O mânăstire fierbinte, într-un loc „răcoros” – Mânăstirea Doamnei

– Aflată la Toplița, în zona rece din nordul Harghitei, reînviată după 200 de ani, Mânăstirea Doamnei dogorăște de rugăciunile fierbinți ale unor maici din Moldova. Rugul aprins al ortodoxiei –

Dacă un fir de lumină s-ar pogorî din cer și un abur s-ar ridica din pământul Ardealului, s-ar întâlni la mijloc și ar alcă­tui o gură de rai. Veți găsi acolo, cum am găsit și eu, pajiști în care nu mai vezi iarba de flori, o mi­reasmă vie de fân proaspăt cosit și un aer mai lim­pe­de decât lumina ochilor. Și veți afla astfel că lu­mea noastră e o oglindă a celei de dincolo, iar cea de dincolo se bucură atunci când se vede oglindită pe pământ. Un loc ca acesta, jumătate plai, jumătate gură de rai, așa cum spun basmele populare, și-a găsit pentru mine, într-o dimineață de iulie, și un nume – Mânăstirea Doamnei. E complicat să vă spun cum am ajuns la ea, dar hărțile vă pot purta într-acolo de îndată ce căutați Toplița. Toplița, din județul Harghita. Doar că ele nu vă pot pregăti pen­tru cele ce urmează. Nu există nicio hartă și nicio enciclopedie în lume care să te învețe cum să ajungi într-o gură de rai. Pentru asta trebuie să ai ochii des­chiși, inima largă și simțurile gata să primească în ele harul. Da, așa spun sfinții, că nu doar trupul are simțurile lui, ci și sufle­tul. Și dacă ți-ai deschis sufl­tul, vei fi gata să asculți o poveste care, ca orice poveste, începe cu „a fost odată”…

Doamna Safta

A fost odată, e mult de atunci, de când doamna Safta, soața voievodului Gheor­ghe Ștefan (1653 – 1658) al Mol­do­vei, a tre­cut prin Toplița. Pleca în pribegie, căci vodă fusese scos din scaun de turci și urma să-și caute adăpost prin străini. La vremuri de cumpănă, omul se reazămă de Dumnezeu. Așa se va fi în­tâmplat și cu doamna Safta, care, popo­sind în raiul ace­la pogorât pe pământ, aflând că acolo mai adăstaseră călugări, dar se pribegiseră în lume la fel ca și ea, a hotărât să ridice o mânăstire. A vrut-o frumoasă, din piatră, asemenea ctitoriilor din Moldova, să-i fie ei și soțului voie­vod spre pomenirea în veci. Dar nu avea răgaz. Trebuia să-și urmeze pribe­gia, să părăsească Ardealul, așa că și-a pus toată nădejdea în câțiva boieri români, pe care i-a întâlnit la To­plița. Le-a lăsat pe mână o mică avere, poruncindu-le să nu se zgâr­cească, ci să înalțe un locaș cum nu a fost altul, spre slava lui Dumnezeu. Boierii i-au promis, doam­na a plecat, anii au trecut. Nu știm când se va fi în­tors prin aceste locuri domnița pribeagă, poate că după 1668, când vodă Gheor­ghe Ștefan a trecut la Dom­nul. Ce știm este că în locul unei mâ­năs­tiri durate în piatră, a găsit un schit sim­plu, cu o bise­ricuță de lemn și câteva chilii. Boierii îi risipiseră banii. Se va fi mâhnit doamna Safta, dar sărăcia a scăpat schitul din potrivniciile veacului. Lângă trupul de lemn al sfântului locaș au crescut rânduri de români. Călugării de la schit i-au învățat cum să se roage și, așa cum consem­nează cronicile, să scrie și să citească. Tot cronicile pomenesc de un călugăr-dascăl gălățean, Vasile Sturzea, care a vie­țuit aici între anii 1680-1695. După el, un alt mo­nah, de data aceasta putnean, avea să repare locașul Mânăstirii Doamnei – „A­ceas­tă sfântă biserică s-a acoperit și catapeteasma s-au zugrăvit prin chel­tuiala mai micului între frați și smerit Nicodim, pen­tru iertarea păcatelor sale 1755, luna iunie 25 zile”. Dar izvorul acesta de har și învă­țătură a fost apoi strivit de talpa grea a Impe­riului Austro-Ungar, care i-a alungat pe călugări. Curtea de la Viena ar fi vrut credința ortodoxă unită cu Roma. „Mânăstirile de lemn să fie arse pretu­tindeni, cele de piatră să se distrugă și să se facă raport Exce­lenței sale guvernato­rului, atât despre restituirea bisericilor, cât și despre demolarea mă­năstirilor. Iar dacă ci­neva s-ar opune prea înaltei porunci regale, dată de mărita comisie, să fie pedepsit negreșit cu moar­te prin spânzurare sau prin pierderea capu­lui, ca unii care disprețuiesc po­runcile regești și tulbură pa­cea și ordinea publică”. Așa suna ordinul crăiesc și așa a și fost pus în exe­cutare, începând cu primă­vara lui 1761, de gene­ralul de neagră amintire Adolf Nikolaus von Bu­kow, gâdele mânăstirilor românești din Ardeal. Soarta bisericuței și a chiliilor ctitorite din averea doamnei Safta ar fi urmat să sfârșească în flăcări, dacă o credincioasă din sat nu ar fi avut un gând de la Dumnezeu. Ea a dat crucea jos de pe acoperișul bisericii, va fi scos, poate, și icoanele din ea, iar când au venit cătanele, le-a spus să nu se atingă de sfântul locaș, pentru că este șura ei. Așa a răzbit prin vremuri micuța biserică de lemn. Dacă ar fi fost durată din piatră, așa cum își dorea doamna Safta, nu ar mai fi ajuns până la noi. Generalul aus­triac ar fi întors-o în pământ așa cum a făcut cu toa­te mâ­năs­tirile Transilvaniei, două sute la număr…

După prigoana lui Bukow, mânăstirea a rămas pustie, până când un stareț cu viață sfântă, părintele Mihail Goia, de la Mânăstirea Sfântul Ilie din Toplița, a pus umărul și a ridicat-o din ruină. Se în­tâmpla imediat după război, în 1948, când ciuma roșie comunistă începea să pună stăpânire peste țară, sub amenințarea tancu­rilor sovietice. „Biseri­cuța Mânăstirii Doam­nei o rămas pustie vreo două sute de ani. S-or pierdut toate lucrurile cele de valoa­re, s-or pierdut cărțile, actele, pictura, bolțile s-or stricat. O plouat și n-o acoperit-o nimeni. Noi am găsit o biserică părăsită; stăteau copiii cu vitele și oile pe lângă ea și se jucau, în timp ce animalele pășteau în curtea ei. Nu avea uși, nici geamuri, era ca o colibă… O parte din icoanele originale le-am găsit într-un grajd, la un vecin, în ieslea vitelor”, își amintea părintele Mihail Goia primii pași pe care i-a făcut pentru reîn­vierea bisericii de lemn. Stră­dania lui avea să dea roade. Pe 21 noiembrie, 1958, episco­pul Emilian Antal, nepotul Patriar­hului Mi­ron Cristea, a resfințit locașul Mânăstirii Doam­nei, la trei sute de ani de la ridicarea lui. Credința își întindea din nou aripile. Putea să zboare. Douăzeci de ani mai târziu, părinții de la Mânăstirea Toplița vor ridica și un rând de chilii, iar biserica va fi re­pictată.

O stareță pentru mileniul III

E moldoveancă din Bacău, crescută în harul părinților sfinți din ținutul brăz­dat de mânăstiri al Neamțului. De acolo a plecat, cred eu, totul. Și sinceri­tatea ei debor­dan­tă, și deschiderea caldă a inimii (m-a pri­mit ca pe un prieten, nu ca pe un re­porter) și, mai ales, o putere de neclintit a credin­ței. Nu puterea stâncii, cu care ade­sea asociem credința, ci a unui șuvoi de mun­te, care e de neoprit și care reu­șește, indi­ferent ce i-ar sta în cale, să-și găsească un drum. Dacă nu are, atunci și-l croiește. Prin lume, prin vremuri și prin oameni. De aceea, cred eu, a ales-o Dumnezeu pe maica Ecaterina Murariu să-i croiască schitului Doamnei Safta, ajuns, de acum, o mânăstire venerabilă, un drum prin vremuri noi. Maica a venit la Toplița în anul 1999, împreună cu câteva surori de la Mânăstirea Tismana, iar trei ani mai târziu, a și fost numită stareță. Temeliile călugă­riei ei fuseseră însă așezate în Moldova, la Mânăstirea Sihăstria. „Eu mergeam în co­pilărie cu mama în pelerinaje la mânăstiri. Așa am ajuns să îl cunosc și pe părintele Ambro­zie, ecleziarhul de la Mânăstirea Sihăs­tria. Un monah care a avut un sfârșit de sfânt. A murit pe când trăiau și părintele Paisie, și părintele Cleopa. Era Sâmbăta Mare, pregătise bise­rica toată în alb, pen­tru Paște, s-a așezat pe un scaun să se odihnească și așa a trecut la Domnul. Îna­inte le spusese ucenicilor lui: «Peste patru zile, îmi veți aprinde candela la mormânt!». Ei, și până să moară părintele Ambrozie, noi ne-am spovedit la el, și eu și mama. Iar părintele, văzând, cred, ceva în mine, mi-a aruncat, la un moment dat, să fi avut eu vreo 10-11 ani, o vorbă – «Măi, copilă, tu nu vrei să te duci la mânăstire?». Așa a simțit el, dar, vă dați sea­ma că eu, la vârsta aceea, nici nu știam ce e aceea viață de mânăstire. Dar, de rușine, i-am spus, «Da, o să merg la mânăstire!» Nu a fost un «Da» con­vins, eram mică. Dar părintele a ținut minte și s-a tot rugat pentru mine. Și au trecut anii și am ajuns să simt că eu nu pot fi altceva decât călugăriță. Nici nu concepeam să fac altceva cu viața mea. Așa că, atunci când am împlinit opt­sprezece ani, mi-am făcut bagajele și, după ce am dat bacalaureatul, nici nu am mai așteptat rezultatul și am plecat la Mânăstirea Tismana, unde am și fost călugărită. Cu părintele Ambrozie m-am reîntâlnit o dată, în tren. Eram deja călugărită și, când m-a văzut în haine de monahie, tare s-a bucurat… Mi-a zis: «Vezi, că Dum­nezeu tot a rânduit să te călu­gă­rești!»”.

Leacuri mânăstirești

Cine trece porțile Mânăstirii Doam­nei are surpriza ca, la pangar, pe lângă icoane, să găseas­că o mulțime de lea­curi din plante, pe care măicuțele le pre­pară chiar în mânăstire – tinc­turi, alifii, siropuri și ceaiuri. Tradiția rețetelor călugărești e venită de dincolo de munți, de la un sfânt încă neca­no­nizat, despre care ați putut citi în pagi­nile revistei noastre – părintele Elef­terie Mihale, duhovnicul mânăstirilor Der­vent, Secu și Agapia Veche. Maica Ecaterina l-a cu­nos­cut încă din copilă­rie. „V-am spus că eu mergeam cu mama în pelerinaj, la mânăstiri. Printre ele, și Aga­pia Veche, unde slujea, în anii copilăriei mele, pă­rintele Elefterie Mihale. El a fost sfânt în viață! Eu l-am cunoscut încă de pe când aveam șapte ani – era înalt, slab, cu o barbă lungă. La Agapia Veche, am văzut o mulțime de vindecări făcute de părin­tele, că veneau la el o grămadă de oameni. A fost un om foarte duhovni­cesc, tăcut, liniștit, de abia îi auzeai glasul. Când ieșea cu Sfintele Daruri la Liturghie, toată lumea se așeza pe jos, iar el călca pe credincioși. Dar îl simțeai ca un fulg! Și pe mine a călcat, copilă fiind, dar vă spun, efectiv, nu îl simțeai! De la el am învățat, încă din copilărie, eu și alte două maici din mânăstire, despre plantele medicinale, așa că am început să facem tincturi. Și nu numai de la părin­tele Elefterie am învățat, ci și din Formula As, din care am colecționat teancuri de reviste. Și, încet, încet, am ajuns ca acum să avem un laborator al mânăstirii, așa că mulți oameni vin, se tratează cu produsele noastre, iar apoi ne scriu, bucuroși, că s-au vindecat. Avem pelerini care nu ne caută doar pentru rugăciune, ci și pentru aceste leacuri pe care le preparăm. A ajuns, pentru noi, parte din lucra­rea noastră călugărească, să ne tru­dim cu prepa­ra­rea acestor trata­mente naturiste. La noi e și o zonă spe-cială, nepoluată, cu foarte mul­te plante medicinale. De pe pajiș­tile noastre culegem vale­riană, țin­taură, turiță, răchitan, din Munții Căli­mani pedicuță, nu mai zic de mes­tea­căn și dud, care sunt și în alte părți. Noi sun­tem puțintele, șapte viețuitoare în total, dar avem și oa­meni care cunosc plantele me­dici­nale și ne aduc”.

– Aici, la mânăstire, aveți ca ocrotitor al paraclisului nou pe Sfân­tul Ioan Maximovici. Cum de a ajuns un sfânt, arhiepiscop de San Fran­cisco, să fie ocrotitorul unei mânăstiri toplițene?

– Totul a început de la o iconiță a lui, pe care a primit-o o maică de la noi, într-o carte. Nu știam cine este reprezentat pe ea, așa că maica a tot întrebat, până când cineva i-a spus că e Sfântul Ioan Maximovici. De atunci, a început să îi citească acatistul și a văzut că, orice pro­blemă avea, primea ajutorul. Așa am ajuns toate să îi facem acatistul și să primim ajutor imediat. Nu știam prea multe despre viața lui, dar am auzit că un părinte din ora­șul Sfântul Gheorghe a adus din America o părticică din moaștele acestui sfânt, așa că l-am invitat la noi, ca să ne închinăm. Când părintele a venit la mânăs­tire cu părticica din moaștele Sfântului Ioan Maxi­movici, ne-am speriat de câtă lume a venit la slujbă – o mare de oameni! Noi nu anunțaserăm prea mulți creștini, dar sfântul, prin căile lui tainice, i-a adus. De atunci, ne-am dorit tare să-l avem la noi în mâ­năstire, ne-am rugat pentru asta Domnului și apoi am scris la Arhiepiscopia de San Francisco, unde se află moaștele Sfân­tului Ioan Maximovici, să ne binecuvânteze și pe noi cu o părticică, și, în scurtă vreme, am primit o cutiuță în care se află un fragment din aceste moaște. Mitropolitul de acolo ne-a rugat și să ridicăm o biserică în cinstea sfântului, unde să așezăm la închinare aceste sfinte moaște. De atunci, binecu­vân­tările asupra mânăs­tirii s-au ținut lanț și aș putea spune că Sfântul a fă­cut minuni cu noi. Prima minune a fost când cutiuța cu moaștele s-a deschis sin­­gură. Știu că pare greu de crezut, dar așa lucrează Sfântul Ioan Maxi­movici. Când am văzut lucrarea lui, am avut curajul să ne apu­căm de biserică, deși bani nu aveam deloc. Ni i-a trimis Sfântul și am dus la capăt construcția.

– Și cum vă trimitea?

– Vă spun sincer că nu știu. Noi îl rugam așa: „Sfinte, te rugăm să îți ri­dici tu căsuța!”. Și el și-o ridica. O să vă spun o singură întâmplare, care pentru noi a fost o minune. Înainte de un hram, pă­rin­tele nostru duhovnic ne-a spus că ar fi tare fru­mos să așezăm la noua biserică o ușă de intrare ca la Mânăstirea Sihăstria. Mi s-a părut imposibil, noi nu suntem, totuși, Mânăstirea Sihăstria, o ușă de acel fel costa 29.500 de lei. Dar, i-am spus părin­te­lui că dacă sfântul vrea, atunci ne va trimite banii. Seara, am plecat la bancă să ridic cei 4.000 de lei pe care îi mai aveam în cont, ca să plătesc nevoile mânăstirii. Când am ajuns la ghișeu, am cerut să îmi dea toți banii noștri, dar funcționara mi-a răspuns că nu poate, că sunt prea mulți și nu pot fi ridicați dintr-o dată! Am crezut că mă păcălește, vă spun sincer. De unde să avem noi bani?! Dânsa s-a uitat și mi-a spus că în cont avem 29.500 de lei. Era exact prețul ușii! Deci, nu 30.000, nu 29.000, ci exact prețul ușii! Doamna mi-a spus că fuseseră virați de un domn, pe nume Petru, pe care îl știam, pentru că ne ajuta la biserică, atunci când aveam nevoie, cu o mie, două de lei. Era un bătrân foarte evlavios, care nu voia nici măcar să ne lase un pomelnic. Dar noi nu vor­biserăm cu nimeni, nu știam decât noi că avem nevoie de acești bani pentru ușa bisericii. Eu cred că Sfân­tul l-a îndemnat pe domnul Petru să ne trimită exact cât aveam nevoie. Altă explicație nu am. Așa lucrează Sfântul Ioan Ma­ximovici.

– La final, v-aș ruga să le dați un sfat cititorilor noștri. Cum să-și țină credința?

– Cum să vă spun, noi suntem, toate, călugărițe din Moldova, și am fost trimise într-un loc în care cre­dința este mai rece. Aici nu e ca la noi, la Suceava sau Neamț, unde, dacă vrei să faci o biserică, toată lu­mea sare să te ajute. Dar, vedeți, dacă Sfântul Ioan Maximovici ne-a ajutat atât de mult în tot ce facem, nici nu mai simțim răceala credinței de pe aceste meleaguri. Încât v-aș spune că, în credința noastră, trebuie să avem în primul rând dragoste pentru Dum­nezeu și pentru aproapele nostru. Dacă ai dra­goste, poți ori­ce, nu mai vezi nici ura celuilalt, pe care nici nu trebuie să o vezi ca ură, ci ca neputință. Dumnezeu ne-a pus fiecăruia în inimă o luminiță din dumne­zei­rea lui. Dacă îl pu­nem înaintea noastră pe aproa­pele nostru, atunci toate ne sunt cu putință. Și, dacă am învățat ceva de la Sfântul Ioan Maximovici, atunci aceasta a fost să am o nădejde oarbă în Dum­nezeu. Vedeam că e imposi­bil să fac ceva, că noi nu avem posi­bilități, nicio sursă importan­tă de venit, dar mă trezeam că sfân­tul poate să facă totul. Și chiar face. Dacă, totuși, nu se în­tâmplă ceea ce cerem la rugă­ciune, atunci în­seam­nă că nu ne este de folos.

Dacă doriți să comandați lea­curile naturiste făcute de măicu­țe­le de la Mânăstirea Doamnei, puteți accesa pagina de facebook a mânăstirii: produsemanastiresti.toplitene