Părintele RAFAIL LUKACS (Sovata, județul Mureș): „Umblu pe jos, îmbrăcat în reverendă, ca oamenii să știe că au păstor”

Părintele Rafail Lukacs este singurul preot ortodox de naționalitate maghiară din Ro­mânia. Slujește într-o bisericuță în orașul Sovata, la câțiva kilometri de vestita stațiune bal­neară din județul Mureș. Vorbește cu oricine-i cere ajutorul fie în limba română, fie în limba maghiară, cu același firesc. În ortodoxie, nu contează limba pe care o vorbești, ci ceea ce simți, felul în care îl poți transmite oamenilor pe Dumne­zeu. Iar pă­rintele Lukacs știe foarte bine asta.

Un sentiment românesc

S-a născut și a crescut în Nyira­dony, un sat de lângă De­brețin, în Ungaria. Cu câteva secole în urmă, după ce fusese pustiit de ciumă, satul acela a fost populat cu ro­mâni, aduși mai ales din zona de nord a Ardealului. În timp, aceștia și-au pier­dut limba, dar și-au păs­trat credința greco-catolică.

„Eu am avut mereu în mine un sentiment ro­mânesc, limba română am învățat-o singur, cred că s-a lipit, pentru că aveam genetic ceva româ­nesc. Aveam rude în Româ­nia, ve­neam des, legă­tura cu țara era naturală”.

Părintele Lukacs a învățat limba română buchi­sind scrie­rile ortodoxe ale Sfinților Pă­rinți, cu creionul în mână și dicționarul ală­turi. Și e fascinant să asculți un ungur vorbind românește cu un ușor accent de Bucovina. Își amintește cum, la grădiniță fiind, se juca de-a popa, își punea pe umeri câte o față de masă și-i „cununa” pe colegii săi. Evident, pe-atunci n-avea habar ce anume în­seamnă preoția și nici că acesta e drumul pe care va păși mai târziu. Copil, mergea însoțit de mama la bi­serica reformată. „Mie îmi plăcea mai mult bise­rica greco-catolică, unde mergeam cu bunica, care era altceva decât biserica rece și cenușie a mamei. Îi spuneam „biserica frumoasă”, poate pen­­tru că era ceva mai colo­rată, cu sfinții aceia pictați pe pe­reți”. Preotul îl lua cu el în altar, să-l ajute cu lumâ­narea și cu cădelnița. Într-o zi, l-a luat în brațe, și micului Robert aces­ta i s-a părut un moment special. „Atunci am zis că vreau să mă fac preot greco-cato­lic, nu refor­mat, iar părintele a zis că e de acord, doar dacă și mama mea face acest pas. L-a făcut, de dragul meu, și a trecut și ea la gre­co-cato­lici, un motiv în plus pentru care o pre­țuiesc”.

„Ortodoxia a prins putere și în Ungaria”

La începutul anilor ‘90, nu exis­tau informații despre ortodoxie în limba maghiară. Până și grecii, care ajunseseră cu comerțul până în Un­ga­ria și aduseseră cu ei acolo ortodoxia fuseseră, în timp, asimilați. „Acum, lucrurile s-au schimbat, iar orto­doxia a prins putere și în Ungaria. Sunt foarte mulți tineri care, dezamăgiți de duhovnicia rece a catolicilor și reformaților, au luat calea orto­do­xiei”, spune părintele.

Printre ei, Robert Lukacs, adolescent. Nicăieri nu se sim­țea pe de-a-ntregul liniștit, bă­nuia că trebuie să existe și altceva care să-l facă să se simtă împlinit. A văzut într-o zi la televiziunea maghiară o slujbă ortodoxă, oficiată de Patriarhul Moscovei, într-o biserică din Budapesta. Abia atunci a înțeles ce răspuns au neliniștea și căutarea de până atunci. Avea doar 14 ani.

– Ce v-a atras la ortodoxie, dacă erați elev al unui liceu teologic gre­co-catolic?

– Liceul era administrat de bi­se­rică, aveam slujbe zilnic, dar nu era obligatoriu să participăm. În schimb, așa cum v-am spus, era o rânduială care trebuia respectată, dar am avut și acces la foarte multe informații. Duhovnicul meu de la acea vreme avea un duh ortodox și, știind exact care-mi e neliniștea, m-a îndemnat să trec la orto­doxie. După ce văzusem acea emisiune la televi­zor, am tot pus întrebări profesoarei de religie. Mi-a spus doar că era o slujbă ortodoxă, dar a lăsat multe alte întrebări fără răspuns, temându-se ca nu cumva, înțelegând mai mult, să mă piardă. De exemplu, în cercul copiilor din parohie, eu eram cel care spunea rozariul. Am întrebat dacă și ortodocșii îl folosesc, mi s-a spus că da, ceea ce, evident, era o minciună. Dacă aș fi aflat ade­vărul, aș fi renunțat să-l mai citesc, și asta ar fi fost, din punctul lor de vedere, o rătăcire și o sminteală.

În facultate, a avut primele intenții de a trece la ortodoxie. I-a cerut sfatul Prea Sfințitului Pă­rinte Sofronie Drincec, pe atunci Episcop al Epar­hiei Ortodoxe Române din Ungaria. „Mi-a spus să am răbdare, să-mi finalizez studiile, apoi să văd ce drum aleg”. Drumul fusese deja ales, doar mo­mentul pentru primul pas concret mai trebuia aș­teptat puțin.

„S-a simțit miros de tămâie încă de la colțul străzii”

Robert Lukacs nu era singur în căutările sale. Avea colegi și profesori care știau deja multe despre ortodoxie. Într-o zi, cu un grup de colegi, au plecat la Budapesta, ca să pășească în Catedrala Ortodoxă văzută la televizor. „Vă rog să mă credeți că s-a simțit miros de tămâie încă de la colțul străzii, iar când am intrat, părintele diacon, bătrân, cu barba mare, albă, ne-a zâmbit atât de frumos, de parcă era un sfânt din icoane, și nu om ca noi. Și primele cuvinte pe care le-am auzit au fost din slujba Învierii: «Afară de Tine, ajutor întru ne­cazuri nu avem». A fost momentul în care am simțit, concret, că am ajuns acasă”. Și au mers la catedrală apoi de câte ori a fost posibil, pentru o vorbă bună sau pentru a împrumuta cărți. Cărți curate, despre orto­doxie și sfinții cei frumoși ai ei.

„Cred că ne-a prins tare bine rigoa­rea și exi­gența din timpul seminarului. Locuiam în internat, chiar și cei care erau din localitate, și nu aveam voie să ieșim decât cu motive bine înte­meiate și cu aprobarea conducerii. Nu aveam voie să intrăm în case particulare, nici să fi avut câte o prietenă mai devreme de anul II, să nu ne smin­tească de la drumul ales. Cei care-și găsiseră prie­tenă trebuiau să o prezinte episcopului, să primeas­că binecu­vântarea acestuia, pentru a-i sta alături unui viitor preot. În condițiile acelea foarte stricte ne era testa­tă, cu siguranță, chemarea către preo­ție, vocația, dincolo de materiile predate. Instituția funcționa cumva după rânduiala catolică, mult mai strictă, poate de aceea mulți au renunțat, pe par­curs. În România, din păcate, Teologia seamănă cu orice altă facultate, și multora le e greu să înțe­leagă că preoția e o misiune, nu o meserie”.

Slujbele la care participau seminariștii erau frec­ventate de o categorie de fete pe care aceștia le nu­meau „abțibilduri”. „Se lipeau într-adins de noi, dar noi nu le căutam, le ocoleam. Multe dintre ele sunt și acum nemăritate. Cele care spun că nu sunt vrednice să fie preotese sunt tocmai cele care au exact această chemare. Invers, nu. Preotesele sunt cele care ne țin pe noi. Sunt multe parohii în care ar fi greu sau imposibil de rezistat, ca preot, fără salariul preotesei. E foarte bine, acolo unde se poa­te, să aibă și preoteasa o carieră a ei, deși în­suși acest statut cere multă jertfă și capacitate de înțe­legere”.

Părintele Cleopa

Cu același grup de colegi ce-și căutau calea, Robert făcuse drumuri multe la mânăstirile din Moldova. Nu știau o boabă românește, dar înțele­geau perfect slujbele, care nu se deosebeau foarte mult de cele greco-catolice, al căror tipic îl învățau în facultate. Înțelegeau cu inima. Au ajuns la mâ­năs­tirile Secu și Sihăstria, unde monahii i-au primit cu bucurie, chiar dacă, prin vorbă, erau încă străini unii de alții. L-au mai prins în viață pe părintele Ilie Cleopa și sme­renia sa i-a însoțit mereu mai apoi, ca un fel de pelerină de lumină sub ocro­tirea căreia răul nu-și prea are loc.

– De ce mergeați la mânăstiri din Moldova și nu din Ardeal, care era mai aproape?

– În cercurile cu cuget răsăritean ale greco-catolicilor se știa de mânăs­tiri, de părintele Cleopa, de Moldova. Când am putut, am venit și noi, ve­neam în fiecare vară. Și azi cunosc mai bine Mol­dova decât Ardealul. Era acolo și un părinte, Nil, din Mara­mureș, care știa ungurește, iar el ne-a aju­tat foarte mult încă de la început. În al doilea an am mers mai încre­zători, știind că avem un înger păzitor acolo. După convertire, am fost nevoit să caut acolo liniștea, ca să mă aflu între oameni care mă susțineau moral.

La câteva zile după examenul de licență, Robert Lukacs a și luat calea Budapestei, la Mitropolitul rus al Vienei, Ilarion Alfeyev, sub jurisdicția căruia se află ortodocșii din Ungaria. Acesta i-a stabilit, pe loc, data botezului întru ortodoxie și preotul care va oficia această slujbă. Nimeni n-a știut nimic. Dum­ne­zeu, însă, știa. Și asta era suficient.

În 2006, greco-catolicul Robert Lukacs a „mu­rit”, lăsând loc de naștere ortodoxului Ra­fail Lu­kacs. „Se mai întâmplă și acum, la unele eveni­mente oficiale, să mă aflu scris sau strigat Ro­bert Lukacs și să nu reacționez. Robert a rămas doar un nume scris în buletin, atâta tot. O bucățică de hâr­tie fără valoare și fără nicio legătură cu omul care sunt de 17 ani în­coace. O eroare, dacă vreți, pe care am să-ncerc s-o îndrept, ca să nu mă mai simt străin față de propriile acte de identitate”, spune râzând părintele Rafail.

Decizia de a trece la ortodoxie a stârnit o mică furtună atât în familie, cât și printre profesorii de la Facultatea de teologie greco-catolică. „Mama s-a supărat, ea se vedea mamă de preot greco-catolic, printre bătrânele din sat, care credeau, cu toate, că ortodoxia e o sectă. Iar profesorii și preoții de la facultate se simțeau trădați, acuzându-mă că făcu­sem studii pe cheltuiala lor și ar fi trebuit să le fiu recunoscător pentru asta, nu să le întorc spatele. E drept, avusesem o dilemă când am terminat studiile: ori îi derutez pe credincioși, slujind ortodox ca preot greco-catolic, ori nu voi fi sincer cu mine și voi tânji după ortodoxie toată viața”.

Un mesaj fără cuvinte

– Sunteți singurul din grup care s-a convertit?

– Da. Ceilalți au rămas greco-ca­tolici, dar cu cuget ortodox. Nu cred că sunt fericiți, trebuie să fie tare ciudat la slujbe. Eu n-am regretat niciodată pasul făcut, simt că Dum­nezeu așa a lucrat, ne-a dat mereu bucurii, ca să nu ne poticnim. Semne au văzut toți, și profesorii, și colegii, nu poate spune nimeni că nu se așteptau să fac pasul ăsta. Am îmbră­cat prima dată reverenda ortodoxă în anul IV de facultate și, de atunci, nu am mai dat-o jos. Doar înainte de a mă converti a fost o pauză de vreo trei ani. Umblu așa, pentru că simt că e o parte din mine, e un mesaj fără cuvinte. Și umblu mult pe jos, mai ales în Sovata, ca oamenii să știe că au păstor.

La momentul producerii, convertirea părintelui Rafail făcuse subiectul unui articol de presă. Citindu-l, Prea Sfințitul Andrei Andreicuț, pe atunci arhiepiscop de Alba Iulia, l-a chemat pentru o misiune ortodoxă printre familiile mixte din județul Mureș și l-a hirotonit preot în parohia Păsăreni de lângă Târgu Mureș. „Era o parohie mică, cu doar cinci ortodocși, un sat unguresc, în care bise­rica ortodoxă, deși re­novată de câteva ori, fusese părăsită. Se ve­dea cerul prin acope­rișul spart. Am reno­vat-o, am amenajat și un mic paraclis în satul ve­cin, Bolintineni, unde a­veam tot cinci credincioși. Opt ani am slujit acolo. La Liturghii și la sărbători, veneau mulți credincioși din Târgu Mureș, care cău­tau rânduiala și liniștea de care nu prea aveau parte la oraș. Aceia merg și acum tot acolo”.

– Cum a fost, duhovnicește vorbind, un astfel de început? Nu v-ați temut că nu o să rezistați cu doar zece credincioși?

– Nu ne-am gândit deloc la asta. Acum, că ziceți, m-aș putea întreba, dar nu mai are niciun rost. Episcopul ne-a trimis acolo, iar noi ne-am bucurat. Soția chiar zicea: „Toate erau alandala, veșmintele erau prăfuite și șifonate, dar tu erai bucuros ca un copil care primește jucării”. Eram bucuros că ajun­sesem preot, că pot sluji. Îmi dorisem de mic să slujesc și acum mi se îndeplinea visul, nu conta că e într-o catedrală sau într-o biserică dintr-un loc uitat de lume. Ne-am apucat de lucru și apoi tot ce am reușit, am reușit cu ajutorul lui Dumnezeu. Dacă am fi stat să ne gândim la greutăți, poate și acum ar fi fost ruine acolo.

– Și cum ați reușit, totuși, să renovați o biserică într-o parohie cu doar cinci credincioși?

– S-a întâmplat să ajungă în zona noastră Viorel Ilișoi, care era pe-atunci jurnalist la „Jurnalul Na­țional”. A fost foarte impresionat de cum arăta bise­rica, iar articolul scris de dânsul i-a mișcat pe mulți. Am primit foarte multe donații și așa am reușit să finalizăm lucrările și să sfințim, în 2013, biserica, pe care o preluasem în 2010. În satul vecin, Bolin­tineni, unde aveam filie, un sat de români, maghia­rizat sub stăpânirea ungară, am sfințit paraclisul în 2015.

„Nu sunt agentul nimănui. Doar al lui Hristos aș vrea să fiu”

În Sovata, părintele Rafail Lukacs slujește de cinci ani. Aici, în oraș și băi, la un loc, nu sunt mai mult de șase sute de ortodocși. „Credincioșii mei vorbesc limba maghiară, și chiar dacă mai fac câte un dezacord, ei înțeleg ce vreau să spun. De slujit, slujesc mereu numai în limba română, doar la înmormântări, când sunt rugat, mai folosesc și limba maghiară, că vin și rude care nu știu românește”.

– Cum v-au primit credin­cioșii? Nu li s-a părut ciudat, un ungur, preot ortodox?

– Creștinii au avut oarecare teamă când am venit. La insta­lare, un om în vârstă mi-a zis că ei au un sentiment pu­ternic de naționalitate. Nu a zis naționa­lism, ci naționa­litate. Le-am spus că eu nu sunt agentul ni­mă­nui, doar al lui Hristos aș vrea să fiu. Părintele Mircea Hojda, care a slujit aici înaintea mea, a fost foarte iubit de toți, de toate et­niile, așa că am venit pe un teren bun și liniștit, din acest punct de vedere. Biserica e ea însăși o mărtu­rie în acest sens, construită tot de părintele Hojda, care se vede că s-a jertfit mult pentru această comu­nitate.

– Părinte Rafail, ați avut ispite de când sunteți pe calea ortodoxiei?

– Ca om, da, totdeauna avem. Cred că e adevărat ce se spune în Patericul Egiptean: „Doamne, ia is­pi­tele și nimeni nu se va mântui!”. Duhov­nicește, n-am avut ispite, nici de când sunt pe Cale, nici înainte. Am trăit în umbra ortodoxiei mereu și am căutat să fiu condus de această duhovnicie. Poate Dumnezeu așa a lucrat, ca să nu ne taie aripile: ne-a dat mai mult, ca să avem bucurie. Trăim mai bine decât me­rităm. Și nu mă refer doar la mine, perso­nal, la fa­milia mea, ci, în general, la toți credin­cioșii ortodocși. Ar trebui să fim mai con­știenți de asta și să trăim tot ce ne este dat cu o permanentă și sinceră bucurie.