Totul a început cu mai mulți ani în urmă, într-o toamnă… În acea zi, tata, care era mare amator de pește, a cumpărat de la piață niște carași atât de proaspeți, încât mișcau în punga de plastic care-i ținea captivi. Dar numai unul singur a avut suficientă putere ca să înoate în chiuveta de la bucătărie, pe care tata a umplut-o cu apă. Și tot el ne-a chemat să vedem un pește viu. Frații mei mai mari au tratat problema cu indiferență. Nu era prima dată când în bucătărie debarcau pești vii, care înotau în chiuvetă și pe urmă erau despicați, spălați și aruncați în tigaie…
Peștele din chiuvetă era frumos, cu solzi strălucitori și ochi în care mi se părea că citesc o mare tristețe. Mi s-a făcut o milă nesfârșită pentru făptura aceea condamnată la moarte sigură. Și mama era impresionată de tristețea peștelui. L-am rugat pe tata să nu spintece peștele ca pe frații lui și el mi-a îndeplinit dorința. A găsit un borcan mai mare, l-a umplut cu apă și a aruncat peștele înăuntru. I-a pus mălai să mănânce și mi-a arătat cum îi vom schimba apa, ca să rămână proaspătă. L-am botezat Poldo. A doua zi, după ce am venit de la școală (eram în clasa a II-a), am trecut la operația de mutare a peștelui în cada plină cu apă rece. Băgasem de seamă că Poldo nu se simțea prea bine în borcan, era la fel de trist ca înainte. Hotărâtă să îl fac fericit, m-am gândit că ar fi bine să-l mângâi puțin, ca să-i mai alin suferința, și atunci m-am scufundat și eu în cada cu apă rece. Dârdâiam de frig, dar eram mulțumită când țineam peștele în palme sub apă. Încercam să-l înveselesc, vorbindu-i, luându-l de coadă, de cap, de ce nimeream. În cele din urmă, am ajuns la concluzia că “terapia prin joc” nu era potrivită în cazul lui Poldo. Tot trist era… În plus, nu puteam să-l ținem decât într-un borcan, în micul balcon de la fereastra bucătăriei. Cu siguranță, se simțea acolo ca într-o închisoare.
Într-o dimineață de iarnă, am crezut că l-am pierdut pe Poldo. Apa înghețase în jurul lui, imobilizându-l. El însuși părea un sloi de gheață. Mă simțeam atât de vinovată… Îl rugam: “Poldo, nu muri! O să fie bine, vei vedea!”. Dar el nu dădea niciun semn de viață. Atunci i-am promis că îl vom duce acasă, în balta lui. Și, minune, Poldo și-a revenit! Ce fericită am fost când l-am văzut dând din aripioare! Acum mă cunoștea și el, și de câte ori mă apropiam de “locuința” lui, se oprea și mă privea câteva secunde, de parcă m-ar fi întrebat: “Ce mai faci? S-a mai întâmplat ceva nou în lumea ta?”. Îl întrebam și eu: “Dar tu ce mai faci, Poldo? E adevărat că ești copilul regelui peștilor și că tatăl tău ne va pedepsi aspru dacă pățești ceva?”. Poldo nu răspundea, dar eu îi citeam răspunsul în ochi: “E adevărat. Aștept să te ții de cuvânt”.
A venit și vara și, fiind în vacanță, am plecat la bunica, la Ploiești, cu Poldo, bineînțeles. Spre bucuria lui, a fost mutat într-o copaie de plastic, pe care am așezat-o la umbră, în grădină. Curând, deveni și unicul stăpân al unui castel subacvatic din pietricele în care se simțea fericit. Dar a venit toamna, ne-am întors în București, și Poldo a trebuit să se mulțumească cu vechiul lui borcan, mai neîncăpător acum, căci între timp devenise un pește “supraponderal”. Ochii lui erau din nou triști… Era din ce în ce mai melancolic, până ajunse de-a dreptul depresiv. Nu se mai oprea să mă privească, ochii lui nu mai comunicau decât tristețe. Atunci, am hotărât să-i redăm libertatea. Tata s-a dus la magazinul de unde îl cumpărase și a aflat că era adus din Balta Gostinu, de lângă Giurgiu. I-am comunicat lui Poldo știrea că îl eliberăm și m-am uitat în ochii lui. Parcă înțelegea, căci a intrat de bunăvoie în găleată. Am ajuns cu bine la Balta Gostinu și, deși paznicului nu i-a venit să creadă, ne-a lăsat să aruncăm peștele în apă. Eu i-am dat drumul și îmi părea bine de fapta mea. Îmi respectasem promisiunea, deși cu întârziere, dar mai bine mai târziu decât niciodată! Până să plecăm, a sărit un pește deasupra apei și iar s-a scufundat. Eu l-am recunoscut. Era Poldo, care nu mai era trist. Chiar râdea! În sfârșit, ajunsese acasă! Sunt sigură că în acel moment, ne spunea: “Mulțumesc!”.
LUCIA C. – Ploiești, jud. Prahova
