Despre doi mari sfinți ai bisericii – PETRU și PAVEL, cu părintele arhimandrit ANDREI COROIAN, de la Catedrala Episcopală din Deva

În miezul verii, biserica ortodoxă prăznuiește marea sărbătoare a Sfinților Apostoli Petru și Pavel. 29 iunie e ziua în care cei doi apostoli ai lui Hristos au fost uciși la Roma pe care o încreștinaseră; Pavel, prin decapitare, pentru că era cetățean al imperiului, iar Petru prin răstignire, la fel ca Mântuitorul. Din smerenie, spune tradiția, mai-marele apostolilor a cerut să fie crucificat cu capul în jos.

Părintele arhimandrit Andrei Coroian, de la Catedrala Episcopală din Deva, este legat în mod special de acești doi mari sfinți, pentru că atât biserica satului în care a crescut, precum și lăcașul în care slujește acum se află sub ocrotirea lor.

Talpa de foc a Sfântului Petru

– Părinte Andrei Coroian, din­colo de felul în care îi înfă­țișează Scriptura pe cei doi mari sfinți ai creștinătății Pe­tru și Pavel, cum îi simțiți dum­neavoastră, în adâncul inimii? Ei sunt sărbătoriți îm­pre­ună, deși în viața de toate zilele au fost diferiți…

– Atunci când am fost la Vatican prima dată, acum șapte ani, am vrut neapărat să merg la mormântul Sfântului Apostol Petru. Și am avut o surpriză: că atunci când m-am în­chinat la acea statuie a lui din bazi­lica San Pietro și când am pus mâna pe talpa Sfântului Petru, ardea. Ea e rece, altfel, cum e orice statuie de marmură, dar acum ardea, era ca de foc, pur și simplu. A fost exact cum mă gândeam eu la Sfântul Apostol Petru – un sfânt cu credința înfocată. Pentru că Petru pornește în viața lui duhovnicească de la credință. El a fost fratele apostolului Andrei și fiul lui Iona, un pescar simplu din Betsaida Galileii. Înainte de a-L urma pe Hristos, se numea Simon, Domnul Iisus i-a schim­­bat numele în Petru. Dintre cei doisprezece ucenici, el a fost, poate, apostolul cu cea mai fier­binte credință și, totodată, cel mai în vârstă. Este primul care L-a mărturisit pe Iisus Hristos ca Dum­nezeu când i-a spus de față cu toți ceilalți: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”. E cea mai puternică mărturisire despre Iisus care s-a făcut vreodată în istorie. Sigur, a avut și el clătinări în cre­dință, s-a și lepădat de Domnul, chiar de trei ori. Dar lepădarea aceasta întreită din timpul pătimirilor Domnului a îndreptat-o prin pocăință, la o simplă privire blândă a lui Hristos. Domnul l-a întrebat: „Petre, mă iubești tu pe mine?” „Da, Doamne,”, i-a răspuns Petru, „Tu știi că Te iubesc.” Și Mân­tui­torul a repe­tat întrebarea de trei ori, după numă­rul lepădărilor lui Petru, și tot de trei ori i-a răspuns sfântul apos­tol. Atunci i-a șters Iisus păcatul, iar Petru a trăit o pocăință adâncă toată viața. Se spune în tradiție că avea urme adânci pe obraz de la câte lacrimi de căință vărsase. Pocăința aceasta l-a trans­format atât de mult încât, la Pogorârea Duhului Sfânt, a fost primul apostol care a ieșit în piață în Ierusalim și a predicat. Predica ni s-a păstrat în Scriptură, în car­tea Faptelor Sfinților Apos­toli, o predică în urma căreia s-au convertit la creștinism 3.000 de suflete. Petru a fost un om de mare trăire, după Înviere a vin­decat boli, a înviat morți, în Scriptură ni se spune că până și umbra lui vindeca oameni. Mo­dul cum a sfârșit, în 29 iunie, anul 65, sub Nero, arată    adânca lui dragoste și slujire pentru Domnul Hristos.

Se spune că, atunci când a aflat că urma să fie răs­tignit, s-a pregătit să fugă din Ro­ma, dar pe drum i-a ieșit Domnul în cale. Când Petru l-a întrebat: „Unde te duci, Doamne?”, Iisus i-a răs­puns: „Mă duc să mă răs­tignesc a doua oară.” Atunci sfântul apostol a în­țeles că venise vremea să îl măr­turisească pe Hris­tos prin mucenicie. Așa că s-a întors în Roma, iar când a venit momentul pătimirii, a cerut să fie răs­tignit cu capul în jos, ceea ce ne arată adânca lui smerenie, care l-a și făcut întâistătător al aposto­lilor. Se spune despre el că e serafimul lui Iisus. Serafimii sunt ceata de îngeri cea mai apropiată de Sfânta Treime, sunt cei aprinși de dragostea pentru Dumnezeu. Lor le-a urmat Petru, iar faptul că a trăit atât de adânc credința și iubirea lui Hristos l-a făcut cel mai mare între apostoli.

Pavel, iubirea revărsată

– Și pe Sfântul Apostol Pavel cum îl vedeți?

– La același nivel cu Petru, dar, cumva, la polul opus. Dacă Petru e întruparea cre­dinței, atunci Sfân­­tul Apostol Pavel e iubirea revărsată, un apos­tol în stare să spu­nă: „Pentru mine, a viețui înseam­nă Hristos, iar a muri, dobândă”. Tot ce spune în epistole, tot ce face, modul cum abordează lucru­rile e cu totul dum­nezeiesc. În plus, spre deo­se­bire de Petru, el a venit spre Hristos printr-o cultură foarte fină, sub­tilă și vastă. A fost din neamul lui Venia­min, școlit cu toa­te școlile timpului, a urmat celebra școală rabinică a lui Gamaliel, dar apoi și la Alexan­dria, după cum zic unele tradiții. Pe lângă faptul că avea o bună cu­noaștere a Vechiului Testament, cunoștea și scrie­rile literare vechi. Se vede asta din faptul că a reu­șit în capitolul XIII al Epistolei întâia către Corin­teni, să dea omenirii un imn al iu­birii dumnezeiești cum nu s-a mai scris vreo­dată. Nimeni n-a mai pu­tut să scrie așa ceva de atunci. Și pentru că vorbim de un apostol cu o cultură rafinată, aș vrea să citez aici un fragment din portretul pe care ÎPS Bar­to­lomeu Anania i-l face, în in­troducerea sa la Epistole Pau­line. Cred că e cea mai fru­moasă descriere a Sfântului Apostol Pavel din cultura ro­mână. Nimeni n-a scris despre acest apostol atât de frumos și de sintetic. „Personalitate com­plexă, inteligenţă vie, cul­tură vastă, temperament dina­mic, Pavel e un râu de energie în continuă mişcare. Pururea in­spirat şi veghetor, e, în ace­lași timp, mistic şi om de acțiu­ne, teolog şi misionar, întemeietor şi organizator, păstor şi catehet, polemist redutabil şi orator înflă­cărat, dialectician şi liric. Mai presus de toate, însă, el este părinte. Totul însă, absolut totul, i se sub­ordonează sentimentului suprem: iubirea sa pentru Domnul său, Iisus Hristos. Istoria bimi­le­nară a creştinismului nu a mai cunoscut un om cu devoţiunea lui Pavel”.

– Ne-ați spus despre întâlnirea dumneavoastră cu Sfân­tul Apostol Petru, la Roma, în catedrala care-i poartă numele. Când ați ajuns să îl cunoaș­teți pe Pavel?

– V-am spus despre experiența din Catedrala San Pietro, pentru că acolo a fost culmea trăirii mele cu acest mare apostol. Dar la Roma am fost și la mor­mântul Sfântului Pavel, la bazilica „San Pao­lo fuori le mura”, și acolo am trăit o stare deosebită. Am simțit acolo acest duh al lui de lumină și de iubire. Cu Sfântul Pavel, cel mai mult mă desfăt citindu-i epistolele. Și cred că asta și trebuie să facem, ca să ne apropiem de el, trebuie să citim ceea ce el a scris. Sunt unele texte ale lui pe care le-am memorat, cum e cel de la Coloseni, de exemplu: „Întru El locuieș­te, trupește, toată plinătatea Dum­nezeirii”. Sfântul Apostol Pavel are o teologie pro­fundă, și, ca să pătrund în profunzimile lui, pe mine mă ajută să-i citesc și Acatistul, pentru că simt un mare har când îl citesc.

– Mi-ați spus că ați copilărit într-un sat a cărui biserică avea hramul celor doi sfinți. Cum îi săr­bătoreau țăranii pe apostolii Petru și Pavel?

– Biserica noastră s-a construit când eram eu în clasa întâi și îmi amintesc că, înainte de a fi ridicată, slujbele din sat se făceau la o cruce, aflată lângă sat, la care părintele venea vara. Acolo ne adunam tot satul și acolo se făceau, pe 29 iunie, toate slujbele în­chinate Sfinților Apostoli, chiar și Sfânta Litur­ghie. Atunci m-a impresionat acea cântare, foarte cunoscută în Ardeal: „Simone, spune tu dacă Mă iubești/ Oile, oile să mi le păzești” – pe a cărei melodie a compus Adrian Păunescu „Tu, Ardeal”. Hramurile acelea mi le amintesc ca pe o manifes­tare de dragoste, de unire, crucea aceea era un loc în care ne întâlneam toți sătenii. Apoi, după ce am ridicat și biserica, la hramuri veneau credincioși și din satele vecine. Așa ajungeam ca fiecare familie din sat să găzduiască la ea zeci, poate chiar sute de persoane, cărora le întindeam și masă. Era ceva foarte simplu, mâncam pe iarbă, cum puteam, dar era ceva deosebit, era o mare sărbătoare, cu foarte multă comuniune și, asta îmi amintesc bine, cu multă dragoste. Aceasta a fost prima mea întâlnire cu sărbătoarea sfinților Petru și Pavel.

„Petru e piatra credinței, Pavel e iubirea”

– Părinte Andrei, cei doi sfinți, Petru și Pavel, au fost foarte diferiți. Primul a trăit alături de Mântuitorul, de la începutul propovă­dui­rii și până la sfârșit, lepădându-se de El și apoi pocăindu-se, ce­lălalt, Pavel, nu-L în­tâlnește niciodată pe Iisus în viață, și e pri­gonitorul creștinilor, până când Hristos îi apare în lumină, con­vertindu-l brusc. Pe­tru a fost apostolul evreilor, Pavel al nea­mu­rilor. Petru a susți­nut tăierea împrejur pentru toți, Pavel i s-a îm­potrivit cu tărie. Greu s-ar putea imagina două personalități atât de diferite și, totuși, biserica ale­ge să îi sărbătorească în ace­eași zi, pe 29 iunie, într-un mare praznic, pregătit prin­tr-un post de câteva săptă­mâni. De ce a ales să-i prăz­nuiască împreună?

– Pentru că, deși ei, apa­rent, sunt diferiți, au mu­rit, am putea spune, împreună, la Roma, în aceeași zi, pe 29 iunie, în anul 65, Pavel prin decapitare, iar Petru prin răs­tig­nire. Aceste mici contra­dicții care au fost între ei au apărut într-un anumit context, în care a ieșit la iveală Pavel, intelectualul, care gân­dea mai rațional. Dar ei au fost foarte apropiați. Să nu uităm că icoana ortodoxă a praznicului îi arată într-o îmbrățișare duioasă, duhovnicească. Sfântul Apos­tol Petru spune la un moment dat despre Pavel, scriind într-una dintre epistolele sale – „iubitul nostru frate, Pavel”. Apoi, deși drumul lor alături de Hristos pare diferit, există și multe ase­mă­nări. Amândoi L-au văzut pe Iisus în lumina harului – Sfântul Apostol Pavel, pe drumul Damascului, Petru pe Tabor. Apoi, Petru a stat trei ani lângă Domnul Iisus, Pavel a stat și el trei ani în pustia Arabiei, după convertire, când i s-a arătat Domnul și i-a transmis duhovnicește învățătura Lui. Pavel a învățat direct de la Dumnezeu, e ceva fenomenal! Sigur că există și deose­biri, care, însă, nu îi despart, ci îi ajută să se completeze unul pe celălalt. Pavel a cres­cut în Tars, un mare oraș, s-a pregătit și a studiat ca un om de știință de astăzi. Sfân­tul Apostol Petru nu ar fi putut face lucrul acesta, pentru că a fost un om simplu, care a trăit într-un mediu închis, iudaic. Dar a fost un mare trăitor. Era verhovnicul apos­tolilor, adică cel mai de seamă dintre ei, și știa că Hristos a venit pentru toate neamu­rile pământului, așa că s-a bucurat de con­ver­tirea lui Pavel, pentru că știa că Pavel poate face în propovăduirea evanghe­liei ceea ce el nu poate face. De aceea a fost o strânsă legătură între ei. Eu cred că Petru înțelegea învățătura lui Hristos ca și Pavel, chiar dacă nu avea cultura lui. De aceea, Biserica îi numește „părinții evlaviei noas­tre”. Petru e stânca, pia­tra credinței noas­tre, a fost apostolul cel mai înfocat cât trăia Hristos, iar Pavel e iubirea, el vine din afara cer­cului de apostoli, cu o cultură pe care n-o avea niciunul dintre ei.

– Deci, unul e temelia credinței pe care stăm, iar celălalt, cupola ei.

– Da, Petru începe de la credință, e stânca cre­dinței, și urcă către dragoste. Vedem asta și din sca­ra virtuților pe care Sfântul Apostol Petru ne-o descrie în a doua sa Epistolă Sobor­nicească, unde el descrie toate treptele desăvâr­șirii, pornind de la credință și sfârșind în iubire: „adăugaţi la credinţa voastră fapta bună, iar la fap­ta bună: cunoştinţa, la cu­noştinţă: înfrâ­narea; la în­frânare: răbdarea; la răbda­re: evla­via; la evlavie: iubi­rea frăţească, iar la iubirea fră­ţească: dra­gostea”. În schimb, Pavel vine de la iu­bire spre cre­dința în Hristos. Petru urcă de la pământ la cer, Pavel vine de la cer la pământ și se în­tâlnesc, până la ur­mă. În final, cred eu, Dum­nezeu întot­dea­una apreciază mai mult simplitatea, pentru că El Însuși e simplitate. Numai că noi, da­torită contex­tului lumii și desfășurării istoriei ajungem să trăim așa cum trăim, având nevoie de multă știință ca să ajungem, în cele din urmă, tot la simplitate.

„Țăranii noștri îl iubeau pe Petru, cu care se asemănau”

– Dintre cei doi apostoli, ță­ranii români l-au ales doar pe Petru. El este, cum i se spune în le­gen­dele noastre, „cumătrul lui Dumnezeu”, ală­turi de care se plim­bă pe pământ, prin satele noas­tre, unde împarte virtuți și face minuni. Sfân­tul Apostol Pavel nu apare deloc. Cum vă explicați?

– Cred că e de înțeles acest lucru. Noi nu am fost un popor de intelectuali, am fost un popor de păstori, satul tradițional era format din oameni sim­pli, fără școală. Și, fiind un popor simplu, cred că ne-a fost foarte greu să credem într-un Dumnezeu abstract, nevăzut, de neajuns. Zicea și părintele Stă­niloae, într-un interviu, că în toată Europa, lumea era foarte simplă – de aceea au putut să primească din creștinism poruncile morale – să nu furi, să nu ucizi, dar n-au putut să înțeleagă subtilitățile teolo­gice, în care se frământa filosofie. Țăranilor noștri li se spunea să fie cucernici, să fie evlavioși, să fie oa­meni de omenie – și asta era o mulțumire, cumva trăiau ca în grădina lui Dumnezeu, de aici și dragos­tea lor pentru Petru, cu care se asemănau, nu cu Pavel, pe care nu aveau cum să îl înțeleagă. Și ar mai fi, poate, o explicație. Poate că Petru e prezent în le­gende și datorită latinității noastre, apartenenței noastre la cul­tura latină, care l-a supra­eva­luat pe Petru și l-a făcut vi­carul lui Dumnezeu pe pământ.

– Părinte Andrei, la final aș vrea să le spuneți cititorilor noștri cum să se apropie de acești doi mari sfinți ai creș­tinătății, cum să facă să le fie ascultate rugăciunile?

– În primul rând, să le ci­tească acatistul. Prin acatist re­zo­nezi cu ei, poate nu imediat, dar până la urmă, rezonezi. Dacă nu rezonezi tu, rezonează sfântul cu tine. Eu însumi am avut mari trăiri, numai citind acatistul Sfinților Apostoli, săptămânal, la biserică. Atâtea mi-au venit în inimă… revărsări de har și înțelegeri deosebite. Când le citim acatistul la cate­drala din Deva, care se află sub ocrotirea lor, parcă se coboară cerul pe pământ. Și i-aș mai sfătui pe creștini să citească și epistolele celor doi sfinți apostoli din Scrip­tură, i-aș îndemna să citească va­rianta Bibliei diortosită de Înalt Preasfințitul Bartolomeu, pentru că introduce­rile pe care le face dânsul acolo, la fiecare carte a Sfintei Scripturi, sunt extraor­dinare. Acolo vor găsi și portretul Sfântului Apostol Pavel, din care eu am citat doar o mică parte.

Așadar, să se apropie de ei rugându-se și citind. Rugăciunea, desigur, e cea mai importantă lucrare, mama tuturor virtuților, din rugăciune se nasc toate. Și să nu ne rugăm doar acasă, să mergem la biserică. Biserica te învață cum să-i cinstești pe sfinți, cum să-i iubești. E de ajuns să participi. Dar și citirea Nou­lui Testament este la fel de importantă, pentru că este tot o împărtă­șire de Cuvântul lui Dumnezeu.