“De-abia așteptăm scurta pauză de prânz, ca să putem vorbi între noi românește”, îmi spune, cu dulce accent moldovenesc, Ana, angajata unei firme londoneze, care își are birourile într-unul dintre impresionantele clădiri de pe malul Tamisei, la doi pași de London Bridge. Nu mai e de mult o raritate să vezi într-o companie serioasă, cu expertiză de prima mână, trei-patru angajați români, unii dintre ei în posturi-cheie. Dacă primii migranți de după 1990, oameni simpli, împinși din țara noastră de grija zilei de mâine, s-au luptat din greu să se adapteze la noile realități occidentale, iar unii dintre ei nu s-au integrat cu adevărat niciodată, tinerii școliți care sunt parte a noului val de migrație spre Vest, prind din zbor oportunitățile care li se oferă și își găsesc mai repede și mai ușor locul. Cazul Londrei, unde mă aflu de câteva zile, este tipic din acest punct de vedere. Prin natura trecutului său colonial, Anglia e mult mai deschisă față de migrație decât alte zone ale Europei. Iar Londra, cu atât mai mult. Intri la metrou la Archway, în drum spre zona Bank și, din cei zece oameni cu care împarți vagonul, nu sunt doi de aceeași nație! În lumea acesta cosmopolită și extrem de competitivă – căci traiul în Londra e extrem de scump și fiecare trage de șansa pe care o are să facă un ban – talentul, dedicarea și performanțele românilor sunt extrem de apreciate. Evident că, la fel ca orice mare oraș european, și Londra are nevoie ca de aer de renumiții constructori români ori de asistentele medicale de la noi, recunoscute peste tot pentru calitatea lor, în primul rând, umană. Noutatea e că tot mai mulți români au cariere de top, în domenii de înaltă specializare: profesori universitari, cercetători, lider de proiect, artiști cu cotă sau oameni de bază în corporații dintre cele mai exigente. De ce au ales sau de ce a trebuit să vină în Anglia ca să-și desfășoare cariera la cel mai înalt nivel e o discuție care trebuie purtată cu toată seriozitatea în România. Dar, dincolo de această întrebare legitimă, care ne poate ajuta să înțelegem mai bine ce facem și ce nu facem bine în țară, realitatea e că România nu mai e o țară exportatoare de “căpșunari”, cum li s-a spus primilor emigranți. După ce și-au câștigat respectul Europei lucrând cu cârca, românii impresionează acum la cel mai înalt nivel intelectual și fac o excelentă reclamă României peste hotare.
Mai e o realitate pe care discuțiile din aceste zile cu românii din Anglia mi-au revelat-o: dorul de România nu alege între simpli muncitori în construcții sau mari profesori universitari, între cei veniți aici ca să facă un ban cinstit sau cei împinși de elanul unei mari cariere la Oxford sau Cambridge. Fără excepție, ceva continuă să te țină legat de România. Iar o piață ca cea londoneză simte asta cel mai bine: nu există cartier mai răsărit din zona Londrei, unde să nu găsești în geam un steag românesc – semnal pentru numeroșii români, pe care-i auzi vorbindu-și limba la tot pasul, că-și pot amăgi dorul de casă barem cu o zacuscă “ca la mama”, cu un pateu “Ardealul” ori cu niște carne la garniță…
