IVAN VÎRÎPAEV (Dramaturg și regizor): „Nemții l-au avut pe Wagner și totuși au comis atrocități în cel de-al doilea război mondial. Noi, rușii, i-am avut pe Tolstoi și pe Dostoievski, și la ce ne-a folosit, dacă în secolul XXI am pornit un război sângeros împotriva Ucrainei?”

Cel mai jucat dramaturg rus contemporan s-a aflat de curând la Craiova, la cea de-a cincea ediție a Festivalului Theater Net­working Talents, dedicat absolvenților de regie de anul acesta. Inițiatorul festivalului este regizorul Bobi Pricop, care a încheiat stagiunea în forță cu spectacolul „Neliniște”, la Teatrul Odeon din Bucu­rești, având-o în rolul principal pe vajnica Dorina Lazăr. Spectacolul este pe un text de Ivan Vîrîpaev, care a fost invitatul de onoare al festivalului din Bănie, unde le-a ținut un workshop tine­rilor săi co­legi români și a susținut și o conferință dedicată publicului larg, în Sala „Amza Pellea” a Teatrului Național „Marin Sorescu”.

„Cum s-a putut ajunge ca o țară cu o cultură uriașă, cum este Rusia, să săvârșească asemenea fapte?”

Ivan Vîrîpaev, un cunoscut critic al lui Vladimir Putin și al războiului pornit de acesta în Ucraina (motiv pentru care trăiește în exil, la Varșovia), a în­cântat publicul craiovean și pe oamenii de teatru prezenți la conferința sa. Deși are foarte multe lu­cruri de spus despre teatru, discuția cu publicul a avut în principal o componentă politică, al cărei subiect a fost, desigur, războiul.

„De când a început acest război, cu toții am în­ceput să ne întrebăm care este rolul artei în astfel de momente”, a spus Vîrîpaev. „Cum s-a putut ajun­ge ca o țară cu o cultură uriașă, cum este Rusia, să săvârșească asemenea fapte? Schimbă arta ce­va? Nemții îl aveau pe Wagner, erau un popor edu­cat și, totuși, au comis atrocități în cel de-al doilea răz­boi mondial, noi, rușii, i-am avut pe Tolstoi și pe Dos­­toievski, și la ce ne-a folosit, dacă în secolul XXI, am pornit un război sângeros împotriva Ucrai­nei?.

Ne-am întors aproape cu un secol înapoi. Des­pre ce să scriem? Ce piese să montăm? În secolul XXI, sunt bombardate case ale oamenilor nevino­vați. Mor copii. Despre ce să scriem? Înainte de asta, a fost o pandemie. Ce să montezi? Ce se întâm­plă cu lumea asta? Ce se întâmplă cu noi? Cred că exact despre lucrurile astea putem scrie: cine sun­tem noi? Cine sunt eu? De ce nu funcționează uma­nitatea? Peste tot e rău. Chiar și în țările cele mai bogate găsești lucruri de care oamenii sunt nemulțu­miți. Depresia a pus stăpânire pe lume, sunt o grămadă de sinucideri, și acum avem și un război lângă noi. Care mai poate fi rolul artei?”.

„Icoana nu este artă. Este o fereastră spre cer”

Vîrîpaev, care este un om profund spiritualizat, a ținut să vorbească și despre rostul rugăciunii: „Înainte de artă au fost ritualurile sacre. Ritualul însă nu e artă. E un mod prin care eu încerc să mă unesc cu Dumnezeu. Omul simte contactul cu Sensul și prin ritual se unește cu Dumnezeu. Icoana, de pildă, nu este artă. Rolul ei este de a uni credincioșii cu divinitatea. Este o fereastră spre cer. Chiar și cea mai minunată icoană care există, Sfânta Treime a lui Rubliov, pe care eu o con­templam chiar și câte trei ore pe zi, nu a fost pictată de autorul ei, ca un tablou, ci ca o modalitate de contact cu sacra­li­tatea. Rugăciunile, mantrele, cântecele religioase au un singur scop: contactul omului rugător cu energia primordială sau cum vreți să îi spuneți. Pe de altă parte, rolul artei este să uimească. Di­ferența dintre Rubliov și Michelangelo e că Rubliov spunea: «Ăsta e Dum­ne­zeu!», iar Michelangelo spunea: «Ia ui­tați ce frumos l-am pictat eu pe Dum­nezeu!» Sunt și artiști care trăiesc în spațiul sacru și prin operele lor transmit Cunoașterea, transmit sfințenia. Cum era cazul lui Andrei Tarkovski. Dar cei mai mulți artiști nu transmit sacrul. Ni­meni nu se roagă în sală când se joacă piesele mele. Pur și simplu, stau în sală ca spec­tatori. Artistul de azi a de­venit un narcisist. Tot timpul zice: „Eu, eu, asta gân­desc eu, astea sunt pro­blemele mele, toată lumea să mă pri­veas­că pe mine. Că am un milion de abonați pe Insta­gram”. Și așa ne îndepărtăm de ade­vă­rul universal. Pen­tru că fiecare pre­tin­de că adevă­rul lui contează. El vrea să i se respecte dreptu­rile, dar și eu vreau să mi se res­pecte drep­turile. Și de aici por­nește conflictul. Nu exis­tă adevăr uni­versal? Ba da, firește. Adevărul poa­te fi doar universal. Dacă nu ar fi existat un adevăr universal, noi nu ne-am fi aflat pe lumea asta”.

„M-am plasat împotriva războiului și pot primi 12 ani de închisoare”

Întrebat despre cum ar putea artiștii și intelec­tualii ruși să influențeze ter­minarea războiului, Vîrîpaev a râs cu amar. „Vă în­chipuiți că dacă mă duc la Putin și îi spun: «Dom­nule președinte, nu e bi­­ne ce faceți!» el va spune emoționat: «Vai, Vania, ai dreptate. De ce nu mi-ai spus așa din prima? Hai, toată armata în cazarme. Încetăm războiul!». Cum credeți că un astfel de om, căruia i s-a blocat orice urmă de emoție și de uma­nitate, ar asculta de unul ca mine? De altfel, eu sunt judecat în lipsă, la Mos­co­va, pentru «vina» de a dis­credita armata rusă, fiindcă m-am plasat împotriva războiului și pot primi 12 ani de închisoare. Trebuie să am grijă unde călătoresc, în India, de exemplu, sau în alte țări care au tratate de extrădare cu Fede­rația Rusă”.

Vîrîpaev are cetățenie poloneză, dar și rusă, toc­mai de aceea poate fi judecat de un tribunal rusesc. A mărturisit însă că nu îi lipsește țara sa, unde, de altfel, nu a simțit nevoia să își facă o casă. Tot timpul a simțit că nu este un loc unde să își crească fetița pe care o are cu o actriță poloneză. Când fiica lui a trebuit să intre la grădiniță, a părăsit țara.

El mai crede că ceea ce îi determină pe ruși să ducă răz­boaie de co­tropire este senti­men­tul lor im­perialist, pe care îl au în sânge. „Eu sunt rus născut în Siberia, și mul­tă vre­me îmi între­bam soția dacă se mai află și în mine senti­mentul im­perialist. Ea mi-a zis: „Încă mai ai de lucrat cu tine”. Pâ­nă într-o zi, când mi-a spus: „Gata, te-ai vin­decat. Acum ești bine”. Pe ruși îi urăsc și po­lo­nezii, și ucrainenii, și ro­mânii, și nemții, și cehii, și finlandezii, și cei din țările baltice. Și au dreptate. Rușii au intrat peste ei, le-au căl­cat țara, au impus un re­gim criminal, pentru că au avut impresia că totul li se cuvine. Ei au drep­tul la un imperiu și nu respectă viețile celor­lalte po­poare. Lasă că ei nu au respect nici față de viețile ru­șilor lor. Păi, ce credeți, că Putin are vre­un regret pentru sutele de mii de vieți pierdute de tinerii ruși în Ucraina? Nici gând. Polonezii îi urăsc pe ruși, dar eu am o soție poloneză, ucrainenii nici nu vorbesc cu rușii, dar cei mai buni prieteni ai mei sunt ucrai­neni. Iar la Kiev mi s-au montat aproape toate pie­sele. De ce? Pentru că nu mai văd în mine rusul im­perialist”.

De altfel, Vîrîpaev îm­pre­ună cu soția lui au pri­mit în casa lor din Varșovia refugiați, ba chiar au des­chis și un teatru în care lucrează cu artiști ucrai­neni refugiați. „Numai acum, la mine acasă, sunt 60 de oameni. Eu le fac de mân­care, le pregătesc cea­­iurile cele mai bu­ne, am întotdeauna și tutun foarte bun pentru pipă și cele mai bune băuturi. Îmi place să am casa plină și îmi place teatrul nostru cel atât de spe­cial”.

„Vreau să mor, dacă nu fericit, măcar mulțumit”

Pentru ca omenirea să mai aibă un viitor, Ivan Vîrîpaev crede că singura cale este dia­lo­gul, comu­nicarea între palestinieni și evrei, între ruși și ucrai­neni, între arabi și creștini, să ne concentrăm pe ceea ce ne unește, și anume – statutul nostru de fiin­țe umane, create de Dumnezeu. Doar dacă vom învăța să ne ascultăm unii pe alții, omenirea ar putea de­veni mai bună și Pământul un loc mai plăcut și mai propice vieții. „Dar e posibil să se monteze 200 de spectacole despre războiul din Ucraina, și asta să nu aibă niciun efect. Pentru că cei care ar putea schim­­ba lucrurile nu se duc să vadă aceste spec­ta­cole, iar cei care se duc nu au puterea să schimbe nimic”.

Nici teatrele de stat nu au scăpat de criticile lui Vî­rîpaev. „Lucrez în teatru de aproape 30 de ani și știu că e o insti­tuție ne­să­nătoasă. Și cum poate o ins­tituție bolnavă să în­vețe publicul ceva sănătos? Ce găsești în teatrele de stat? Direc­tori dictatoriali, care abuzează actrițele, bâr­fă, invidie, alcoolism, droguri, probleme psi­hi­ce… Ce joacă oa­me­nii ăștia când ei înșiși nu sunt în regulă? Exis­tă un singur răspuns: «Noi facem artă». El e beat mort, dar face artă. Iar la filarmonici e la fel. Pentru că se îmbra­că în frac și sunt an­gajații statului, iau și câteva mii de euro. Dar există mari maeștri muzicieni, în țări sărace, care cântă genial, dar o fac pentru 5 dolari. Ba chiar am văzut în Lituania doi ar­tiști pakistanezi, care cân­tă la nivelul celor mai importante trupe rock, sunt la fel de tari ca Led Zeppelin, dar nu câștigă mai mult de un dolar pe lună. Pentru ce cheltuie statele in­de­cent de mulți bani pen­tru o montare de teatru sau de operă, ori pentru un festival de muzică? E un sistem bolnav. De aceea, nici nu mă mai in­tere­sează for­mele convenționale de teatru sau să montez în vreun teatru de stat. Vreau prin arta mea să ajut oamenii. Atât cât pot eu. Vreau ca toată viața mea de acum îna­inte să fac tot ce pot pentru se­menii mei. Pentru ca atunci când îmi voi da ultima suflare să pot să îi spun lui Dumnezeu, cu toată ființa mea: «Am făcut tot ce a depins de mine. Vreau să mor, dacă nu fe­ri­cit, măcar mulțumit».