am căzut în genunchi și, pentru prima dată în viață, am strigat plângând: «Doamne al acestui bă­trân, dacă exiști, fă, Te rog, ceva cu mine!». Și, pentru prima dată, mi-am revăzut viața și, deodată, toată a căpătat sens. Din seara aceea de Crăciun, am învă­țat pe de rost cântecul pă­rintelui Macarie și-mi amintesc că îl cântam ade­sea cu râvna aceea care-ți topește inima. Întâlnirea nu m-a schimbat doar pe mine. Din acea seară, toți cei patru prieteni am luat calea bisericii, trei dintre noi fiind astăzi preoți”.

Visul Maicii Domnului

Părintele Macarie a venit pe lume la 26 octombrie 1922, în satul Blăgești de lângă Buhuși, la granița dintre județele Bacău și Neamț, ca cel mai mic dintre cei trei copii ai lui Vasile și ai Mariei Pris­tavu. La botez a primit numele de Mihai. S-a născut și a crescut aproape de una din cele mai vechi, mai frumoase și mai puternice vetre monahale din Mol­dova: Sihăstria. Când el făcea primii pași în viață, părintele Ioanichie Moroi reîn­via schitul Sihăstria, unde vor străluci marii duhovnici Cleopa Ilie și Paisie Olaru. Părintele Cleopa avea să-i devină părintelui Macarie povă­țuitor. Peste fericirea pe care o va fi gustat în casa copilăriei, împre­ună cu cei trei frați, vegheat de doi părinți evlavioși, a venit coș­marul celui de-al Doilea Război Mon­dial. Era tânăr, avea doar 21 de ani când a plecat pe front.    A căzut repede prizonier la ruși și și-a petrecut un an de zile în condiții crunte, într-un lagăr sovietic. Co­piilor săi avea să le poves­tească de muncile zdrobitoare, de bătăile gardienilor, de foamea și de umi­lințele îndurate. Din caznele aces­tea avea să-l scoată Maica Dom­nului. S-a întâmplat chiar în Postul Adormirii, pe care-l ținuse foarte aspru, numai în rugăciune. Într-o noapte a avut un vis în care Preacurata i-a apărut, spunându-i că vor fi eliberați. A primit vestea cu multă credință și le-a împăr­tășit-o și celorlalți camarazi de ar­me. Nu l-a crezut nimeni, dar con­ducerea lagă­rului a auzit de visul lui și, crezând că-i instigă și pe ceilalți prizonieri de război la evadare, l-au legat de un copac și l-au lăsat patru zile fără mâncare și apă. Ca să-i sporească suferința, i-au spus și că e condamnat la moarte. Întoarcerea armelor din 23 august 1944 avea să adeverească promisiunea Maicii Domnului. Toți prizonierii de război români au fost eliberați. De atunci, dragostea lui pentru Preacurata nu a mai avut margini. S-a întors în țară, s-a însurat cu o femeie credincioasă, Zenovia, care i-a dăruit opt copii. Șase au trăit până astăzi, când scriu aceste rânduri – patru fete și doi băieți. Cu cea mai mică, Daniela Olariu, aveam să depăn firul tinereții părintelui. Un fir atârnat de cer, cu rugă­ciuni fierbinți și o mare dragoste pentru Scriptură.

Tatăl din icoană

„Nu vă pot spune cât de bun și de blând și de credincios era tata! Avea tot timpul Scriptura în buzunar, mereu ne spunea câte un citat din ea, ba chiar și pagina și versetul de unde îl citise!”. Da­niela și-a iubit mult tatăl, despre care vorbește cu însuflețire, conturându-i o imagine cât o icoană. O icoană de tată bun și harnic, care nu s-a cruțat defel de dragul copiilor. Viața lui au fost doar Hristos și familia. Nu a știut decât de muncă și de biserică. Așa a sporit și în rugăciune, până la măsura unui sfânt, deși trăia în lume. Ar fi vrut însă, ca orice om al lui Dumnezeu, să se poată dărui doar lui Hristos. Când cea din urmă fată s-a așezat la casa ei, a știut că lucrarea lui în lume se sfârșise. S-a sfătuit cu duhovnicul său, părintele Cleopa Ilie și, după ce a primit binecuvântare, și-a rugat soția să-i îngăduie să plece la mânăstire. Zenovia a acceptat. Știa că inima soțului ei nu-și poate afla alean decât în rugă­ciunea neîncetată. În lume era ca o pasăre în colivie. Părintele Macarie Pristavu și-a luat zborul și a intrat ca novice la Mânăstirea Nechit, unde a și fost călu­gărit. Nu după mult timp, a făcut împreună cu câți­va frați din mânăstire un pelerinaj în Buzău, la Mânăstirea Ciolanu. Au urcat atunci la Cetățuia, un schit al mânăstirii, o veche vatră sihăstrească, peste care trecuseră mai multe veacuri, dar la a cărui biserică nu mai slujea nimeni de câteva decenii: „Tata nu suporta să audă că există biserici pără­site. Ne spunea nouă, copiilor, că nicio biserică nu se cuvine să stea închisă, pentru că orice biserică e a lui Dumnezeu și e mare păcat să le părăsim”. Cu rugăciunea în inimă, părintele Macarie a mers la Preasfințitul Epifanie, episcopul Buzăului, și i-a cerut să-l lase să se așeze la Schitul Cetățuia, să dea viață nouă străvechiului lăcaș. Vlă­dica i-a dat bine­cuvântarea și așa a ajuns, la peste 60 de ani, sihastru în mijlocul co­drilor, într-un lăcaș la care nu mai venea ni­meni. Acolo s-a pu­tut revărsa în voie în rugă­ciune și tot acolo va fi primit marele dar al lacri­milor, care spală nu nu­mai păcatele ru­gătorului, ci și pe cele ale celor care îi cer ajutorul. În­cet, cre­dința lui fierbinte i-a adu­nat în jur ucenici. Oameni de toate felurile veneau să îi ceară sfat și mai ales să se roage pentru ei. Iar părintele asta făcea, zi și noapte. Când­va, la sfârșitul dictaturii co­muniste, bătrânul a ajuns la un moment dat în Călărași și a aflat de biserica părăsită a satului Radu Negru. A știut atunci că venise vremea pentru o nouă misiu­ne, dar vremurile îi erau potrivnice. Când dictatura comunistă a căzut, în decembrie 1989, s-a deschis în fața lui drum liber. Călăuzit de credință și rugă­ciune, a venit și și-a făcut cuib duhovnicesc între ruinele lăcașului părăsit. În scurtă vreme, nu numai că îi va da viață nouă bisericii, dar va întemeia aici o mânăstire care durează și astăzi. Pentru credin­cioșii din Călărași, a fost de parcă cineva ar fi aprins un foc dumnezeiesc în pustiul Bărăganului. Un foc care arde, încă, în amintirile lor.

Mărturii

Imaginea părintelui Ma­carie e vie și astăzi, în memo­ria celor care l-au cunoscut. S-a întipărit ca o pecete peste viața lor. O emoție vie, care le străbate mărturisirile.

„Nu dormea niciodată”

„Părintele Macarie a fost un om îndumnezeit, zic eu acum, la atâția ani de la moartea lui. Eu l-am cu­nos­cut la mânăstirea lui, la Ra­du Negru, și am prins drag de dânsul imediat, iar el ne-a răsplătit cu dragostea lui, trăgând adesea la noi, în Călărași, în drumurile sale spre Slobozia. Și, în atâtea nopți cât l-am primit, nicio­dată nu l-am văzut să se în­tindă noaptea în pat. O pe­trecea stând fie pe scaun, fie pe un colțișor al patului. Di­mineața, așternuturile erau neatinse. De fiecare dată!” (Mioara Constantin).

Bolnava vindecată

„Era mititel de statură, cu o față ca de copil și cu o barbă albă. Îmi amintesc că răspândea de jur împrejur mereu o mireasmă frumoasă, greu de înțeles în condițiile în care trăia. Era tot timpul îmbrăcat cu o cămașă albă, nu avea decât una singură, pentru mine a fost un mister cum de o ținea tot timpul cu­rată, deși cu ea și slujea, și grădinărea. În 1998, am asistat la una dintre minunile făcute de părintele. Venisem la Mânăstirea Radu Negru, unde am întâl­nit o familie cu o doamnă foarte bolnavă. Fusese la mulți medici la București, dar niciunul nu i-a pus un diagnostic. Îmi amintesc că l-a rugat pe părin­tele să-i citească o rugă­ciune, iar dânsul s-a așe­zat în genunchi în fața icoanei Maicii Domnului din bise­rică și ne-a rugat și pe noi să îngenunchem și să ne rugăm împreună cu el. Când se ruga, a început să plângă atât de tare, încât lacrimile îi curgeau pe carte. Și nu numai el. Toa­tă biserica a început să plân­gă îm­pre­ună cu pă­rintele Macarie, rugân­du-se pentru doam­na bol­na­vă. Când a ter­minat de citit rugăciunea, i-a spus: «Mergi și, în trei zile, Dum­nezeu te va aju­ta să te vindeci!». După o vreme, m-am întâlnit cu sora acelei doamne și, într-adevăr, după trei zile se vindecase, așa cum a spus părin­tele!” (Veronica Dumitru)

Ultima biserică

Dar după ce Mânăstirea Radu Negru a fost ridi­cată și pusă pe rod, părintele Macarie a plecat. Funcția de stareț nu-l va fi împlinit. Viața liniștită, între zidurile unei mânăstiri frumoase, nu era pentru el, atâta vreme cât mai erau biserici abandonate, care aveau nevoie de ajutor. Nu putea trăi cu gândul că o biserică poate sta părăsită. Și nu departe de Călărași, în plin câmp, pe locul fostului sat Liberta­tea (vechiul Brătieni), se afla o astfel de biserică abandonată, după ce comuniștii distruseseră satul cu buldozerele. La ea a plecat părintele Macarie într-o primăvară, fără să se uite înapoi. La fel ca la Radu Negru, s-a așezat, pur și simplu, între ruine. De data aceasta, părintele avea mulți ucenici în Călărași, care au venit repede, încercând să ajute, dar câteva luni a stat acolo în câmp, fără să țină cont de sănătatea lui, deși era trecut de șaptezeci și cinci de ani. Dar nu s-a cruțat. A trudit, trăind cu desăvâr­șire singur, și a reușit, în nici doi ani, să redeschidă biserica și să înceapă ridicarea chiliilor. În primă­vara anului 2000, se pregătea să împrejmuias­că noua mânăstire. Știa că nu mai are mult de trăit și se zorea să lase în urmă o așezare monahală gata să-și primească viețuitorii. Foarte apropiată părinte­lui, doamna Veronica Dumitru a fost să-l vadă și-și amintește și acum că i-a spus la plecare câteva cu­vinte, cât o profeție. „«Să reveniți peste o săptă­mână!» Când am revenit, exact după o săptămână, pe 4 martie, l-am găsit întins în curte, fără suflare”. Nu a fost nimeni lângă părintele Macarie atunci când a trecut la Domnul. A murit așa cum a și trăit, trudind pentru reînvierea unei biserici. „Mi-l aduc și acum aminte cum ne spunea: «De voi am eu grijă!». Și are. Niciodată nu am simțit că ar fi plecat dintre noi. Când merg la mormântul lui, eu vorbesc cu el așa cum vorbeam și în timp ce trăia. Și, ori de câte ori merg acolo, simt o adiere caldă, care mă îmbrățișează. Și îmbrățișez și eu mormântul. Pentru mine, părintele este viu și acum și parcă mă aș­teaptă”.

(Familia părintelui Macarie Pristavu ne-a pus la dispoziție pentru acest articol fotografiile din propria arhivă. Ele văd acum, pentru prima oară, lumina tiparului. Pe a­ceas­tă cale adresăm mulțu­mirile noastre. Mulțu­mesc, de asemenea, pentru informațiile oferite de domnul Ni­colae Dragu, vice-primarul orașului Că­lă­rași, un om minunat, al cărui drag de a face bine i-a fost sprijin părintelui Maca­rie, în ctitoriile sale.)