Ca și Pleși, Tonea este un alt sat așezat pe culmile înalte ale comunei Săsciori. Un sat mai întins și cu mult mai populat. Față de 15 familii, câte mai trăiesc în Pleși, Tonea numără aproape 80. Iar pe 25 mai, unsprezece elevi, aflați în clasele primare și unul din clasa pregătitoare, au primit și ei vacanță mai devreme, ca să-și însoțească părinții la stânele din Munții Șureanu. Am ajuns la ei cu puțin timp înaintea încheierii anului școlar, convins că, din orice documentare despre copii, nu trebuia să lipsească o oră de cursuri. Așa că am bătut încet la ușă, am fost primit de doamna învățătoare Lucia Scurtu și m-am strecurat cu greu, împreună cu un carnețel și un reportofon, la unul dintre pupitrele sălii de clasă. O sală de clasă încălzită de un foc de lemne, dar dotată cu toate lucrurile indispensabile unei școli moderne. Drumul de acces spre Tonea nu este simplu, dar dotările de aici nu diferă prea mult de cele ale unei școli de la oraș. Cât timp elevul din clasa I a terminat lecția de citire, elevele din clasa a doua, exercițiile de gramatică, iar cei de-a patra, pe cele de matematică, am învățat, la rândul meu, că respectul, bunul simț, disciplina și râvna sunt o parte esențială a vieții copiilor de aici. Dincolo de educația pe care au primit-o acasă și de felul lor de a fi, meritul este, fără îndoială, și al învățătoarei. Doamna Lucia Scurtu este făcută pentru meseria asta. Cât a durat ora, a jonglat fără efort printre copiii de vârste și clase diferite și a trecut de la o materie la alta fără să-și piardă o clipă atenția, explicațiile și dragostea pentru ei. La sfârșitul orei, când copiii au țâșnit în curte ca să se joace, mi-a spus că e obișnuită să predea și să trăiască în locuri ca acesta, aflate atât de departe de lumea pe care o știm. Pentru că, de luni până vineri, când coboară la familia ei de la poalele muntelui, Lucia Scurtu locuiește și ea, la fel ca învățătoarea din Pleși, în clădirea școlii. „În Tonea am venit de patru ani, dar condițiile sunt incomparabil mai bune ca cele din Mărgineni, un alt sat aflat în vârful muntelui, unde, iarăși, am predat câțiva ani buni. Acolo, împreună cu cei doi copii ai mei pe care îi aveam pe atunci elevi am locuit într-o cămăruță minusculă, unde de abia aveau loc o măsuță, o sobă și un pat. Vă spun asta ca să înțelegeți că, fără dragoste pentru copii și pentru meserie, e imposibil să mergi mai departe… Dar eu cred că m-am descurcat bine. De multe ori, după ore, propriii mei copii, fără să-și dea seama, continuau să-mi spună «doamna învățătoare». Dura o secundă până se corectau: doamna învățătoare… ăăăă… mamiiii… Așa aș vrea să fiu și pentru copiii de aici: doamna învățătoare, ăăă, mami. E cel mai frumos elogiu pe care îl pot primi”. Am ieșit împreună cu Lucia Scurtu în curtea școlii. Nouă copii, o minge și un câine alb sunt de-ajuns pentru o bucurie pură, fără margini. Dar învățătoarea îmi spune că ceea ce văd e doar o mică pregătire pentru ce are să urmeze: „Să le vedeți bucuria când ajung pe munte cu oile și se întâlnesc cu ceilalți copii din satele lomănarilor. Dar cred că deja v-au spus asta și cei pe care i-ați întâlnit în Pleși”. Mi-au spus-o, da. Vacanța lor de vară e cu totul altfel decât a oricărui alt copil din lumea asta mare. Dar bucuria e bucurie, chiar și pentru câteva minute, cât durează recreația. Clipe bune i-am privit cum aleargă fericiți, aici, deasupra lumii, în Tonea. Apoi mi-am luat inima în dinți și i-am întrerupt din joacă, doar ca să aflu răspunsul la cea mai banală întrebare pe care un adult o adresează unui copil: Ce vrei să te faci când o să fii mare? O întrebare care, evident la vârsta asta, nu e neapărat relevantă pentru viitorul lor. În definitiv, mulți dintre cei cu care am stat de vorbă nu au împlinit încă 10 ani, ca să poate oferi un răspuns credibil. Însă întrebarea asta mi s-a părut importantă pentru altceva: pentru cum își proiectează ei viitorul, pentru contextul în care își duc viața, pentru aspirațiile lor, pentru relația cu satul în care trăiesc. Copiii au făcut un cerc mare în jurul meu și au început să răspundă.
Maria Gavrilă, clasa a IV-a
„Vreau să rămân aici, la fel ca mama și tata”
(O fetiță înaltă, cu codițe împletite, care zâmbește la fel de serios și de senin cum o făcea și Valentina Lupu, în Pleși. O întreb dacă se cunoaște cu Vali. Îmi spune că sunt prietene foarte bune și că abia așteaptă să o revadă sus, la stâna din Cruci.)
„Eu vreau să rămân aici, acasă, la fel ca mama și tata. Și vreau să am toate lucrurile pe care le avem și acum: vaci, oi, cai, câini, porci… De fapt, dacă se poate, o să fac să fie și mai multe! Pentru că mie îmi place foarte mult satul meu și îmi plac foarte mult și animalele. Dacă o să mă fac mare și o să am tot viața de acum, o să fie cel mai bine de pe pământ!”
Cristian Lucan, clasa a III-a
„Vreau să fac foarte multă brânză”
(Poartă pe chip un zâmbet uriaș, cât vacanța de vară. Când îmi răspunde, devine serios, la fel ca în sala de clasă. Își aranjează treningul roșu în care e îmbrăcat și își trage peste cap gluga în felul în care oamenii importanți de la orașe își potrivesc cravata la cămașă.)
„Tot fermă de oi ca cea a părinților vreau să am și eu! Îmi place foarte mult munca asta, este o muncă deosebită, pe care nu oricine este în stare să o facă. Eu pot s-o fac fără probleme, pentru mine nu este o muncă grea. Chiar și brânză știu deja să fac. În viitor, o să fac foarte multă brânză, deoarece este important să produci lucruri naturale!”
Tudor Bodea, clasa a IV-a
„Bancher!”
(Tudor este cu un an mai mic decât Dragoș. Îl privește cu mare atenție în timp ce răspunde. Când îi vine rândul, devine și el serios. Și mândrie, și siguranță de sine poți citi pe chipul său. Răspunde fără să clipească.)
„Bancher! La oraș, bineînțeles, că acolo sunt toate băncile! Cu cât o să fie orașul mai mare, cu atât o să fie mai bine pentru mine! Părinții mei nu au oi. Doar un berbec și o mioară. De ce să rămân în Tonea atunci?!”
Dragoș Petrașcu, clasa a IV-a
„Aș vrea ca biroul meu să fie aici, pe deal”
(La 11 ani, este cu un cap mai înalt decât toți colegii lui. Un băiat responsabil, serios, în care poți deja să ghicești semnele maturității. În timp ce toți ceilalți copii se foiesc fără astâmpăr, el stă drept în fața mea, ca la un interviu pentru angajare.)
„Mi-aș dori foarte mult să devin om de afaceri. Nu m-am gândit foarte bine în ce domeniu aș vrea să lucrez, probabil că în I.T., pentru că sunt foarte multe oportunități acolo. În orice caz, nu aș vrea să merg la birou, în oraș. Aș vrea ca biroul meu să fie tot aici, acasă, în Tonea, pe deal.”
Diana Ivan, clasa a III-a
„Aș vrea să mă fac profesoară la noi în sat”
(E încă răcită, o încearcă tusea, așa că poartă pe cap un fes mare, roșu. E copilul care locuiește cel mai departe de școală. La aproape două ore de mers pe jos. De asta, părinții o aduc la școală în fiecare zi cu mașina. A arestat mingea, îmi răspunde cu ea în brațe.)
„Eu vreau să rămân la noi acasă, pentru că aici este foarte, foarte, foarte frumos. Dar aș vrea să mă fac profesoară. Exact ca doamna învățătoare vreau să fiu și eu! Pentru că, și om mare când o să fiu, tot la școală o să vreau să vin!”
Nicolae Oprița, clasa a III-a
„Vreau să apăr țara și satul meu”
(Nicușor își aranjează șapca pe cap, cu gesturi hotărâte, apoi mă privește drept în ochi și-mi răspunde tare, răspicat, fără să clipească.)
„Eu vreau să mă fac armată, să dau cu pușca în război, bam bam bam, să apăr țara și satul meu! O să-i apăr pe toți prietenii mei și o să-i împușc pe oamenii răi: bam bam bam!”
Diana Căta, clasa a II-a
„Să am grijă de văcuțe și oițe”
(Diana e genul acela de copil cuminte, care doar zâmbește. Răspunsul ei asta și e: un zâmbet curat, plin de fâstâceală și timiditate.)
„Și eu tot învățătoare vreau să fiu. Tot ca doamna. Să-i învăț pe copii să-și facă temele și să fie serioși. Și, când mă întorc acasă, să am grijă de văcuțe și oițe…”
Denis Bodea, clasa pregătitoare
„Să dorm în mașină, lângă oi”
(Denis are doar 6 ani, dar pentru că zi de zi se află la ore în aceeași clasă cu elevii mai mari, a învățat deja tot alfabetul și tabla înmulțirii. Mușcă dintr-o felie mare de pâine și îi dă și lui Mickey Mouse de pe treningul lui să guste.)
„Eu, când am fost la oraș, am văzut o mașină roșie și mare de pompieri. Și mami mi-a cumpărat una, de jucărie. Când o să fiu mare, vreau să merg cu mașina asta peste tot, să sting focul, unde e foc. Dacă nu e foc, o să merg la stână și o să parchez mașina acolo, chiar la strunga oilor! Acolo o să stau mereu. O să dorm în mașină, lângă oi!”
