Dr. MATEI RĂZVAN BRATU (chirurg generalist, specializare chirurgie oncologică): „M-am născut milos”

– Despre compasiune și Dumnezeu, în lupta cu moartea –

„Tratamentul pentru cancer oferă, azi, opțiuni incredibile”

– Domnule doctor, sunteţi tânăr, dar deja cu o reputaţie excelentă în chirurgie. Vorbele bune cir­culă nu numai printre medici, dar şi între pacien­ţii care vă laudă pentru pricepere şi omenie. Sunt cu­rioasă, din ce motive alege un tânăr să devină azi medic?

– Pentru mine, decizia a venit în urma mai mul­tor posibilităţi de carieră. La finalul liceului, aveam de ales între Politehnică (informatică, matematică, domenii în care excelam, cu multe olimpiade la activ), Drept (fiind atras de discurs şi atitudine) şi Me­dicină, care mă chema pentru latura ei nobilă. Cea de-a treia a câştigat, deşi în acelaşi timp intra­sem şi la Matematică – Informatică. Mi-ar fi plăcut să le fac pe amândouă concomitent, dar chiar tre­bu­ie să fii supraom pentru aşa ceva.

– Este medicina ceea ce aţi sperat?

– În bună parte da, mai puţin aspectul dramatic al acestei meserii. Pe el nu l-am anticipat şi aveam să aflu cu duritate cât de greu este să găseşti un echi­libru între a fi aproape de pacient, dar şi a-ţi face meseria păstrându-ţi sângele rece. E o combi­na­ţie extrem de grea, de aceea mulţi medici îşi in­hibă empatia, mai ales oncologii, şi nu trebuie condamnaţi. Din păcate, ei îşi pierd pacienţii în proporţie ridicată, de aceea își construiesc acest scut, pentru a-şi putea face mai departe meseria. Cât despre mine, eu m-am născut milos, lucru pe care-l poate confirma şi mama. Mereu am căutat să ajut, cu o vorbă măcar. Pare poetic, dar să ştiţi că în medicină treaba asta m-a consumat foarte, foarte mult. Toată energia negativă a celui din faţa mea o încărcam în mine şi am luptat ani buni să învăţ să trag o linie. Pas cu pas, am reuşit oarecum să-mi creez un „sistem”, prin care să continuu să fiu foarte aproape de un pacient care are nevoie maximă de susținere, dar să reuşesc să-mi adaptez implicarea în funcţie de fiecare caz. Oamenii sunt unici, reac­ţio­nează diferit la veşti rele, unele pe care, din păca­te, medicii sunt nevoiţi să le dea destul de des. Se întâmplă, de pildă, ca un pacient să plângă în cabi­netul meu, când aude diagnosticul. Reacţia firească este să-l consolez cu toată căldura de care sunt capabil, dar atunci dispare un lucru esenţial în succesul medical: autoritatea doctorului. Pacientul vede medicul ca pe un prieten şi începe să nego­cieze tratamentul, iar acesta e un lucru dezastruos. De aceea zic că adaptabilitatea este obligatorie. Medicina este ştiinţa care tratează oamenii şi o face nouăzeci la sută după studii. Restul de zece la sută e reprezentat de unicitatea pacientului. O operaţie cu care am avut succes, sută la sută, până la un punct, o poate lua razna doar pentru că fiecare din noi e unic şi reacţionează diferit la un anume lucru. Aşadar, pa­cien­tul trebuie pregătit şi pentru eventualitatea eşecului, fie el şi infim. Cu atât mai mult în oncologie.

– Una dintre fricile cele mai mari ale omului din ziua de azi este să nu se îm­bol­năvească de cancer, o boală neagră, căreia nu i s-a găsit încă leacul „univer­sal”. Există, în ultimul timp, mai mult optimism în oncologie?

– Din fericire, da. Cancerul este încă o boală incurabilă, chiar şi după vindecare totală, posibilitatea recidivei rămâne şi după douăzeci de ani. Însă azi, tratamentul persona­lizat pentru cancer oferă opţiuni incredibile. Se apli­că o combinaţie de chirurgie, radioterapie, chimio­te­rapie şi imunoterapie, aceasta din urmă fiind cea mai nouă şi din ce în ce mai precisă. Cum func­ţio­nează? Studiile de înalt nivel au creat nişte molecule specializate pe câte un anumit tip de cancer. Adică: pe suprafaţa celulei canceroase apare o proteină care poate fi recunoscută de imunote­rapie şi atacată în mod direct. O moleculă soldat, eficientă, specifi­că, cu mai puţine reacţii adverse. Unele cancere pot fi vindecate în proporţii uriaşe, altele, precum durul cancer pulmonar, sunt, și ele, mult încetinite: un an era speranţa de viaţă înainte de aceste descoperiri, iar azi ea se poate prelungi la zece.

„I-aș spune cancerului «imperialism biologic»”

– Domnule doctor, vă invit la o foarte scurtă lecţie de medicină: ce e cancerul, pe înţelesul tuturor?

– Este o înmulţire anormală a celulelor, necon­tro­lată, care are două mari proprietăţi, ambele îm­potriva noastră. Prima este că înmulţirea se extinde pe plan local, la organul unde apare. A doua, şi mai dură, este că poate trimite celule care supravieţuiesc şi se implantează în alte organe (metastazele). Nişte invadatori sunt aceste ce­lule, nişte cuceritori, can­cerul având astfel ati­tu­dinea unui regim auto­ritar. I-aş spune „impe­rialism biologic”. Ei bi­ne, ca să cucerească cât mai multe teritorii, aces­te celule folosesc extrem de mul­te resurse. Can­ce­rul este, aşadar, boală con­sum­pti­vă, cu cât e mai agresivă, cu atât te to­peşte mai aprig.

– Poate fi prevenit?

– Nu există un de­ter­minism al cancerului, nu poţi spune că ai făcut cu­tare lucru şi de aceea ai cancer. Poate singurul factor de risc evident sunt radiaţiile, aşa cum a fost dezastrul de la Cer­no­bîl, care a cauzat can­cere de tiroidă. Sau viru­sul HPV, care poate duce la cancer de col uterin şi, mai nou, bucal. Da, ştim și că anu­mite alimente pot conţine substanţe cancerigene, dar nu există niciun studiu care să dovedească limpede că, dacă mănânci pari­zer ieftin, faci cancer de colon. Astfel, factorul cel mai important de care trebuie să ţinem cont ca po­tenţial vinovat este cel genetic. Mutaţia genei P53 este un semnal că probabilitatea să apară un cancer e foarte mare. Sau, dacă un membru al familiei a avut cancer de sân sau ovare, atunci tu trebuie să-ţi faci testul Babeş – Pa­pa­nicolau măcar o dată la doi ani. Sau: uitaţi, eu am pielea foarte albă, sunt roşcat, deci mă monito­rizez regulat pentru melanom. O veste bună este că a apărut screening-ul pentru can­cer de colon. Toate aceste teste preventive ar trebui făcute şi, în plus, populaţia ar trebui în mod repetat instruită. Avem însă o mare problemă, una generală, în multe do­me­nii din România: educaţia. Cum poa­te şti un pacient că e la risc? Tot din surse me­dicale. Dar, de multe ori, acestea nu sunt accesibile, iar atunci, pen­tru ca omul să nu-şi ia informaţia de pe Internet, unde apar tot felul de bazaconii, ar trebui făcute campanii intense de informare.

– Oamenii în vârstă, mai ales cei de la sat, nu prea au de unde să-şi ia informaţiile. Care este soarta lor?

– Aşa este, bătrânii de la ţară nu prea au medici aproape, nu se verifică periodic, darămite să intre în programe de screening. Dar, deşi poate suna ci­nic, ele nici nu le sunt adresate lor, ci persoanelor mai tinere. La un pacient de peste optzeci de ani, pro­babilitatea de a descoperi un cancer e destul de mare, dar variantele de tratament sunt extrem de reduse. Corpul lui nu mai poate face faţă durităţii chimioterapiei. Pe ei îi înţeleg că vor să-şi trăiască li­niş­tit zilele pe care le mai au… În schimb, la pa­tru­zeci de ani eşti dator să „te cauţi”. Eşti activ, eşti informat, majoritatea companiilor au abona­men­te pentru angajaţi la clinicile private, serviciile se îm­bunătăţesc. Acest segment de populaţie este cel care trebuie educat şi care e dator să se verifice periodic.

„Da, le răspund pacienților la telefon”

– Există şi un sprijin, dincolo de medi­ci­nă, pe care-l puteţi acorda oamenilor sufe­rinzi?

– Prin natura lui, doctorul este dator să ajute pacientul din punct de vedere medical. Dar, de multe ori, acesta din urmă nu aderă la tratament, nu doreşte anumite operaţii com­ple­xe, care l-ar putea ajuta, sau nu acceptă chi­mio­terapia. O comunicare foarte bună cu pa­ci­entul ajută la acceptarea trata­men­tului. Exis­tă, însă, o regulă de aur: niciodată nu trebuie să convingi pa­cientul, fiindcă deci­zia lui e suverană. Nu ai voie să-l convingi în nicio direc­ţie. Dar, co­mu­­nicând, ex­plicându-i cu răb­dare toate as­pec­tele trata­men­tului pe care i-l prescrii, ară­tân­du-i că eşti alături de el, răspunzân­du-i la telefon de fiecare dată când are nevoie, toate acestea cresc încrederea pacientului în medicul său. Ajută enorm să ştie că eşti acolo, indiferent de deci­zia pe care o ia.

– Vreţi să spuneţi că le răspundeţi pacienţilor la telefon, le daţi numărul dvs. personal? Aceasta e cu adevărat o raritate…

– Da, le răspund pacienţilor la telefon. Ştiu că e ciudat, ştiu că nici la noi, nici în occident, nu se întâmplă asta. Dar în ţările cu sistem medical mai evoluat există psiho-oncologi, la care pacienţii pot apela, şi astfel au parte de afecţiune din partea unui specialist. La noi, abia se fac primii paşi în acest do­meniu. Atunci, eu nu am încotro, trebuie să le dau numărul meu de telefon. Am fost sfătuit de multe ori să nu fac asta, însă… văd cum se liniştesc când vor­besc cu mine, simt cum creşte speranţa în ei când le spun că îi aştept a doua zi să văd cum îi pot ajuta sau sun un coleg specializat în problema lor. Da, e un efort foarte mare ca după o zi de muncă non stop, poate chiar două legate, dacă am gardă şi multe operaţii, să răspund în miez de noapte unui pacient. Dar el suferă, e disperat, şi eu nu aş putea dormi ştiind că în timpul acesta cineva are nevoie de mine, iar eu îi refuz acest lucru doar pentru a mă proteja. Aşa sunt eu, nu ştiu dacă e bine, nu judec deloc pe cineva care procedează altfel. Pe de altă parte, un medic care nu excelează la capitolul empatie nu este implicit un medic prost. El îţi salvează viaţa la fel de bine ca unul afectuos, iar până la urmă asta e cel mai important.

„Singurul lucru în care merită investit emoțional e Dumnezeu”

– Binele pe care îl faceți altora se întoarce la dvs.?

– Cred că, într-un fel, ceea ce fac mă ajută şi pe mine. Dacă mă sună un pacient în stare gravă înseamnă, totuşi, că e viu, iar asta mă bucură. Dacă mă sună un altul care îmi spune că începe să se simtă mai bine, evident, iar mă bucur. Poate părea o manie a controlului, dar e mai de­gra­bă una a siguranţei. Sunt puţin tipicar, recunosc. Îmi place să fac lucrurile aşa cum ştiu eu că e bine, aşa cum m-a învăţat experienţa, aşa cum citesc în toate stu­diile nou apărute, din care mă informez cel pu­­ţin săp­­tămânal. Stu­di­ile sunt ga­ran­ţiile ştiinţi­fice pe ca­re ne putem baza total în aplicarea unui trata­ment. Apoi, dacă am făcut paci­en­tul bine până acum, vreau să continuu să-l ajut pe mai departe, când ştiu că pot. Când nu pot? Cer aju­tor colegilor. Sin­gu­rul lu­cru pentru care a crede nu înseamnă a cău­ta dovada ştiinţifică este credinţa în Dumnezeu. Eu cred că Dumnezeu du­ce mult mai mult decât me­di­cii lupta cu can­ce­rul. Sunt asistent uni­ver­sitar, iar mai la începutul aces­tei cariere, le spuneam studenţilor să „inves­teas­că” în lucruri pe care nimeni nu ţi le poa­te lua: ştiinţă, cultură, lectură… A trecut vremea şi Dum­nezeu mi-a arătat că nu e neapărat un sfat gre­şit, ci unul incomplet. Azi revin şi spun că sin­gurul lucru în care merită investit emoţional e Dumnezeu. Da, trebuie să luptăm pentru orice picătură de viaţă, fie că e om, fie o mică gâză, dar adevăratul strateg al acestei lupte este Dumnezeu.

„Pot afirma cu toată convingerea că există minuni şi că le-am văzut”

– Au fost momente în operaţii, când aţi simţit că decizia a fost luată prin ajutor divin?

– E romanţat să spun că mâna mea cu bisturiul a fost aşezată de Dumnezeu acolo unde trebuie, dar pot afirma cu toată con­vingerea, că există minuni şi că le-am vă­zut. Sunt minuni subtile, nişte „atin­geri”, la momentul oportun, pe care, pur şi sim­plu, trebuie să fii deschis să le vezi şi să le primeşti. Sunt un om cu toţi senzorii aprinşi la maximum, un tip em­patic, ob­serv aşadar trăirile celor din jur, le cu­nosc şi pe ale mele. La fel, ca medic, văd când ceva se poticneşte în spital, fie ca pro­ceduri, fie ca or­ga­nizare sau admi­nis­traţie. Ei bine, între toate acestea ob­serv, uneori, cum totul se limpezeşte, curge uşor, efi­cient, fără ca eu sau colegii mei să facem vreun efort special. Acolo cred eu că e mâna lui Dum­ne­zeu. Acolo intervine El în mod delicat. Uitaţi, am avut un caz al unei doamne venite în ur­genţă cu o tu­moră foarte mare, peritonită avan­sată. Eu nu a­veam sânge deloc pe secţie, duminică noaptea la ora două­sprezece nimeni nu voia pacienta, absolut niciun alt spital. Se ezita să mi se dea anestezie pentru operaţie, din cauza riscurilor enorme. Toată lumea era împotriva acestui caz. După ore de zba­te­re de unul singur, lucrurile au început să se lim­pe­zească, să se aşeze, ca atunci când nivelezi nisi­pul cu pal­ma. De la un minut la altul, parcă se aran­jau toate, am operat pacienta în noaptea aceea, am reuşit să elimin toată acea tumoră. Ei bine, după ast­fel de situaţii, poţi zice că ţi-ai făcut magistral treaba şi gata. Dar, dacă vrei să vezi totul în an­samblu, a­tunci nu ai cum să nu recunoşti mâna lui Dumne­zeu într-o astfel de situaţie ce părea pier­dută. Din pă­cate, în acest caz particular, după toate eforturile, la un an, am aflat că respectiva doamnă a refuzat chimioterapia şi s-a metastazat. Totul a fost în za­dar. Ce poţi să faci? Nimic. Tratezi urmă­torul caz cu aceeaşi abnegaţie şi umanism, poate iar în parteneriat divin, şi mergi mai departe.

– Medicina, în ciuda nobleţei ei, este un do­meniu extrem de contro­versat. Cum îşi doreşte un medic tânăr ca dvs. să schimbe lumea, sis­temul?

– Mi-am dorit să schimb lumea, dar acum nu mai vreau asta. Când eram extrem de încre­ză­tor doar în puterea mea de a înţelege ştiinţa şi de a o aplica, atunci cre­deam că o pot schimba. Eram răz­vrătit, mă su­pă­ram dacă nu se respectau reguli, pro­to­coa­le. Azi nu mai fac as­ta deloc. Aş­tept pa­cientul să vină la mine şi îl tratez cât pot de bine şi atât. Mă dedic lui, îi ofer tim­pul meu medical şi per­sonal, mă asigur că-i ofer fiecare strop al cu­noş­tinţelor me­le, dar nu mă mai lupt cu niciun sistem. Cel mai impor­tant: nu alerg după pa­cienţi. Niciodată nu spun în interviuri la ce spitale lucrez, nu-mi fac niciun fel de reclamă. Ţin foarte mult la asta, aşa este felul meu: nu alerg după pa­ci­enţi, dar de cei care ajung la mine mă ocup la capa­ci­tatea mea maximă. Iar dacă nu pot, cer ajutor fără nicio ezitare. Nu cred în concurenţa dintre medici, deşi ea există, chiar la cote mult prea mari. Eu îmi recomand colegii cu toată deschiderea, fiindcă suntem cu toţii împreună în lupta asta. Tot ce-mi doresc este ca lucrurile să meargă natural din partea pacienţilor, a medicilor şi a mea, implicit. Medicii să nu o mai ia personal când un pacient caută şi altă opinie. Pacienţii să nu o mai ia per­so­nal când medicul încearcă mai multe variante de tratament. Cu regret spun că pacientul din România a devenit foarte agresiv. Poate că sunt vremurile grele pe care le traversăm, dar oamenii sunt din ce în ce mai agresivi verbal, chiar şi fizic. Suntem o generaţie în schimbare şi noi credem că schimbarea trebuie să fie imediată. Credem că e război între generaţii, război între sisteme. Nu e aşa. Eu nu sunt de acord că schimbarea trebuie făcută prin manifestări, prin ieşiri în stradă, jigniri, apariţii în mass media. Trăim nişte vremuri în care exagerarea e la putere, iar asta face ca întreaga ome­nire să nu mai fie capabilă să gândească obi­ec­tiv. Eu cred că ar trebui să fim mai toleranţi şi să nu mai luăm lucrurile atât de personal. Schim­bările se fac greu, în câteva generaţii. A durat mult şi în străinătate.

„Nu am rămas în străinătate pentru că nu am simţit că trebuie să rămân”

– Nu aţi fost niciodată tentat să lucraţi în stră­inătate – condiţii superioare, salarii mari?

– Aş fi putut, mi s-a oferit, la un moment dat, chiar am vrut. Am şi lucrat câteva luni la Milano, în nişte condiţii medicale de vis. Nu voi invoca pa­triotismul pentru că m-am în­tors, de altfel, nici nu ştiu ce să invoc. Nu am rămas în stră­i­nă­tate pentru că nu am simţit că trebuie să rămân. Da, câteodată tânjesc după tehnologia spi­ta­le­lor din Vest, mai ales pentru un chi­rurg ca mine ea este esen­ţială. Este greu să faci per­for­manţă cu dotările de la noi, dar asta este, aici suntem, spe­ran­ţe avem şi ele ne trag înainte.

– Nu v-aţi simţit niciodată copleşit de meseria aceasta?

– Ba da, sunt câteodată mo­mente în care nu ştii ce să mai faci. Atunci, ştiinţific, tre­buie să ceri ajutor, și emoţional tre­buie să ceri ajutor. Important este să nu accepți niciodată varianta renunţatului. În goana vieţii de azi nu cred că există nicio mese­rie în care la un anu­mit punct să nu ajungi la un „burnout” – exact echivalentul pentru „copleşit”, fi­zic şi emo­ţional. Ca să-l depă­şească, fiecare om trebuie să-şi gă­seas­că pro­pria cale. Ea poate fi foarte simplă: la mine e somnul.

– Vă întreb, la final, cum se „re­com­pune” un chirurg, cum se deco­nectează total de duritatea meseriei lui?

– Eu n-am mai avut o vacanţă de vreo cinci ani. Doar în câteva zile sporadice am mai evadat la munte, la mare, împreună cu prieteni foarte apro­piaţi. De ce? Nu ştiu, intru într-o vrie în care mă tem că, dacă plec, se va întâmpla ceva rău, că pacienţii mei rămân fără sprijin. Nu mai pot evada din cercul acesta vicios. Sincer, voi încerca chiar anul acesta să rup perioa­da nesfârşită de muncă. Sper să şi reuşesc…