Viorica Macovei (interpretă de folclor): „În Bucovina trăiesc o pace pe care o simt doar la Liturghie”

În „război” cu internetul

– Telefonul meu te găsește în vacanță, la mare. Am așteptat să se facă seară, ca să nu renunți la plajă și soare. Știu ce înseam­nă vacanța, pentru un om zidit în muncă, așa ca tine…

– Da, ai dreptate. Vacanţa e momentul cel mai potrivit pen­tru un interviu, fiindcă am timp. Iar cum invitaţia vine din partea dragei mele reviste Formula AS, dialo­gul nu poate decât să-mi aducă şi mai multă bucu­rie. Da, foarte binevenită va­can­ţa, pentru că activitatea mea de peste an este extrem de in­ten­să. Cea artistică, cea de an­tre­pre­nor şi, mai presus de toa­te, cea de mamă şi soţie. Zi după zi, lu­nă după lună, muncă, alergă­tu­ră, nu pot să neg că nu mă ajun­ge şi pe mine oboseala. La un moment dat, trebuie să te opreşti, apuci „cablul” şi îl smulgi din priză, fiindcă numai o detaşare totală te poate reseta. Aşadar, câteva zile am fugit cu familia la mare. Joacă multă cu Sofia Maria, fetița mea, care deja are şase ani, dar şi câte o cafea cu soţul meu. Timp de vorbe pe care nu apu­căm să ni le spunem când suntem prinşi cu mun­ca. Pentru cineva ocupat, o oră de poves­tit cu jumătatea ta, pe terasa hotelului, este un adevărat lux.

– Ai parte de liniște în vacanță sau oamenii stau la coadă ca să facă poze cu tine?

– Sunt mulți oameni care mă recu­nosc de la tele­vizor și din concerte, însă fără să mă deranjeze. M-au solicitat să facem fotografii împreună, dar discret. Am primit cu drag, și m-am ales cu com­plimente la schimb: „Doamnă, ce subți­ri­că sunteţi în realitate, la televizor păreţi mai… mare!”. Asta, pentru că ecranul „îngraşă” şi, în plus, eu apar mai mereu în costum popular bucovinean complet, cu tot cu bun­dă, ceea ce măreşte şi mai mult. Dar, apropo de imagine, eu mă aflu „în război” cu tot ceea ce se întâmplă azi în online. Sunt de-a dreptul revoltată, fiindcă se minte enorm, prin imagini şi fapte care nu au nicio legătură cu reali­tatea. Fotografii editate, de zici că oa­me­nii sunt perfecţi, imagini ce par desprin­se din lumi în care fericirea şi frumu­seţea sunt absolute. Like-uri şi inimioare cu nemiluita, dar de fapt cumpărate în proporţie covârşitoare, doar ca să dai impresia că ai succes. Faima aceas­ta îţi aduce publicitate, iar tu câştigi, vânzând iluzii periculoase. Ce şir de minciuni! Ce false mode­le! Culmea este că oamenii au ajuns să creadă atât de mult că un milion de like-uri sunt chiar o măsură a valorii, încât, dacă refuzi să le cum­peri, apari tot mai rar, iar asta pen­tru ei înseamnă că nu mai prezinţi niciun interes. Se fac afişe pentru spectacole: un artist de reală valoa­re, cu o carieră de zeci de ani, e aşezat într-un colţ, iar în mijloc, mare, un nume um­flat cu pompa, la cerere, vezi doamne, are milioane de inimi în online. Eu refuz să intru în joc, refuz să plutesc în acest uriaş balon de săpun. Mă mulţumesc cu cei două sute de mii de urmăritori reali, le sunt recu­nos­cătoare, iar faptul că, deşi nu fac comerţ cu ini­mioa­re, am sute de eve­nimente pe an, demon­strea­ză că totuşi mai e spe­ranţă ca adevă­rul să iasă la suprafaţă. Merită să faci lucrurile serios și temei­nic, treap­tă cu treaptă, în ciuda faptului că e greu. Nu mi-a fost uşor să studiez ani în șir, să particip de mică la zeci de concursuri, să treacă timp până să-mi fac debutul la Televi­ziunea ro­mâ­nă. Dar au trecut douăzeci şi cinci de ani de atunci, și sunt mândră de ce-am izbutit.

„Mă roagă să le cânt la nuntă, deși n-au habar de folclor”

– Oare strădania ta are corespondent în realitate? Mai există oameni amatori de folclor?

– Eu cred că în momentul de față, folclorul este la cea mai mare căutare între toate muzicile. O dovadă e faptul că    mulţi artişti valoroşi, de pop sau rock, împru­mută te­me folclorice în muzica lor. Elementele care unesc cel mai mult un popor sunt tradiţiile. Într-o lume în continuă schimbare, ele sunt rădăcinile noastre. Uitaţi, eu merg la multe evenimente în Bucureşti, le cânt unor tineri crescuţi pe asfalt, cum se spune. N-au avut niciodată legă­tură cu satul, nici bunici n-au la ţară, dar mă roagă să le cânt la nuntă, deşi nu au habar de folclor. Niciunul nu ştie să dan­seze pe muzică populară, dar absolut toată lumea e pe ring. După atâţia ani de cântat, încă mi se pare miraculos cum folclorul ne aduce împreună, fie că suntem familiari cu el, fie că nu. Dovadă clară că îl avem în sânge! Numai oamenii cu orizonturi înguste susţin că folclorul e „demodat”. Un timp îmi era teamă că au dreptate, simţeam, de exemplu, că dragostea pentru costumul popular se risipeşte. Dar globalizarea ne-a adus şi ceva bun: marile case de modă au descoperit ia românească şi au intro­dus-o cu mare fast în co­lecţiile lor. A fost nevoie de asta, ca să realizăm ce comoară aveam în propria noastră ogradă. Orice femeie „sus pusă”, care strâmba din nas la vederea cos­tu­mului popular, pe care-l con­sidera pen­­tru ţărăncuţe, are azi obli­ga­toriu în şifonier umeraşe cu ii. De ce s-a ajuns aici, nu prea ştiu, dar până la urmă, mă mul­­ţu­mesc şi cu acest drum în­tor­tocheat al întoarcerii iei acasă.

– Mai are folclorul sevă, de unde să se hrănească, bătrâni de la care să culegem cântece autentice?

– Eu cred că a cânta folclor nu înseamnă doar a interpreta teme din aburii istoriei. El nu e legat numai de trecut, folclorul este în continuă mişcare și în prezent. Înţeleg şi le dau drep­tate tineri­lor, că nu se mai iden­tifică, în 2023, cu temele sâr­belor de la 1900. Dar azi putem cânta des­pre înstrăinare, despre pribegia românului, plecat să-și câștige pâinea în lume în timp ce pruncii le plâng acasă de dor. Sunt subiecte actuale, ce marchează momente profunde ale prezentului, care pot fi puse pe acor­du­rile folclorice specifice fiecărei zone. Oamenii se vor identifica cu ele, pentru că le trăiesc în clipa asta, nu sunt nişte frânturi din poveştile bunicilor. Aşa păstrezi muzica folclorică vie.

O cruciţă cusută, o rugăciune rostită

– De ceva timp ai și activitatea ta de antrepre­nor. Este legată tot de folclor?

– Da, și este vorba despre o afacere în domeniul vestimentar, cu îmbrăcăminte tradiţională. În „La­da cu zestre”, aşa cum se numeşte o parte din colec­ţie, sunt piese vechi, originale, sau cusute azi, ma­nual, exact pe tipicul şi cu materialele strămoşeşti. Evident, acestea sunt ceva mai costisitoare. Dar avem şi cămăşi accesibile, cusute la maşină, fără să ne abatem, însă, de la motivele tradiţionale. Fiecare model are tâlcul său, aşa cum a fost moștenit, vor­beşte despre bucurie, necaz, nuntă, despre naştere și desprinderea de viaţa aceasta. Înţelep­ciunea popu­­lară „coda” artistic aceste teme în modelele bro­­date pe costume. O cruciţă cusută, o rugăciune rostită, aşa cosea bunica. Astfel, iile cu care eu am urcat pe cele mai importante scene ale ţării şi care au fost cusute de bunica, precum și ii cusute de alte bunici, au în magazinul nostru replici pentru buzu­narul fiecăruia, brodate pe pânză fină, de calitate, bumbac, in, pânză topită. În felul acesta, trag nădej­dea să nu se piardă modelele, temele, particula­ri­tă­ţile zonelor din care provin, căci în Bucovina, de pildă, fiecare subregiune are tipicul său. Modelele din zona Rădăuţiului sunt diferite de cele din partea Dornelor. Dar există un lucru care e comun tuturor: costumul popular este o încununare, o înălțare în rang. Îl îmbraci şi, dintr-o dată, ai pres­tan­ţă, stai drept, te simți ca un rege, no­ble­țea lui te face să nu mai vorbești urât, să te com­porţi mai fru­mos. Nu poţi mânca seminţe cu coroana pe cap. Exact aşa este portul străbun şi merită să lup­tăm pentru păs­trarea lui.

– Viorica, dacă am pierde „bătălia”, iar tradiţiile ar fi să dispară, ce am pune în loc?

– Sunt de neînlocuit. Îmi place să cred că sunt imposibil de pierdut, fiindcă tra­diţiile sunt scrise în codul nostru genetic. Dar dacă, Doamne fereşte!, s-ar pierde, cred am completa golul cu lucruri împru­mu­tate, care după un timp vom crede că ne aparţin, şi din acea clipă, nu am mai şti cine suntem, ne-am pierde rădăcinile și istoria. Bieți oameni rătăciți. Eu cred că fără tradiţie am fi nivelaţi, una cu pă­mântul. Poate că asta se şi doreşte, să fim toţi la fel, marele vis al globali­ză­rii, dar eu cred cu convingere că românii au un specific tradiţional care-i scoate din co­mun. Evident, vorbesc despre tra­diţia în general, nu doar referitor la cos­tumele populare, tradiţii arhitectoni­ce, creştine, tradiţiile vorbelor de duh. Exis­tă o inter­de­pendenţă de nezdrunci­nat între tradiţie, dragoste de ţară şi credinţă. De fapt, a­cesta este tricolorul nostru. Cred cu toată fiinţa mea că noi, românii, suntem unici.

Dulce Bucovină…

– Un întreg din care fac parte și bucovinenii. Născută acolo şi reprezen­tan­tă prin muzică a acestei zone, te invit să faci reclamă Bucovinei, așa cum merită…

– Cu cea mai mare plăcere, fiindcă e uşor: Bu­co­vina este, pur şi simplu, o esență a frumosului, în înțelegerea lui completă. Primii sunt oa­me­nii, buni ca pâinea caldă, am colindat ţara, dar nu am văzut nicăieri un asemenea spirit ca al buco­vi­ne­ni­lor – oamenii se ajută între ei, necondiţionat. Nu vorbesc ca să nu tac, am exemple. Recent, în co­muna Mânăstirea Humorului, locul meu de baş­tină, a ars o casă a unui gospodar. Pe loc şi fără să fie chemaţi, cincizeci de oameni s-au mobilizat, au făcut curăţenie, iar casa se înalţă la loc, fiecare con­tribuind după puterile lui. Au realizat oamenii că tragedia ar fi fost mai mică dacă exista maşină de pompieri în comună, aşa că toată comunitatea a pus mână de la mână şi a cumpărat una. Bucovi­ne­nii nu şi-au pierdut bunătatea, or ăsta nu e deloc lucru pu­ţin, căci am observat români din alte regiuni ale țării care trăiesc pe sistemul „care pe care”. Bucovi­ne­nii sunt corecţi, extrem de harnici şi de ordonaţi, trăsături ce sunt moştenite şi prin influenţa austri­ecilor, care și-au întins şaptezeci de ani impe­riul pes­te colinele Bucovinei. Iar prezența frumo­su­lui continuă cu peisajele, parcă lăsate în dar de Dum­nezeu, ca să răsplătească bunătatea oamenilor. Ce să mai spun despre    mânăstirile de poveste, ce aduc şi azi atâţia vizitatori. Cine a fost o dată în Buco­vi­na revine negreşit.

– „Dulce Bucovină, țara mea de glorii, țara mea de dor”… De ce o fi Bucovina așa de „dulce”?

– În primul rând, pentru că era și el bucovinean, molipsit pe viață de locul nașterii. Apoi, eu cred că „dulce” are legătură cu graiul, cu vorba ușor curgă­toare a bucovinenilor. Dar peste asta, dulceaţa e în oameni, în blândețea peisajului, ba chiar și în mân­care. Dulcele este expresia atribuită unei vieţi tih­ni­te şi line, iar timpul este dulce în Bucovina, fiindcă aici el încă mai are răbdare cu oamenii. Și tata e „dulce”. Calm, cumpătat, harnic, bucuros de tot ce-l înconjoară. „Tată, cum poţi fi aşa de feri­cit?”, l-am întrebat. „Pentru că sunt împlinit cu ceea ce fac zi de zi.” La peste şaptezeci de ani, nu stă locului, coseşte fâneaţa, îngrijeşte de animale, gră­dină, pomi. E energic şi sănătos, fiindcă munceşte cu drag, la soare, în aer curat, fapt ce-i mângâie su­fletul şi i-l îndulceşte. Mi-a zis în faţă că preferă curăția animalelor, decât duplicitatea oamenilor, şi că nu va renunţa la ele, oricât de greu i-ar veni să le mai îngrijească.

– Dacă tot vorbeam de tradiţii în pericol de dispariţie, oare creşterea animalelor nu e în vârful listei?

– Indrăznesc să te contrazic. Recunosc, au fost la un moment dat nişte ani în care oamenii păreau să renunţe la a creşte animale pe lângă casă. „Nu mai merită”, spuneau. E costisitor, în plus, tinerii sunt plecaţi, şi atunci, bunicii pentru ce să se spe­tească cu îngrijirea lor? Dar uite că, între timp, ti­nerii revin. Se întorc nu doar pe meleagurile natale, dar şi la obiceiurile strămoşeşti. O fac modern, or­ga­nizând ferme, majoritatea ecologice. Păstrează tradiţiile, dar se ajută şi de tehnologie, ceea ce este ideal. Tot mai mulţi oameni realizează pericolul în care ne pune comerţul de tip supermarket, vor să trăiască sănătos şi se întorc la… tradiţii. Cel mai îmbucurător e că întoarcerea vine din rândul tine­rilor, care se întorc acasă, în România, după ani de căutări pe meleaguri străine.

„Dacă aş fi copac, aş vrea să fiu brad”

– Viorica, copilăria ta nu a fost în pri­begie, ci în casa părinților, dintre colinele Bucovinei. Ne povesteai la prima noastră întâlnire despre mărul cel bătrân, în care tata îţi montase o toacă. Mai trăiește acel măr?

– Trăiește, da, tot mai aplecat, dar tră­iește. L-am rugat pe tata, orice ar fi, să nu-l taie, să lase pomul până nu mai poate de puteri, şi cade singur. Nici toaca mea veche nu a putrezit de tot. O voi încuraja pe Sofia să bată la ea. Hmmm, cred că ai încercat să mă atragi în vremurile copilăriei, cu între­barea aceasta, şi ai reuşit. Mă absoarbe, pur şi simplu, pâlnia timpului, când merg în casa şi curtea părintească, amintirea aşterne peste mine o pace pe care nu o pot explica. A devenit un clişeu să spui cât de bine te re­la­xezi când mergi acasă, dar, crede-mă, sen­timentul ăsta de rupere totală de lume, îl simt cel mai profund acasă, în Buco­vina. Adică, mult mai mult decât la Piatra Neamţ, acolo unde e azi casa mea, unde locuiesc şi trăiesc cu soţul şi fetiţa noastră. Mă trage spre el pământul pe care m-am născut şi mă atrage Rarăul – muntele acesta semeţ, ce stă de pază la hotarele Bucovinei cu Ardealul. Se spune, oricum, despre el că are energii apar­te, iar eu chiar le simt. Cum vine asta? Nu ştiu, pur şi simplu, simt o nevoie acută, că­reia nu mă pot împotrivi, ca măcar o dată, la câteva luni, să urc pe Rarău. Chiar şi drumul până acolo şerpuitor printre brazi, mă umple de fericire. Dacă aş fi copac, aş vrea să fiu brad. Urc să ating Pietrele Doam­nei şi, de pe Popchii Rarăului sau Piatra Şoimului, să pri­vesc peste zări. Experi­men­tez o pace, una pe care eu o mai trăiesc doar când merg la Sfânta Liturghie sau când stau lângă duhovnicul meu. Acestea sunt îm­prejurări din viaţa mea, în care simt că pri­mesc energie bună, pe care nu mi-o mai fură ni­meni. Mă las liberă să o primesc, şi ea îmi cu­răţă negurile (griji, între­bări, nesi­gu­ranţe…). Co­bor de aco­lo om fericit.