DAN NEGRU: „Să ne dezvățăm să vedem doar spinii”

„Televiziunea, ca o nevastă”

– Ești o vedetă a televiziunii din România. Un profesionist de linia întâi, dotat și cu multă caris­mă. Sunt decenii, de când „operezi” cu succes pe micul ecran, fără ca imaginea ta să prindă rugină. Cum reușești?

– Explicaţia e foarte simplă: spunând „Nu” ofer­te­lor care nu mi-au plăcut. Cred că în viaţă, secretul iz­bânzii este ca Dumnezeu să-ţi dea putere să ac­cepţi doar lucrurile care-ţi plac. A-ţi face meseria cu drag e la fel de im­por­­tant ca a avea o soţie bu­nă şi fru­moasă acasă: aşa cum nu-ţi vine să te întorci acasă la o soţie care te bosco­ro­deşte tot timpul, care te bruf­tu­lu­ieş­te, care e veşnic supă­rată şi morocă­noa­să, tot aşa e şi cu mese­ria, adică nu-ţi vine să te duci dimi­neaţa undeva unde nu-ţi place treaba pe care trebuie s-o faci. Or, mie, Dum­nezeu mi-a dat şansa asta, de a avea puterea să spun „Nu” cand am simţit că o ofertă, pur şi simplu, nu era pentru mine. Pa­ran­teză: cred că sistemul educaţional din Româ­nia greşeşte fla­grant la acest ca­pitol, adică nu-i în­vaţă pe copii să alea­gă, să facă ce le place și li se po­tri­vește. Tocmai din faptul că am pu­tut să fac în meserie doar ce mi-a plăcut, din asta îmi vin entu­ziasmul şi bucuria mereu proas­pe­te. Eu abia aştept să mă duc la ser­vi­ciu! Ducân­du-mă la serviciu, simt că mă duc într-o vacanță – o vacanță nu de un an, nu de doi, ci – uite! – de treizeci de ani! Cartea mea de muncă, des­chi­să în Radio-Televiziunea Ro­mâ­nă (că aşa se numea atunci când m-am angajat acolo), datează din 2 fe­brua­rie 1991!

Ascultă-ți îngerul!

– Amănunțește puțin rețeta succesului, poate învățăm și noi de la tine…

– Esenţial este să alegi just, in­clusiv în interiorul meseriei ta­le. Eu am primit foarte multe oferte de a face emisiuni, pe care le-am refuzat, pentru că nu mi-au plă­cut. Ar fi însemnat să mă duc să le prezint aşa, forţat, moro­că­nos, împotriva dorinţei mele. Chiar dacă banii erau mulţi! Uite, îţi dau doar un exem­plu: mi s-a propus să prezint „X Factor”, a­tunci, la început. Nu am accep­tat, fiindcă am simţit că formatul avea să fie un eşec. Şi s-a dovedit că am avut dreptate: oricât s-a încercat, „să facem, să mear­­gă”, n-a mers! Iar aici nu e vorba de fler, ci e vor­ba de cineva care stă pe umărul tău drept şi care se numeşte îngeraşul tău. Cred că nimic nu e mai im­­portant decât să ştii să-ţi as­­culţi îngerul. Îngerul e cel care-ţi trimite prima idee, „pa­la” aia de in­spi­ra­ţie, după ca­re, când „pala” îngerului tre­ce prin minte, acolo inter­vine un pic și diavolul: care vine să-ţi şop­teas­că o idee proas­tă, să te în­toar­că din drum. Dar dacă reu­șeşti să te setezi în aşa fel încât prima dată să-ţi asculţi inima, a­tunci ai câştigat: că acolo, în inimă, stă îngerul… Aşa mi s-a în­tâm­plat mie cu multe formate de televiziune. Inclu­siv trans­fe­rul meu, de la An­te­na 1 la Kanal D, a fost re­zul­tatul fap­­tului că mi-am as­cultat în­gerul: într-o noapte, îngerul mi-a trimis o „pală” și mi-a zis: „Gata! Ai făcut şi reve­lioane cu fete goale, şi „In­su­la iubirii”, şi „Mireasă pentru…”… Gata cu Ante­na 1! Asta-i limita! E mo­mentul să încerci altceva.” Şi-atunci m-am dus spre Kanal D, spre zona de show-uri de cultură generală. Din care mai făcusem şi la An­te­nă, dar se pierduseră aşa, printre toate celelalte: când pui un măr bun într-o ladă cu multe mere stri­cate, mărul bun nu se mai vede.

Cum se coc fructele pe micul ecran

– Revenind la succes, cred că un ingredient im­portant este și felul tău cordial de a fi, foarte deschis și simpatic, in­teracțiunea rapidă cu oamenii…

– În orice meserie, fructele sunt culese după o vreme, după ce se coc. Eu, abia acum, la 52 de ani de viaţă şi după 30 de ani de tele­vi­zi­une, abia acum simt că încep să culeg fructele meseriei mele: în­tâl­nirea cu oamenii, astea sunt fruc­tele mele. Nişte fruc­te foarte dulci! Fiindcă majoritatea acestor oa­meni vin şi se uită la mine ca la o persoană cu care au crescut, aproa­pe toţi sunt mai tineri decât mine, ei s-au năs­cut şi au crescut cu mine la televizor, fiindcă pă­rin­ţii lor mă priveau la tele­vizor. De aici şi căldura pe care ai remarcat-o: ei mă tratează cu foarte multă căldură, care pe mi­ne mă bucură ex­traordinar de tare, şi-atunci mă „obligă” să le răspund la fel.

„Publicul de azi e dur și nu mai are răbdare”

– În cei 30 de ani care au trecut de când ai de­butat pe micul ecran, s-a schimbat publicul?

– În urmă cu 30 de ani şi noi, şi publicul eram niş­te începători, nişte speriaţi. Publicul era foarte îngăduitor cu noi, cei din anii ’90, pentru că şi el era la început de drum. Apăreau la televizor un Ne­gru, un Brenciu, o Esca sau o Andreea Marin… Ei, nici unul dintre noi nu era vreo lumină, iar de mine, chiar că nu era mare brânză: apărea unul, Negru, care ţipa pe-acolo. Da’ lumea zicea: „Lasă-l, că şi io sunt la fel de încurcat în societatea-n care tră­iesc!” Gândeşte-te că eu am prins perioada în care a apărut TVA-ul în România. Azi, noţiu­nea asta e o banalitate, da’ eu am prins pe­rioa­da în care s-a implementat TVA-ul! Cei din generaţia mea au prins nişte schimbări ma­jore, care au avut loc în societatea ro­mâ­nească, şi cu toţii eram la fel de ne­lămuriţi. De-asta am avut parte de multă îngăduinţă din partea publicului. Ceea ce azi nu se mai în­tâm­plă: acum publicul e foarte dur şi nu mai are răb­da­re. Ăsta e motivul pentru care azi nu mai apar vede­te-brand. În prezent, televi­ziunea nu mai naşte bran­duri, nu mai naşte vedete. Din noua generaţie, ni­meni nu se mai detaşează de pluton. Şi asta, de fapt, nu cred că se în­tâm­plă numai în televi­ziune, ci şi în multe alte meserii: de pildă, în medicină, nu mai vezi somităţile care existau odată. Azi avem de-a face doar cu efemeride. Se merge pe uni­formizare: să fie toţi laolaltă şi la fel. Nu ştiu care „influensăriţă” prezintă nu ştiu care emi­siune… trei săptămâni! Nu ştii cine-i fata aia şi, oricum, dispare cât ai clipi. Apoi vine alta, apoi alta, şi tot aşa. Sau văd emisiuni cu actori din noua generaţie: nu se detaşează nici unul! Ei fac parte dintr-un proiect care e de succes, dar ei nu există. Nu se individualizează. Nu mai există o Stela Popescu sau un Florin Piersic, adică nişte valori de sine stătătoare, individuale. Iar com­paniile media sofisticate şi mai şme­che­re iau toată tânăra generaţie, îi dau fiecărui actor 100 de euro să mănânce şi-i bagă în seriale la pachet! Azi, pe televiziuni, sunt seriale întregi, cu distribuţii de sute de oa­meni, din care nu ştii pe nimeni! Mie mi se în­tâmplă să mai merg prin mall sau pe unde-oi fi, prin oraş, şi mai vin la mine puşti din ăştia, ca să facem o poză împreună şi mă în­treabă „Nu mă cu­noaşteţi? Eu sunt în se­rialul X!”. Le răspund aşa, din politeţe, că da, îi recunosc, dar realitatea e că nu-l ştiu pe nici unul.

– Dane, de fapt, ce te-a îndemnat să iei calea televizorului, să-ți faci din el o meserie?

– Mentorii mei, ei sunt „de vină”: am avut nişte mentori fabuloşi. Că, ştii, un profesor te învaţă, un mentor te contaminea­ză. E o diferenţă! Pe mine oa­menii ca Valeriu Lazarov sau ca Titus Munteanu m-au contaminat: m-au ademenit pe calea asta. O spun mereu: Lazarov e cel mai mare producător de televiziune pe care l-a avut România vreodată! Iar Lazarov a fost internaţional! Noi, ăştia de-acum, Mona Segall, Bren­ciu, Negru, noi suntem doar lo­cali. Noi facem playback, copiem for­ma­tele altora: le cumpărăm pe banii patronilor şi le producem. Nu e mare brânză! Mare brânză e să faci ce-a facut La­zarov: să inven­tezi! La momentul ăsta, cam toate emisiunile de pe piaţă sunt licenţe internaţionale.

Dedicație ­­pentru bunici

– Eşti timişorean la origine, o zonă cu oameni ce nu-și încap în piele de mândri ce-s. Se și spune că „Banatu-i fruncea”. Oare hăr­ni­cia ta în a per­forma – să fie o moștenire a locului?

– Uite, nu m-am gândit la asta… S-ar putea să fie o moştenire pe linie de familie. Ai mei au fost cu toţii foarte harnici. Străbunicii şi bunicii mei au fost chiaburi – aşa se numeau în Banat ţăranii în­stă­riţi: nu erau extraordinar de bogaţi, făceau parte din clasa de mijloc, dar erau oameni care aveau te­re­nuri agricole, pe care le munceau… În fine, din cauza asta, familia mea a fost deportată în Bă­răgan: toată! Inclusiv mama şi tata au fost depor­taţi în Bărăgan cinci ani. După care, când s-au în­tors, li s-au confiscat toate pământurile, toate utila­jele agri­cole, tot, tot! Abia după Revoluţie tata a dat în ju­decată Statul şi a reuşit să recupereze ceea ce ne-a fost luat abuziv. Eu am la Bogda şi la Banloc, două sate de lângă Timişoara, teren agricol pentru care deţin documente din 1916, ce poartă numele stră-străbu­ni­cului meu, Petru Negru, în cali­tate de cum­părător! Toate aceste documente le-am înrămat să le vadă şi copiii mei, şi, la un moment dat, să le dea și ei mai de­par­te. Nimeni din familie n-a vândut aceste pă­mân­­turi: şi acum terenurile respective sunt doar date în arendă. Pentru că acolo sunt truda şi sudoarea atâtor generaţii din familia noastră!

– „Banatu-i fruncea!”…

– Da, și dinspre tată, şi dinspre mamă, ai mei au fost cu toţii bănăţeni. Şi n-au avut o viaţă uşoară. După deportarea din Bărăgan, bunicul din partea tatei a fost tri­mis la Ca­na­lul Dunăre-Marea Neagră, unde a stat trei ani. Bunicul din partea mamei a luptat la Stalin­grad, apoi a fost de­portat în Bără­gan, după care şi el a ajuns la Ca­nal, pentru doi ani. Da’ să-ţi spun ceva: a trăit 97 de ani şi până la fi­nal a fost lucid şi cu fruntea sus! De fapt, toţi bunicii mei au trăit mult şi au trăit fru­mos, în sensul că şi-au păstrat bună­ta­tea, blândeţea, liniştea şi echilibrul inte­rior. De-asta – iertat să fiu, că s-ar putea ca pe unii să-i supere ce-o să spun acum! – când aud de depresie la tineri… treaba asta pe mine mă cam încurcă, pentru că mă gân­desc la bunicul meu: omul ăsta a plecat la luptă la Stalin­grad, a scăpat, s-a întors în ţară şi a fost deportat atâţia ani, da’ el n-a căzut niciodată în depresie! Mi se pare că acum chestia asta cu depresia e mai degrabă o modă: oamenii, când nu prea au de lucru şi stau prea mult pe TikTok şi pe Insta­gram, intră în depresie. Sau, când aud de ti­neri, copii care merg pe la psiholog și nu ştiu pe unde s-o apuce… Mă, cum adică nu ştii în­cotro s-o apuci? Da’ bunicu’ meu?! Da’ bu­ni­cii noştri?! Bunicii noştri, care au trecut prin atâtea greutăţi, care au trăit în vremea lui Cea­uşescu, când nu găseai carne, nu gă­seai mai nimic… ei cum au şti­ut încotro s-o apuce, cum de-au ră­mas cu mintea lucidă?! Ştiu, o să-i ener­vez pe unii, dar îmi asum cu­vin­tele pe care le-am spus aici. Că, prin­tre altele, cred că menirea noastră în viaţă e să spunem lu­cru­rilor pe nume. Inclusiv online. Văd colegi de-ai mei care postează tot felul de poze cu pisicuţe şi cafeluţe şi le zic: „Măi, nu mai postaţi ches­tii de-as­tea, că nu asta-i menirea noastră. Me­nirea e să spui sincer şi cu curaj ce crezi. Să rămână ceva… Şi să-ţi asumi părerile.”

– Cu așa bunici, bănuiesc că și părinții tăi sunt la fel. Așchia nu sare departe de trunchi.

– Părinții mei sunt un model esenţial pentru mine! Uite, părinţii mei au stat împreună, căsătoriţi, cincizeci de ani, până când s-a prăpădit tata. Buni­cii, tot aşa, au stat împreună de când s-au căsătorit şi până când au murit. Cei din familia Co­dru­ţei, soţia mea, la fel: sunt împreună de la în­ceputuri şi până acum… Or, şi modelul ăsta, al unei căsnicii trai­nice, al bunei înţe­legeri în mariaj, m-a amprentat: eu şi Co­dru­ţa suntem căsătoriţi de nouăsprezece ani… Iar fac o paranteză: am văzut că există şi o modă a divorţurilor. Parcă s-a pierdut acea înţelegere, că într-o familie, soţii trebuie să fie atenţi unul la celălalt, să se trateze cu afec­ţiune şi să nu depună arme­le, la cea mai mica neînţele­gere sau când dau de cel mai mic greu.

– Învăţăturile astea ai reușit să le trans­miţi şi copiilor tăi?

– Eu sper că da. Acum sunt încă prea mici, n-au dat încă piept cu societatea…    Mi-e frică însă că societatea în care vor creş­te va avea alte criterii de evaluare decât cele pe care le ştim noi acum. Uite, îţi dau un exemplu: eu, fiind și profesor de jurnalism, i-am spus unui student care era bâlbâit că ar fi mai bine să nu se îndrepte spre radio sau televiziune, „că n-o să te ia nimeni”. Ştii ce a făcut respectivul student? M-a reclamat pentru că l-am discriminat! Ei, atunci am în­văţat o lecţie foarte valoroasă: dacă un prost spune că 2 cu 2 fac 5, îl las în prostia lui… Cred că spre asta se îndreaptă societatea: spre o lume în care binele va fi înlocuit de rău, în care frumosul va fi înlocuit de urât, în care nu vor mai exista criterii de evaluare juste. Mi-e teamă că pruncii noştri vor trăi într-o lume haotică, în care criteriile de evaluare pe care le ştim noi nu vor mai exista. Că, să fim sinceri, asta e realitatea: eşti prost sau deştept! Eminescu a avut curajul să afirme că egalitatea există doar în matematică! Practic, se va ajunge să se invalideze nişte lucruri evidente: că unul e prost sau că unul e bâlbâit… Totul, în numele corectitudinii politice.

– Ca om, ca să fii în pace cu tine, e nevoie să te ai bine cu Dumnezeu. Cu credința cum stai? Se potrivește cu meseria ta?

– Da, eu din familie am deprins credința, aşa am fost crescut: să cred în Dumnezeu cu tot sufletul. Că, vezi, la nivel de societate, am remarcat că până şi credinţa e folosită în funcţie de modă: a devenit o monedă de schimb. Ţin minte că atunci, în pe­rioa­da anilor ‘90, când am intrat eu în meserie, toa­tă lumea se dădea cu Dumnezeu. Jurnalişti de azi, pe care-i văd depărtându-se de credinţă, atunci erau primii cu crucea-n mână. Aminteşte-ţi: Constanti­nes­cu a câştigat alegerile întrebându-l pe Iliescu, aşa, cu substrat, „Credeţi în Dumnezeu?”. Acum e invers: moda e să nu mai fii cu Dumnezeu. Iar ura asta împotriva credinţei iarăşi eu n-o înţeleg, aşa cum, prin extensie, nu înţeleg business-ul media: atâta vreme cât ai o ţară care la ultimul recensământ s-a declarat creştină în proporţie de 80%, tu nu poţi să vii şi să loveşti, prin programele tale, în acest procent de 80%, că loveşti în publicul tău!   

„Nu mai percepem covrigul, ci doar gaura lui”

– Dane, ai o energie molipsitoare, în tot ce spui, un sistem de valori dătător de putere morală. Cu vremurile în care trăim, cum te descurci? Cum îți păstrezi echilibrul pe pun­tea așa de nesigură a vieții de azi?

– Pun în aplicare un sfat pe care li-l dau şi altora: să nu ne mai încărcăm cu probleme care nu ţin de noi. Dacă deschizi televizorul, o să vezi că sunt nenumărate probleme în toată lumea, la mii de kilometri distanţă. Şi, sigur, se spune că „ne va afecta…”. Nu, nu ne va afecta! Iar războaie sunt, din păcate, tot timpul. În Orientul Mijlociu, cel pu­ţin, oa­me­nii se bat dintotdeauna: Omar Khayyam, poe­tul persan, a spus că „în Orientul Mijlociu, fie­rul nu rugineşte niciodată”. Doar, că în vre­mea lui Khayyam, nu existau breaking news-uri şi emisiuni TV care să te înspăi­mânte. Acum, în schimb, se dă ca breaking news până şi ştirea că a murit căţelul lui Kim Kardashian! În condiţiile în care „breaking news” ar trebuie să fie o ştire care să te facă praf. Însă când omul vede scris pe ecran „breaking news” intră în alertă şi se uită la şti­rea respectivă. Panica se vinde bine întot­dea­una, iar toate televiziunile, din toată lumea, nu doar din România, vor să trăiască, deci, aplică această reţetă infailibilă. Eu îi înţeleg pe oamenii din televiziuni, că şi ei trebuie să ducă de mâncare la copiii care-i aşteaptă acasă, dar publicul trebuie să înveţe să fie mai rezonabil: noi ne încărcăm cu toate necazurile tuturor şi nu mai percepem covrigul, ci doar gaura lui. Nu vreau să fiu înţeles greşit: şi eu sunt îngrozit de ce se întâmplă în lume. Fără doar şi poate! Numai anul trecut au existat sute de conflicte armate! E o dramă: în ultimii trei mii de ani, omenirea nu a cunoscut decât vreo 200 de ani de pace! Ăsta-i omul: cel mai prost animal de pe Pământ! Deci empatie am. Însă empatia e una, iar faptul ăsta, de a te încărca permanent cu frici, doar pentru că nişte afaceri media, care ajung la tine în casă, vor să facă profit, e cu totul alta. Eu ţi-o zic sincer: mintea mea nu poate să ducă atâtea breaking news-uri, atâtea sperieturi pe oră! Trebuie să ne dezvăţăm să vedem mereu doar spinii, și nu trandafirii.

Foto: FB Dan Negru (4), Kanal D (2)