Ada Condeescu: „Nu lăsa prezentul să treacă pe lângă tine”

„Retreat Vama Veche”, comedie, dar și emoție

– În interviul publicat în revista noastră luna trecută, Laura Cosoi povestea cu entuziasm despre un proiect de film în care ești și tu implicată: „Retreat Vama Veche”. Un titlu ispititor, provo­ca­tor de nostalgii. Cine nu și-a petrecut măcar o va­canță la Vama Veche? Acoperă filmul așteptările?

– Aş spune că da, e o come­die, dar și un film cu multă emo­ţie, sunt şi zâmbete, nu doar râs, adică nu intră în zona unor filme de genul „Petre­ce­rea”, cu Pe­ter Sellers, care, pen­tru mine, reprezintă marele re­per în ceea ce priveşte come­dia. „Re­treat Vama Ve­che” e un film care explorează sfera su­fletească, re­la­ţiile dintre oa­meni, maturi­za­rea, prietenia, e un film despre cum ai nevoie de un moment de criză ca să treci peste nişte lucruri din tre­cut. Per­sonajul meu, Eva, care e, cumva, personajul central, este cea care spune povestea şi, uite!, chiar ieri am fost la stu­dioul lui Ovidiu Ni­culescu (e şi scenaristul fil­mu­­lui, și actor) şi, în câteva ore bune, cât am în­re­gistrat partea mea, de po­ves­titor al filmului, mi-am dat seama că, deși e vorba de-o co­me­die, e foarte multă emo­ție con­ținută în ea! Și ca să ră­mân la emo­ție, țin să măr­tu­risesc că pen­tru mine şi colegele me­le din film, Adela Popescu şi La­ura Cosoi, cel mai important a fost să ducem pe ecran priete­nia şi chi­mia care, în viaţa rea­lă, există între noi de foarte mulţi ani. Pare ușor, dar cu cât ceva e mai „ca în viaţa reală”, cu atât mai greu e să fie trans­mis pe ecran. Deci, am avut ceva emoţii! (râde) Evident, ne-am concentrat şi pe lucrul pe personaje, fiindcă deşi aces­te trei fete din film sunt foarte bune pri­e­tene, luate în parte, reprezintă tipologii dife­rite. Din fericire! Pentru că asta ajută mult la ele­men­tul co­mic din film. Aşadar, lucrul la „Re­treat Vama Ve­che” a fost nu doar provocator, dar a fost şi foarte plă­cut, inclusiv dato­rită acestei „reuniri a găştii”. Abia aşteptăm să vedem cum va fi pri­mit filmul de pu­blic: premiera o să aibă loc pe la finele lui februa­rie, începutul lui martie. Vrem s-aducem toate fetele şi băieţii la cinema, cu-atât mai mult cu cât „Re­treat” e un film foarte viu şi colorat. Şi cu multă mu­zi­că! O noutate pentru mine: eram obiş­nuită mai de­grabă cu genul de filme în care doar vorbim şi sim­ţim sau chiar în care nici nu mai vorbim, ci doar simţim. (râde)

– Să înțeleg că ai așteptări mari de la acest film?

– De obicei, în privinţa aş­tep­tărilor, m-am învăţat să stau mai degrabă cu frâna de mână trasă, dar acum sunt convinsă că în ce mă privește, o să fiu total încântată de ce voi vedea când filmul va ieşi pe piață. Ceea ce e mare lucru, pentru că sunt extrem de critică! (râde)

Fiecare pe drumul lui

– E prima dată când aud o actriță vorbind despre prietenie în branșa asta. Văzută din a­fa­ră, lumea actoriei seamănă mai de­gra­bă cu „afa­ră e vopsit gar­dul, înăun­tru, le­o­par­dul”… E­xis­tă solida­ritate în­tre actori?

– Aşa, luată re­pede, aş spune că da, dar dacă mă gândesc bine, nucleul e unul destul de mic, se pot strânge 3-4, hai, 5 actori, dar o masă de soli­da­ri­tate, sincer, n-am văzut vreo­dată să se înfăptuiască. Pe de altă parte, mie mi se pare destul de falsă aceas­tă aş­tep­tare de a fi cu toţii îm­pre­ună, so­li­dari, fiindcă, până la ur­mă, asta e o me­serie extrem de indivi­dua­listă şi de solitară, chiar dacă nici­un spec­tacol de teatru şi niciun film nu poţi să le faci altfel decât în echipă. În actorie, fie­care are drumul lui, priorităţile lui, interesele lui, şi-a­tunci, mai ales în zona asta de Eu­ro­pa de Est, cred că fiecare îşi cam vede de treaba lui. Și-apoi, eu ne­fiind an­ga­jată la un teatru, nu pot să spun că am sentimentul că aparţin unei indus­trii sau unei bresle. Am lucrat proiect cu proiect, am şi viaţa mea, care e foar­te separată de zona de teatru şi de film, petrec foarte mult timp cu copiii mei, sunt şi ple­cată foarte mult… Deci nu am acest sentiment al unei apar­tenenţe profe­sionale. Dar el a existat în trecut, am avut parte de asta: când eram în facultate, împreună cu co­le­gii de la Actorie şi de la Regie simţeam că eram îm­preună, aveam ­sentimentul ăsta al „familiei” profe­sio­nale. Şi a fost superb! Dar ul­te­rior, am evoluat într-un mod diferit, iar acum mă încarc foarte mult din afara acestei lumi: din timpul pe care-l petrec eu cu mine, din timpul pe care-l petrec cu oamenii pe care eu îi aleg, din timpul pe care-l petrec afară din oraş, în locuri sălbatice… Pentru mine, povestea asta cu con­ştiinţa de breaslă e doar la nivel teoretic. Dar asta cred că ţine foar­te mult şi de vârstă, şi de faptul că vin copiii şi… te preocupă foarte mult alte lucruri decât cele care te-au preocupat la 20 de ani.

„Pe mine mă interesează partea cu munca”

– Ești o actriță cu statut inter­na­țional. Ai jucat și în țară, și în stră­i­nătate. Te simți prețuită la fel, în am­bele ipostaze, ai și acasă vizi­bili­tatea vedetei occidentale?

– În ceea ce priveşte felul în care sunt apreciate actrițele în breas­la asta românească, n-aş şti să spun, că, sincer, eu mă focusez pe mine, pe munca mea şi nu mi-am pus întrebări în sensul ăsta. În esenţă, cred că fiecare e privit în funcţie de ce lucrează şi, în secundar, în funcţie de cum apare în exterior. Pe mine, perso­nal, mă interesează par­tea cu mun­ca. Şi îmi doresc să joc cât mai mult, indi­fe­rent dacă e vorba de România sau de străinătate. Evi­dent, mi-ar plăcea să mai fil­mez în stră­inătate, pen­tru că mi-a plăcut foarte mult când am făcut „Love Island”, filmul Jasmilei Zba­­nic, sau „Si­blings”, al lui Mar­­cus Morth, dar – vezi! – fil­mul e o me­serie în care apar­ţii foar­te mult întâmplării. De­ci­zia nu e la tine. Singurul lucru pe care poți să îl faci este să te pregătești per­ma­nent, să-ți construiești un anumit echilibru, să observi cât mai bine na­tu­ra umană… De-asta eu aleg să trăiesc cât mai mult în prezent. Tră­gând linie, ce pot să-ţi spun sigur este că sunt mai mult decât mulţumită, fiindcă mi s-au întâmplat lucrurile pe care şi le do­reş­te orice om la început de drum în carieră. Ideea mea, de când am intrat în facultate, a fost să-mi construiesc o carieră pas cu pas, o carieră care să fie pen­tru toată viaţa. De-asta, toate alege­ri­le pe care le-am făcut au fost toc­mai în spiritul ăsta. Adică, totdea­una mi-am ales proiecte în care am simţit că puteam să cresc, că pu­team să arăt altceva decât ară­ta­sem în pro­iectele anterioare… Au fost mul­te momente când am ales calea mai grea, poate uneori mai anostă, dar cu siguranţă mai justă şi mai auten­ti­că. Dar nu-mi pare rău, fiindcă, în mese­ria asta, să sari peste unele eta­pe îţi poate face foarte mult rău pe termen lung. Succesul obținut rapid e efe­mer, de moment, şi popu­lari­ta­tea tre­cătoare. Eu am ales cealaltă cale, mai anevoioasă, şi am urmat-o neabătut. Şi, iată că am avut drep­ta­te, am avut un instinct bun: toate alegerile astea, mai grele, pe care le-am făcut de-a lungul anilor, cred că au contribuit foarte mult la a mă aduce până în punctul în care mă găsesc azi.

– Ești măritată cu un „coleg” ca­re activează în aceeași zonă, a cine­matografiei: Cătălin Mitules­cu, so­țul tău, este regizor şi sce­narist. Nu există competiție între voi, gelozii pe succes? Se spune că oamenii care lucrează în acelaşi domeniu artistic sunt expuşi riscului de a deveni in­vi­dioşi pe faima celuilalt.

– Nici vorbă! Nici unul dintre noi n-a simţit vreodată aşa ceva. În pri­mul rând, deși lucrăm în aceeaşi bran­șă, ceea ce facem e diferit. În al doilea rând, noi am şi lucrat foarte mult împreună, am dezvoltat o relaţie simbiotică: eu cu actoria, el cu regia, ne-am completat. Poate dacă soţul meu ar fi fost actor, cine ştie… Deşi, nu cred! Că, sincer, eu nu prea am povestea asta, cu invidia pe un alt actor. Și-apoi, fiecare cu destinul lui. Uite, mi s-a în­tâm­plat să merg la castinguri la care nu am obţinut rolul vizat, dar ulterior s-a dovedit c-a fost foarte bine că s-a întâmplat aşa, fiind­că rolul ace­la, pur şi simplu, nu era pentru mine. La ce bun să fii invidios?

– Crezi în destin?

– Da, cred că niciodată lucrurile nu sunt cu-adevărat întâmplătoare. Sigur, te mai tra­ge aţa şi atragi ce ar trebui, de cele mai multe ori inconştient, dar multe lu­cruri vin către tine fiindcă aşa trebuie.

„Libertate, de la ora 9 la 4 după-amiaza”

– Cum ar fi, de pildă, maternitatea… Ai două fetițe. Cum se împacă actoria de înaltă clasă cu îngrijirea copiilor? Scena și bucătăria sunt două lumi extrem de diferite. Cum te descurci?

– Pe mine, rutina cotidiană mă ajută, ca actor, pentru că mă menţine într-un anume echilibru. Sigur, sunt şi momente când simt nevoia să fiu mai mult singură, să mă gân­desc mai mult… Din fericire, acum, la mine situaţia e mai simplă, pentru că ambii mei copii au ajuns la grădiniţă, putem să vor­bim, putem să mergem îm­pre­ună în va­can­ţe, să discutăm… Mai ales cu fetiţa mea, care e mai mare, mergem împreună la ex­po­ziţii, vizităm tot felul de locuri inte­resante şi discutăm. Sigur, la nivelul ei, dar dis­cu­tăm şi deja suntem pe aceeaşi lungime de undă, în ceea ce pri­veş­te înţelegerea. Acum, de pildă, urmea­ză să plecăm la Londra, să ve­dem împre­ună un muzical, deci, începem să avem interese comune şi un alt fel de co­mu­nicare, mai profundă. Iar asta e atât de plăcut! Revenind la între­ba­rea ta, aşa cum spuneam, maternitatea, rutina, sunt nece­sa­re, dar am nevoie şi de ieşiri din coti­dian, am nevoie să fiu şi actor, „liber şi nebun”, şi îmi satisfac aceas­tă nevoie, cât copiii sunt la grădiniţă, libertate de la 9 la 4 după-amia­za. Con­tează mult să am şi timpul meu. Dar la fel de important, mai ales pen­tru un actor, este să aibă şi partea asta de realitate, de care să nu fugă. Oricât de greu ar fi, mi se pare că ancorarea asta în realitate îţi dă ceva foarte puternic pe scenă, o exprimare mai profundă. Să te menţii în realitate şi să te şi bucuri de ea nu e deloc uşor: acolo e greul!

– Pe 2 iulie ai împlinit 35 de ani. Urci încă dealul sau te pregătești să-l cobori?

– Mă simt ca la 14 ani, mă simt și îm­pli­nită. Și apropo de întrebarea ta, simt că nu mai trebuie să demonstrez nimic, simt o aşezare interioară… Uite, în vara asta am plecat cu familia în munţi, într-o zonă sălbatică, şi acolo am trăit ce mă întrebi, senzația de „Oprește-te, cli­pă!”. Mi-am dat seama că în mine creşteau bucuria şi sentimentul de recu­noş­tinţă: mi se părea că, gata, am făcut lucrurile pe care mi le-am dorit foarte mult, nu mai trebuie să alerg tot timpul prin vâl­toarea vieţii, a venit vremea să mă şi bu­cur. Și chiar o fac! Mă simt ca şi când am încă toată via­ţa înainte.

– Cum arată o zi din viața ta, libertatea aceea, „de la ora 9 la ora 4 după amiaza”?

– Pentru mine este e­sen­țial să am o lume a mea, o casă, o familie, oameni pe care-i iubesc. Dar îmi place foarte tare să fiu și eu doar cu mine. Uite, îmi place ca după ce las copiii la grădiniţă, să beau o cafea în oraş, să mă bucur de străzi și de oameni, şi apoi, dacă nu am treabă, să mă întorc acasă, să fac ordine, dar şi să-mi acord şi momente în care să privesc pe fereastră. Deşi locuiesc în mijlocul Bucureștiului, mă bucur de o privelişte superbă: dincolo de geam, văd un nuc minunat şi o salcie splendidă, care sunt încă verzi şi mă fac fericită. Trăgând linie, cred că bucuria și liniştea sufletească se dobândesc zi de zi: e im­por­tant să alegi lucrurile foarte bine, începând cu de­ci­ziile mari, cele legate de viaţă, de muncă, de oa­menii din jurul tău, și până la deciziile mărunte, de genul „Fac sport sau nu fac sport”… Bine, la ca­pi­tolul ăsta, cu sportul, eu nu sunt un exemplu de urmat. (râde)

– Suntem la capătul interviului și aș vrea să-l încheiem cu o „odă a bucuriei”. E sentimentul cel mai pregnant, care a dominat dialogul cu tine. Vorbește puțin despre ea. Cum e să fii, în zilele noastre, un om bucuros?

– Pentru mine, bucuria e atunci când râd: de două ori pe zi sau de zece ori sau… Mi se pare că bu­curia e spontană, nu căutată. Uite, de exemplu, la filmările de la „Retreat”, împreună cu Adela şi cu Lau­ra am avut nişte momente de fericire de-a drep­tul, nu doar de bucurie. Adesea, pentru mine, bu­cu­ria e legată de oameni şi cred că e bine aşa: e atât de frumos să poţi să te bucuri alături de ei! Şi nu ne­apărat vorbind, ci doar privindu-l pe cel din faţa ta şi simţind, cumva, că… e de bine. E atât de important să ai în jurul tău oa­meni care să-ţi fie cu-adevărat dedicaţi, fie că ei sunt prezenţi fizic sau se află la de­păr­tare. Pe de altă parte, eu găsesc bu­cu­rie şi-n clipele de solitudine: sunt foarte bu­curoasă dacă stau acasă, singură, afară bate vântul, ca acum, pe fereastră se re­var­­să lumina asta frumoasă de toamnă şi citesc dintr-o carte care-mi place (acum am un volum de Houellebecq), apoi mai beau o cafea şi mă gândesc că o să mă duc să-i iau pe copii de la grădiniţă – „Ce să ne mai jucăm noi prin casă?” – ori mai adaug o idee nouă la proiectul cu ONG-ul meu, numit „Argo”, pentru care aproape c-am încheiat partea birocratică şi urmea­ză ca, în sfârşit, „să trec la faptele” pentru care l-am creat. Ştii, Ines, eu cred că bu­cu­­ria vine foarte mult din faptul de a fi pre­­zent în viaţa ta. Normal că priveşti spre vii­tor şi te gândeşti la lucrurile care ur­mea­ză, însă e important să nu laşi pre­zen­tul să treacă pe lângă tine. Cred că nu tre­buie să fii nici prea ancorat în trecut, nici prea visător în ceea ce priveşte vii­to­rul. Ceea ce nu e uşor, că şi eu muncesc la asta, mă străduiesc zi de zi, să fiu cât mai prezentă în viaţa mea.

– Evident, trebuie să te întreb, în încheiere, care e povestea cu acest „Argo”?

– „Argo” este umbrela sub care, ală­turi de partenerii mei, George Pop şi Cla­udia Iarca (ei mă ajută mult cu partea adminis­trativă şi organiza­to­ri­că), inten­ţio­nez ca, cel mai târziu în primăvară, să deschid un studio Shakespeare pentru copii. Într-o primă fază va fi un studio de teatru, adică ate­liere de actorie dedicate copiilor de peste 6 ani. Programa am con­ceput-o sin­gură şi am muncit enorm la ea, apelând la materiale documentare din Anglia, din America şi din România. E ceva unic: am lucrat mai multe luni ca să pun pe picioare structura acestui curs. Ulterior, vrem să organizăm şi întâlniri cu perso­na­li­tăţi, cu oameni frumoşi, care fac lucruri de valoare autentică, per­soane care pot să reprezinte modele pentru copii. Vrem, de asemenea, să organi­zăm şi un fel de şe­ză­tori, la care să le citim poveşti copi­ilor. A­vem mul­te pla­nuri, totul în ideea că e absolut nece­sar să oferim o al­ter­nativă la mo­ni­toarele care îi aca­pa­rează pe copii în ziua de azi şi care, în nici un caz, nu ţin loc de educaţie.

Foto: Eduard Guțescu, Alex Gâlmeanu și Deers Photography