* Anamaria Smigelschi, „Naratio culinaris sau poftă bună la povești”, Editura Vremea (tel. 021/335.81.31), 212 pag.
Mi-a fost dat să observ, inclusiv pe propria persoană, felul cum îi transformă pe oameni avansarea în senectute. Și nu mă refer la inevitabilele diminuări fizice și suferințe cauzate de uzura organismului, ci la schimbările psihice. Micșorarea perspectivei (până dă colțul), inacceptarea scoaterii din „jocul social” și înstrăinarea de lumea nouă, a urmașilor, îi conduc la închidere nostalgică în trecut. Mulți vârstnici devin ursuzi și chichiricioși. Cunosc unii cu o tinerețe zvăpăiată care acum sunt pudibonzi-moraliști, alții – mânați de resentimente față de cei ce trăiesc în plină putere vremuri mai libere ca ei – ar vrea să li se impună autoritar. Pe lângă cei din care timpul a scos trăsături nesuferite, cunosc însă și câțiva care au îmbătrânit frumos, și-au păstrat umorul, spiritul ludic, curiozitatea pentru nou, altruismul, bucuria de a trăi clipa. Din această categorie face parte Anamaria Smigelschi (spre deosebire de majoritatea doamnelor, ea nu-și ascunde vârsta: e născută în 1938). Pe lângă opera ei de plasticiană apreciată, începând din 2013 a publicat cărți de memorialistică pline de vervă și haz, scrise cu o plăcere aparte pentru aspectele delectabile ale autobiografiei, sub care se străvede epoca românească postbelică, plină de îngrădiri și privațiuni. V-am semnalat aici în timp cele două volume de amintiri apărute la Humanitas („Gustul, mirosul și amintirea” – 2013, „Mai de ieri, mai de departe” – 2015), precum și „Trecători, trecători” publicat de Editura „Vremea” în 2019. Acum a recidivat cu o carte la fel de fermecătoare despre mâncăruri și povești personale în jurul lor, oxigenate de bune senzații și sentimente. Cei care i-au citit măcar una din cărțile precedente se vor reîntâlni cu personaje care continuă să trăiască în memoria scriitoarei și cărora știe cum să le dea viață prin cuvinte. În primul rând, mama italiancă, Maria Anna Giusepina – Mami – venită în țară prin căsătoria cu arhitectul Victor Smigelschi („Cum a părăsit ea, din dragoste, la bella Italia, ca să treacă în România prin toate necazurile, bombardament, refugiu, reconstrucția locuinței, construcția socialismului” rămânând veselă și ingenioasă). Mami își hrănește cei patru copii cu „bunătăți din sărăcie”, adaptează rețete italienești la penuria comunistă. La fiecare fel povestit ni se dă și modul de preparare, ceea ce face poveștile utile pentru pofticioși. Talentului pentru gătit și trucurilor de bucătărie preluate de la Mami, Anamaria le-a adăugat pe parcurs propria creativitate, improvizând din te miri ce platouri rafinate și aspectuoase (avem în anexă fotografii color care confirmă că sunt irezistibile. Îți lasă gura apă). Viu în povestiri e și bărbatul ei iubit, pictorul Alin Gheorghiu, „băiat crescut într-o gospodărie de oameni simpli din Bucureștii Noi” care rămăsese cu preferințele copilăriei lui: chiftele de cartofi, fasole bătută, găluște cu prune… La parastasele anuale pe care i le face cu prietenii rămași, acesta e și acum meniul. Sunt în carte, printre feluri de mâncare, și frații memorialistei, Cici și Mario, sora ei Ioana, măritată cu pictorul Vladimir Șetran, cei trei copii ai acestora, denumiți generic pipidonții, ale căror spuse trăsnite din primii ani mătușa le reproduce, stârnind râsul. Anamaria Smigelschi, cu o formidabilă memorie a simțurilor, e regizorul unor spectacole gastronomice în care scenografia, aspectul contează la fel de mult ca savorile. Acum, când e vremea „mâncătoriilor” între oameni, ea povestește despre mâncăruri făcute din iubire. Scrisă cu farmec și bun gust, Naratio culinaris îți dă o stare plăcută de nesaț.
