Boboteaza este marea sărbătoare creștină a începutului de an, când se sfințesc apele și, prin ele, întregul univers. O sărbătoare pe care românii o celebrează din adâncul istoriei. Nu există așezare, fie sat sau oraș, în care oamenii să nu-și ducă acasă agheasma mare, cu care stropesc casa și bătătura. O tradiție religioasă, dar și populară, despre care l-am invitat din nou să vorbească pe Costion Nicolescu, în dubla sa calitate de teolog și antropolog.
„Apa sfântă, la mare preț în popor”
– După „înghețul” din epoca comunistă, Boboteaza și-a regăsit popularitatea de odinioară, adunând în biserici „popoare” de credincioși. De ce credeți că prețuiesc românii așa de mult Boboteaza?

– Un motiv este apa sfințită. Ea este la mare cinstire în popor, de la poporul satelor și până la cel al orașelor, unde impresionează ritualul ei, mai ales prin ceea ce se întâmplă la slujba de sfințire de după Liturghie, când agheasma se ȋmparte fiecăruia. De multe ori, credinciosul nu ia numai pentru el, ci ia și pentru alții care n-au putut să vină, copiii și bătrânii familiei. Apa are o putere extraordinară, prin faptul că ea este sfinţită. Sunt două grade de sfințenie: agheasma mică și agheasma mare, iar agheasma mare, care se face o singură dată pe an, acum, la Bobotează, e încărcată cu puteri și mai mari, prin rugăciunile care se fac și prin faptul că se raportează mai apropiat la momentul Botezului Domnului. Orice sfinţire de apă se raportează la sfinţirea apelor de către Hristos, în momentul botezului, dar cu atât mai mult agheasma mare. Există o rugăciune a bisericii care spune așa: „Pentru ca să se facă apa aceasta dar de sfințenie și de curățire de păcate, spre tămăduirea sufletelor și a trupurilor și spre tot folosul de trebuință, Domnului să ne rugăm”. Din ce spune această rugăciune înțelegem că agheasma mare e apropiată de Sfânta Împărtășanie, pentru că ne aduce sfințenie, curățire de păcate, tămăduire a sufletelor și a trupurilor. Şi, într-adevăr, în caz de canon, de penitență, părintele îți dă o linguriță de agheasmă mare, ȋn loc de Împărtășanie. Agheasma mare are această putere cu care este ȋncărcată prin rugăciune, putere pe care pe urmă o revarsă în sufletul tău. La această putere aleargă toți credincioșii, pe ea o caută. Mie mi se ȋntâmplă, şi am văzut şi la alţii, să am agheasmă mare veche de trei-patru ani, în sticle, unele ȋncepute, altele neȋncepute. Când o gust, după atâta timp, constat că ȋşi păstrează prospeţimea, apa poate să aibă un gust de busuioc mai accentuat, că o păstrez cu busuioc, dar este proaspătă. Or, apa obișnuită, dacă o ţin trei zile, patru zile, are gust de apă stătută. Îşi pierde gustul. Pe când agheasma e o apă care ȋşi păstrează gustul ani de zile. Aş compara, poate nepotrivit, cu situaţia ȋn care bei un vin bun şi ȋl simţi cum îți face bine ȋn corp, te ȋncălzeşte plăcut. Aşa e şi cu agheasma: iei o ȋnghiţitură sau trei ȋnghiţituri, ȋn numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, și simți că e proaspătă. Creștinii toți știu de puterea ei, de aceea aleargă să o ia acasă.
„Duhul se purta pe deasupra apelor”

Apoi, mai este o pricină pentru care agheasma este foarte cinstită. O să încep de departe și o să spun că eu cred că există ceva ancestral în cultura omenirii, legat de apă, cu atât mai mult în cultura noastră de sorginte biblică, pentru că apa este un element vital. Fără apă nu se poate trăi; poți să trăiești fără multe lucruri, dară fară apă şi aer, nu. Dacă ne gândim la crearea lumii, Scriptura, în primul său capitol, spune că Duhul se purta pe deasupra apelor. Așadar, totul începe din apă, iar Duhul sfințește apele, şi din sfințirea asta încep cele şase zile ale creației, în care ȋn fiecare zi răsare altceva, tot mai mai complex, tot mai frumos, cu putere de a se raporta la Creator. Aceasta ar fi, să zicem, o explicație mai îndepărtată de noi, pentru evlavia creștinilor față de agheasmă. Apoi, istoria biblică este și ea plină de tot felul de momente de revelație și de mare impact în legătură cu apa, cu apele, apa ca ploaie, ca apă curgătoare, ca apă stătătoare. Şi ȋn istoria Mântuitorului se petrec foarte multe lucruri la marginea apei, apostolii sunt, până la urmă, nişte „pescari” de oameni. Dar marea evlavie a poporului vine de la momentul acesta, al Botezului Domnului, acest moment ȋn care s-a întâmplat ceva nou în istoria lumii. Aici, în apele Iordanului, se petrec lucruri mult mai încărcate de semnificație și de Duh decât s-au petrecut în toate celelalte momente, ȋn legătură cu apele.
La Botezul Domnului suntem într-un moment foarte special. E un moment, pe de-o parte, de revelație maximă și de trecere de la legea dreptății, a Vechiului Testament, la legea iubirii, din Noul Testament. În biserică se spune că, ȋnainte, dreptatea lui Dumnezeu precumpănea, era legea dreptăţii, a unei răsplătiri echivalente, sau a unor pedepsiri echivalente. Şi, deodată, ȋncepe legea iubirii, exact ce se spune că aduce Hristos: Lege nouă am adus vouă, să vă iubiţi unul pe altul. Acum ȋncepe legea iubirii. Acum e momentul în care Hristos își capătă, cumva, acreditarea întru misiune. De ce zic că-și capătă acreditarea: pentru că ȋn vechiul Israel nu puteai înainte de 30 de ani să faci nimic, nicio misiune; erai ȋntru ascultare, nu puteai să deschizi gura, să vorbești, să te asculte lumea. Credibil erai abia după 30 de ani.
– Atunci considera societatea că bărbatul este matur?

– Da. Şi nu numai în societatea iudaică. Și la noi, ȋn biserică, mult timp s-a considerat că un episcop, reprezentantul lui Hristos şi urmaşul apostolilor, ar trebui să aibă măcar vârsta de 30 de ani. Între timp, s-au făcut pogorăminte, care nu sunt neapărat de neȋnţeles sau de acuzat. Era frumos, ȋnsă, acest prag, avea o ȋncărcătură – iar cei vechi nu au făcut-o arbitrar. Știau că una este vârsta şi alta este mintea pe care o ai, dar ei au considerat că e mai bine să aştepți 30 de ani, să aduni şi ceva fapte şi să ai, ȋntr-adevăr, ascendentul bărbatului deplin, cum se vorbeşte ȋn Scripturi, ȋn toate sensurile. Era un rost care nu trebuie absolutizat, dar care avea frumuseţea lui.
– Botezul Domnului (Boboteaza) e legat în Biblie și de apariția Duhului Sfânt, sub formă de porumbel…
– Pe lângă botezul Domnului în apa Iordanului se mai petrece ceva cu adevărat de o importanţă capitală, un moment rar ȋn istoria biblică – revelația Sfintei Treimi. Această revelație s-a petrecut doar de trei ori, vizibil, ȋn istoria omenirii: prima dată, la stejarul din Mamvri (celebra Treime a Vechiului Testament), pe care toată lumea o cunoaşte din icoana lui Andrei Rubliov. Cred că este cea mai cunoscută icoană din lume, icoana Sfintei Treimi. A doua oară, se petrece la Botez şi mai târziu, la Schimbarea la Faţă. La Bobotează, e cutremurător să-l vedem pe Hristos ȋn apele Iordanului, să-L auzim pe Tatăl, care e prezent prin glasul ce rostește din cer „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru Care am binevoit, pe Acesta să-L ascultați” şi pe Sfântul Duh, ȋn chip de porumbel. „În chip de porumb”, spune troparul ȋn limba veche şi sună mai ieşit dintr-o zoologie imediată. De fiecare dată când aud Evanghelia la Bobotează, parcă aud glasul Tatălui; e un glas puternic şi foarte convingător, de necontestat, nu te lasă să crezi că este o iluzie, este un glas ȋncărcat de putere. Această revelare a Sfintei Treimi la Iordan e foarte importantă, pentru că, până la venirea lui Hristos, Sfânta Treime era întrezărită cumva, în anumite texte biblice vechi, Dumnezeu apare cu denumirea de plural, cu „noi”. Treimea era undeva, acolo, dar nu era clar că sunt trei persoane. Acum, toată lumea în biserică spune – „Slavă Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh”, suntem ȋn Treime tot timpul; până să ne-o explicăm, până să o cercetăm, o simţim, o mărturisim, ne-am ȋnsuşit-o. Ce-o fi ȋnţeles fiecare om din popor prezent atunci nu ştim, probabil că n-au înțeles prea mult, dar s-au cutremurat. Pe urmă, Hristos, pe parcurs, va mărturisi despre Tatăl, va mărturisi despre Duhul Sfânt şi toată această Treime începe să ni se descopere ca Treime de persoane și nu numai ca unitate de ființă. Este un lucru extrem de important, pentru că avem acum o comunicare cu Dumnezeu ȋn Treime, dar pe diversele lui ȋnfăţişări. Hristos e cel mai aproape, pentru că a fost om şi a fost ca noi, a venit printre noi, Sfântul Duh este foarte intim; Tatăl este cel fără de care ne-am simţi complet orfani. Momentul este extraordinar, cutremurător, şi în felul ȋn care apare fiecare: Tatăl prin glas, Fiul lui Dumnezeu prin Cuvânt şi Duhul Sfânt care e porumbelul. Deci, momentul ăsta este esenţial pentru toată istoria omenirii de acum ȋncolo. Dacă tăiem Treimea, e foarte şubred totul. Părintele Dumitru Stăniloae a insistat foarte mult pe Treime, pentru că poate exista această tendinţă la unii, să scape din vedere acest rol extraordinar și esențial al acestei structuri a supremei iubiri. Cel mai important lucru, care nu trebuie niciodată pierdut din vedere, este Treimea: Hristos ca trimis al Tatălui şi mărturisit de Tatăl şi ȋntr-o veşnică ȋnsoţire cu Duhul Sfânt.
De Bobotează la Mânăstirea Râmeți
– D-le Costion, aveți o sărbătoare a Bobotezei aparte, care să vă fi rămas în inimă pentru toată viața?

– Eu pot să povestesc un lucru pe care l-am citit şi l-am auzit când am făcut cercetări pe teren, şi unul pe care l-am trăit eu ȋnsumi – şi, sigur că ce trăieşti tu ȋnsuţi e de netăgăduit. Familia mea a avut mult timp legături cu mânăstirea Râmeţi. Între altele, petreceam timp la mânăstire prin anii 1980, ȋnainte de 1989, cu copiii şi soţia mea. Iarnă, zăpadă, munţi, slujbe, maici minunate. Știți că în ajun de Bobotează preoţii umblă din casă în casă cu agheasma mare. Râmeţi este o comună formată din vreo 11-13 cătune mai mici și mai mari, iar părinții nu răzbeau peste tot, pentru că erau sate de coastă, drumuri lungi. Pe atunci, slujeau la Râmeți doi părinți – părintele Ioachim, care acum e la mânăstirea Frăsinei, și un părinte, Filotei. În ziua de ajun, mă cheamă părintele Ioachim, şi ȋmpreună cu un cântăreţ, îmi zice: „Uite, du-te cu el, la Faţa Pietrei” – Fața Pietrei era un cătun cu vreo 12-13 case, dar foarte depărtate ȋntre ele, cu un drum greu accesibil, iar atunci zăpada era până la brâu. Eram foarte bucuros, fericit că mă trimite părintele. Eu nu am voce şi nu puteam să când troparul, dar am plecat cu cântărețul, un tânăr licean aflat ȋn vacanţă. Drumul a fost lung, mergeam tot la deal. Dar am ajuns. Oamenii aşteptau cu o ȋnfrigurare extraordinară, cum aşteaptă copiii să vină Moş Crăciun. Aveau masa pregătită cu mâncare de post, cu un blid de grâu, cu nişte sare, cu o lumânare aprinsă, cu busuioc, ceva mâncare şi o sticlă de rachiu. Ei nu ştiau dacă va ajunge sau nu părintele la ei, dar aşteptau! Era extraordinar să vezi bucuria lor. Ajungeai la poartă, ei ieşeau ȋn ȋntâmpinare, noi cântam troparul „În Iordan botezându-te Tu, Doamne”, şi stropeam din căldăruşă cu busuiocul, un „struţ” de busuioc, cum zic unii, stropeam afară, casa, grajdul apoi în casă. Masa, aşa cum arăta, simplă, şi cu ceva de mâncare pe ea, o fasole, un păhăruţ de rachiu. Toţi ne aşteptau așa. Îmi aduc aminte cum am fost la un bătrân necăjit, care trăia ȋntr-un fel de peşteră, copiii lui erau plecaţi departe, el era puţin mai bolnav. Avea un picuţ de foc ȋn peşteră, i s-a luminat chipul când ne-a văzut, i-au strălucit ochii. Nu avea nimic, pregătit, săracul, că era bătrân și bolnav.
Ne-a luat toată ziua pentru 10-12 case. Şi mai greu a fost că, ajungând jos, ȋn drumul mare, dăm peste părintele care venea de pe firul apei. Noi eram uşuraţi că am ajuns la drumul mare, pe care se mergea uşor, dar părintele zice: „Măi, vedeţi acolo” – şi ne arată pe dealul de vizavi – „casa aia? Nu mai am cum să ajung la ei, şi dacă nu merg, oamenii ăia or să fie foarte necăjiţi şi trişti. Ia duceţi-vă voi la ei”. Eram tânăr, 40 de ani, dar să mă apuc din nou să sui dealul… Şi, ȋntr-adevăr, dacă noi nu ne-am fi dus… Oamenii erau deja trişti, că se făcea seară şi nu mai venea părintele cu Boboteaza. Am suit, dar am suit cârtind, însă când am ajuns le-am văzut lumina pe faţă. A fost una dintre zilele cele mai extraordinare din viața mea.
Sfințirea apei la sat
– În orașe există tradiția aruncării crucii în apă și a oamenilor care sar după ea, ca să li se ierte păcatele. La munte cum se face sfințirea apei?

– Sfinţirea apei nu se făcea cum facem noi la Bucureşti, ȋn faţa bisericii. La sat, ea se face lângă apa pe care o are satul respectiv. Dacă e o apă curgătoare, cu atât mai bine. E ceva ȋn plus faţă de ce pot să fac eu lângă fântâna din curtea bisericii. E o cuprindere a naturii ȋn starea ei primă, completă, e aducerea ei ȋn biserică şi lăsarea bisericii spre ea. E un moment extraordinar! Alaiul pleacă de la biserică, cu prapuri, cu icoane, cu preoţii, cu diaconii, toţi pleacă din biserică după liturghie, se duc la o apă mai mică sau mai mare, se scoate apă ȋn vase şi se sfinţeşte, dar se sfinţeste și apa râului respectiv, sau a lacului. Pe moment există această putere, apele toate se sfinţesc. Oamenii materialişti, raţionalişti or să spună: „Hai, măi, fugi cu astea de aici!”. Dacă te mărgineşti la zona asta, sigur că pare totul fantasmagoric, aiurit, oameni nebuni. Nu. E vorba de substanţa materiei care poate fi sfinţită.
Să fim purtători de iubire, nu de dreptate
– Domnule Costion, ați spus un lucru important, că Boboteaza este trecerea de la lumea dreptății la lumea iubirii, ceea ce până la urmă, asta trebuie să facem și noi, nu? Societatea nu e așezată pe dragoste şi, uneori, nici familia, căutăm, chiar și între soți, dreptatea. Cine are ultimul cuvânt…

– Da, trecerea aceasta e un efort care trebuie făcut permanent. Noi am vrea să fim drepţi, să ne considerăm drepţi când judecăm pe alţii şi avem măsurile noastre cu care măsurăm, dar vrem ca noi să fim măsuraţi cu iubire. Eu mă uit la mine: fac o mică greşală, e clar că e a mea, dar pe undeva, găsesc cauze care m-au dus aici, scuze, şi aş vrea să mi se treacă cu vederea sau, dacă nu mi se trece cu vederea, măcar să fie acoperită cu iubire, adică omul să ştie că am greşit, dar să nu mă pedepsească prea aspru, să mă lase ȋn pedeapsa conştiinţei mele.
Ăsta e un efort permanent, la care mi se pare că nu avem altă ieşire decât ȋn biserică. Pe de lături, ne poate ajuta foarte mult cultura, arta, poezia, pictura, muzica, dar ȋn final, cunoştinţa Adevărului din biserică ne vine. Sigur, preoţii au un mare rol să ȋnchege comunităţi pe temeiul ăsta, şi cei din biserică, când pleacă acasă, să fie purtători de iubire, nu de dreptate. Dar e greu, ȋmi dau seama, că mă uit la mine. Ştiu, nu sunt un om al dreptăţii, dar totuşi la ea mă duc. Nu sunt un om al iubirii, dar o aştept, o vreau, o doresc, am nevoie de ea, să nu fie, ȋnsă, oferită cu ostentaţie, ci am nevoia omului de iubire delicată, discretă – cum era Dumnezeu când a venit ȋn faţa lui Ilie: ȋn briză. Avem nevoie de această iubire ca o briză, care să ne ajute să respirăm mai bine, să supravieţuim propriilor noastre mulţumiri de sine, chiar nemulţumiri de lume, nemulţumiri de multe feluri. Şi atunci, dacă primim o iubire ca o briză, de la cineva, de la un copil, de la soţie, de la nepoţi, de la un prieten, de la cineva străin, dacă cineva îți zâmbește, zâmbetul ăla, pe care o să ȋl uiţi peste cinci minute, îți aduce o iubire care e dincolo de iubirea unui om, e Dumnezeu care ȋţi zâmbeşte prin el şi ȋncearcă să te ȋncurajeze şi să te facă să mergi mai departe cu ȋncredere. Că nu e uşor mersul prin lumea asta!