MONICA ENESCU (doctor în Imagistică Medicală la Oxford University): „Sunt la Oxford, asta e cariera mea, dar mi-e dor de grădinile cu legume din Oltenia de sub munte”

– România din Anglia –

„Mediul de la Oxford e unul de transformare personală, nu numai academică”

– Să fii student în străinătate, și mai cu seamă la Oxford, era – cu nu prea multă vreme în urmă, un vis. Astăzi, marea universitate britanică e plină de români. Povestea ta cum a fost?

– Nu mi-am dorit neapărat să plec. Numai că, la fi­na­lul facultății, am simțit că mi se închideau dru­mu­rile în România. Puteam să predau la facultate, dar nu m-aș fi descurcat să trăiesc din salariul de lector, vreo 12 milioane pe atunci. S-a ivit apoi o posibilitate de a-mi continua studiile afară, dar mereu mi-am imagi­nat că va fi ceva temporar. Au trecut 14 ani, și încă mai am, uneori, sentimentul acesta… Mi-am făcut proiectul de diplomă în Singapore, iar la Oxford am continuat cu masteratul și cu doctoratul. Dintotdeauna mi-am dorit să fac ceva care să aibă impact în societate, și cum studiam Electronica, a început să mă intereseze Ingineria Medicală. Am optat pentru Electronică Apli­ca­tă și am avut șansa să particip la diverse proiecte de cercetare. Era pe vremea aceea, la București, un grup de profesori extraordinari.

– Cum a fost adaptarea la Oxford?

– Îmi amintesc că eram foarte fericită când am venit aici. Era o zi frumoasă de început de octombrie și am mers prin cen­trul vechi, pietruit cu dale din anul 1200. Atunci am simțit că mă aflu într-un loc în care pot nu doar să învăț anumite lu­cruri, dar să mă și dez­volt ca om. La în­ceputul fiecărui curs, ți se spu­nea de ce era im­-por­tant ce învățai în ziua aceea. Par­tea as­ta de moti­va­ție lip­sea în România, un­de totul era foarte tehnic: „Hai să fim cei mai buni la Fizică Cuan­tică!”. Dar nu-ți spu­nea nimeni care era contextul mai larg, la ce fo­losește ceea ce înveți. Me­diul de la Oxford e unul de trans­formare perso­na­lă, nu numai aca­demică, ai șansa să faci o mulțime de lu­cruri inte­resante, pe lângă ceea ce înveți la școală. Eu am fost, de exemplu, la so­cie­tatea de teatru. Ai o mul­ți­me de șan­se să ex­plo­rezi… Un lucru care m-a surprins când am ajuns la Oxford e cât de clare erau cărțile. Des­chideai o carte și înțe­legeai imediat! Nu mai spun că pe profesorii de aici puteai să-i întrebi orice. Puteai să fii chiar impertinent, câtă vre­me îți doreai o discuție serioasă, aveai toată des­chi­derea din partea lor.

– Ce anume face Ox­fordul atât de special?

– Ai acces la resurse, la oameni, ești susținut să-ți pui în practică orice idee, dar, dincolo de asta, pri­mești mesajul că ești și da­tor să faci tot ce ține de ti­ne pen­tru o lume mai bu­nă. Asta ți se spu­ne din pri­ma zi și ți se re­pe­tă la fie­ca­re cere­mo­nie. Apoi, Ox­for­­dul are o estetică aparte: cel mai cel cere­monial de înmatri­culare, cel mai cel cere­mo­nial de absolvire, prin sistemul de colegii e­xis­tă toate aceste cine for­ma­le, la care te îmbraci fru­mos, înveți să conver­sezi pe di­verse su­bi­ecte. E impor­tant și ce­re­monia­lul, dar mai impor­tan­tă e respon­sa­bilizarea pe care ți-o dă Oxfordul, aceea de a contribui la o lume mai bună.

„Am învățat multe lucruri în România, aș zice prea multe”

– Prin ce anume te-a ajutat la studiile din străinătate școala făcută în România?

– Am venit cu un background tehnic foarte solid, asta e clar. Am învățat multe lucruri la Facultatea de Electronică din România, aș zice prea multe. Când am ve­nit aici, eram foarte motivată, eram „flă­mân­dă”. Con­­trastul dintre dificultățile din România anilor 2000 și posibilitățile de aici te făcea să iei șansa de a studia la Oxford cu amândouă mâinile! Aici m-a aju­tat pe mine România cel mai mult: să îmi dau seama ce în­seam­nă o oportunitate, să o recunosc din prima. Cred că în România e mult mai greu să alegi și să faci binele, decât într-un loc în care te întâlnești cu el la tot pasul.

– Ai obținut aici, la Oxford, un doctorat în Ima­gis­tică Medicală și ai o poziție de top la liderul mondial de piață din domeniul instrumentelor de radiologie. Cu ce te ocupi, mai exact?

– M-am specializat în Imagistică Medicală. Asta înseamnă tot ce ține de lucruri cu care putem privi înă­un­trul corpului omenesc. După ce mi-am făcut docto­ra­tul, am intrat în industrie, o alegere excelentă. Am lu­crat într-o companie care făcea software de diag­nostic pen­tru spitale, acum lucrez la liderul de piață pe echi­pa­mente de radioterapie. Dacă mă gândesc la fata care era la fa­cul­tate la București, acum niște ani, aș putea spu­ne că îmi trăiesc visul. E un loc foarte bun.    În sen­sul ăsta, văd legătura între ce-mi doream eu să fac acum 20 de ani – ceva care să aibă im­pact în societate – și ce fac acum.

– Cum se simte, din avanposturile cercetării medicale, progresul în lupta cu cancerul?

– Aici, la Oxford, avem tot ce ne tre­bu­ie ca să pu­tem să inovăm în lupta cu cancerul. Însă vor­bim despre o boală codată în genomul nostru. Dacă am trăi la in­fi­nit, toți am fa­ce cancer! Dar sunt descoperiri, în ulti­mii ani, de care sunt foarte mân­­dră. În ra­dio­te­rapie, pu­tem să tratăm tumorile mult mai localizat, fără să pro­vocăm to­xi­citate în or­ga­nele din jur. Tot ce fa­cem e mai per­so­nalizat, mai specific, mai precis. Felul în care mă­su­răm noi pro­gresul e numărul de ani adăugați la viața cuiva. Ce mă impresionează sunt pro­­­gresele în can­cerul pe­dia­tric și în rândul tinerilor. Terapia cu protoni e, iarăși, o descoperire importantă. În ultimii ani, s-a dez­voltat foarte mult imunoterapia: încercăm să convin­gem sistemul nostru imunitar să atace tu­morile.

– Exista o comuni­ta­te academică româneas­că la Oxford când ai venit?

– Ce a fost foarte fain aici la Oxford a fost că a ve­nit, cam deodată cu mi­ne, o familie de români – ea, cer­cetător în științe sociale, el, artist. Mariela Neagu și Daniel Bălănes­cu și-au des­chis casa pen­tru întâl­niri ale comu­ni­tății și, în felul acesta, ne-am întărit legă­turile între noi, ro­mâ­nii. La ei întotdea­una gă­seai o masă caldă și o vor­bă bună, o poveste cap­ti­van­tă. Există o co­mu­nitate și în jurul bise­ri­cii orto­do­xe, iar aici părin­tele Ga­vril Marin, con­tem­poran și el cu sosirea mea, a avut un rol extra­or­dinar, a reușit să-i strângă pe români în jurul bisericii.

„Avem copii la toate universitățile mari din Marea Britanie și Statele Unite”

– Acum câțiva ani, comunitatea de intelectuali români din zonă a inițiat un proiect foarte interesant, Oxford for Romania. Ce urmăriți cu acest proiect?

– Eu am lucrat foarte mult în educație, în timpul doctoratului, am colaborat cu niște școli de vară. Lucrând acolo, mă gândeam ce frumos ar fi dacă și tinerii din România, dintr-un mediu poate nu așa de privilegiat, ar putea să vină și să aibă o experiență de acest tip, aici, la noi. Identificasem ceva ce foarte mul­tă lume simțea să facă: să dea ceva înapoi României, să se conecteze cu tinerii din România, să le ofere din experiența lor personală și profesională în mediul de la Oxford. Printre primii noștri sus­ținători au fost cei de la Fundația „Rațiu” și Sir George Iacobescu. Ce facem? Lansăm un proces de selecție pentru copiii de clasa a X-a și a XI-a și primim până la 600 de aplicații în fiecare an. Le citim foarte atent, iar la final, rămâ­nem la 20-24 de copii, care vin la Oxford, unde lo­cuiesc chiar în colegii, ca studenții, pe durata școlii de vară. Printre criteriile de selecție e și unul social: contează pentru noi să nu vină din familii chiar privilegiate. Inevitabil, mulți au ajuns în facultăți de top din Occident, iar noi îi sprijinim așa cum putem. Avem copii la toate universitățile mari din Marea Bri­tanie și Statele Unite. Am avut și la Oxford. Sunt deja 120 de absolvenți ai școlii de vară, iar ei con­tri­buie mai departe la ideea proiectului, aceea de a da ceva înapoi.

„Mă regăsesc la un nivel foarte profund în limba română”

– Ești plecată de aproape 15 ani din România, ai o familie la Oxford, ai o carieră de succes aici. Ce anume te mai ține legată de țară?

– În primul rând, limba română: mă regăsesc la un nivel foarte profund în limba română, deși învăț en­gle­za de la 4 ani și am stat aici atât de mult timp. Apoi, din exterior, văd că în România se întâmplă lucruri ex­traordinare. Țara trece printr-un moment de grație pe toate planurile, și în media, și în cinematogra­fie, și în teatru și literatură, implicarea civică – începând cu Roșia Montană – e impresionantă, inclusiv politic au în­ce­put să se miște lucrurile, mă simt mai bine repre­zentată. Simt, uneori, un soi de gelozie pentru prietenii mei care au rămas în România și fac lucruri minunate acolo. E un loc în care, fiind ceva mai puțină organi­za­re, poți avea mult mai mult impact. Am descoperit o mulțime de povești de succes, despre care mi-aș dori să se vorbească mai des.

Desigur, îmi lipsește natura noastră din Oltenia de sub munte, unde am copilărit. Am trecut, în toți acești ani, printr-o serie de valuri, de la „Uau, sunt la Oxford!” până la „Da, sunt la Oxford de 14 ani, asta e cariera mea, dar mi-e dor de Gura leului și de Regina nopții și de grădinile cu legume din Oltenia de sub munte”. Odată ce ai plecat, e greu să te întorci. Dar ai momente când te gândești și explorezi posibilitatea asta. România de azi e cea mai bună Românie pe care am avut-o vreodată, nu trebuie să subestimăm acest lucru. Cert e că, atâta vreme cât suntem aici, încercăm să reprezen­tăm cât mai bine cultura României – mai nou la grădinița copiilor mei (zâmbește). Aici e o societate în care te poți concentra la lucrurile importante – nu ești distras de birocrație, nu ești distras de grija zilei de mâine. Ăsta e marele beneficiu în a sta aici. Cred că e în mintea multora ca, la un moment dat, să se întoarcă în România sau să țină o legătură strânsă cu țara. Fiecare încearcă să găsească o cale. Pentru mine, cel mai bun exemplu e Sir George Iacobescu de la Londra, care, după zeci de ani petrecuți aici, are o legătură extraordinar de strânsă cu România și își dorește în continuare să facă lucruri pentru România…