Ne întrebăm mereu, în ultima vreme, de ce nu merg lucrurile în România așa cum ar trebui. De peste doi ani avem la guvernare o „Coaliție a stabilității” care este susținută de o majoritate parlamentară confortabilă. În ciuda evenimentelor contextuale (pandemia și războiul din proximitate), ea ar fi putut iniția rezolvarea câtorva din marile probleme cu care se confruntă, de peste trei decenii, țara, o dezvoltare echilibrată a economiei și o solidarizare a corpului social în atingerea țelului de aliniere a României la standardele civilizației occidentale. Tocmai de aceea susțin că guvernarea „Coaliției stabilității” nu a îndeplinit așteptările. Politicienii asociați nu au reținut nimic din „experiența trecutului”, nu au încercat în niciun fel să corecteze rateurile acestuia, deși – la „reunirea” lor – au promis-o. Liderii „Coaliției stabilității” afirmau că vor rezolva, dincolo de problemele curente ale administrației, cele două mari defecte ale „sistemului”: reformarea aparatului administrativ și reorganizarea administrativ-teritorială a statului. În anii de după „Revoluția din decembrie ’89”, guvernările ce s-au succedat au creat și dezvoltat o „pătură administrativă”, birocrația de stat (pe care am putea să o numim „birocratură”, înlocuitoarea „nomenclaturii” comuniste), ridicată deasupra societății pe care trebuie să o organizeze. „Sistemul” a permis birocraturii să se extindă continuu, fără niciun criteriu de performanță profesională, fără vreo eficiență constatabilă pe teren. Birocratura se autoreproduce, se complexifică instituțional (ajungându-se chiar la formarea unor suprainstituții care să „controleze” funcționarea celorlalte), își instituie „autonom” propriile reguli, își acordă un statut aparte în raport cu restul categoriilor profesionale existente, concretizat în venituri „garantate” pe măsură. Aspirația de a deveni membru al birocraturii („funcționar de stat”) s-a transformat în scopul suprem al politicienilor și al clienților lor, pentru că angajările în sistem nu au presupus niciun fel de examinare a competențelor, depinzând doar de fidelitatea de clan politic. România a ajuns astfel să aibă cel mai mare aparat administrativ din UE și cele mai mari cheltuieli de la buget pentru întreținerea lui. În privința reorganizării administrativ-teritoriale lucrurile stau la fel. Depopularea micilor comunități locale (ca urmare a plecării la muncă și a îmbătrânirii locuitorilor) nu are, deocamdată, nicio urmare în repartizarea fondurilor bugetare pentru cei care le conduc. Politicienii la putere se bazează, în organizarea (și câștigarea!) alegerilor pe aceștia, micile comunități votând „ce votează primarul” și, în consecință, nu trec la comasarea unităților teritoriale în cauză. „Târgurile putrede” – cum s-au numit, în Anglia secolului al XVIII-lea, localitățile… fără locuitori, care dădeau aleșii parlamentului țării, continuă să funcționeze în România, tocând resursele bugetului. În context, nu are rost să vorbim de formarea (cerută de UE) a „regiunilor de dezvoltare”, care să înlocuiască actuala organizare teritorială. Baronii județeni, consilierii și clienții lor sunt deja prea puternici electoral, pentru a-i mai putea forța să renunțe la părțile din „tortul bugetar”, despre care cred că li se cuvin. Nu este de mirare că bugetul statului este tot mai sărac, că nu se găsesc bani pentru proiectele comune ale țării în învățământ, sănătate, transporturi etc. Perpetuarea situației nu face decât să accentueze deficitul bugetar, cu consecințe previzibile pentru calitatea vieții cetățenilor. Guvernanții actuali sunt conștienți de accentuarea efectelor „sistemului”, dar nu fac nimic pentru „resetarea” lui. Motivul evident este apropierea alegerilor. Dincolo de el este însă, știută de toți, „inerția românească”. Momiți cu promisiuni de reformă (și cu mici „cadouri electorale”, precum măririle de pensii și salarii de la încheierea ciclurilor legislative), cetățenii îi vor vota. După alegeri, urmează împărțirea proporțională a tortului și satisfacerea promoțională a clientelelor. Rezolvarea marilor probleme va fi tergiversată până la terminarea noului ciclu legislativ. Și, astfel, cercul se va închide, urmând să fie reluat cu aceleași promisiuni. Băltirea țării în subdezvoltare va continua.
