Peștele cu ochii triști

Totul a în­ce­put cu mai mulți ani în urmă, în­tr-o toamnă… În acea zi, tata, care era mare amator de pește, a cum­pă­rat de la piață niște carași atât de proaspeți, încât mișcau în punga de plastic care-i ținea captivi. Dar numai unul singur a avut suficientă putere ca să înoate în chiuveta de la bucătărie, pe care tata a um­plut-o cu apă. Și tot el ne-a chemat să vedem un pește viu. Frații mei mai mari au tratat problema cu indiferență. Nu era pri­ma dată când în bucătărie debarcau pești vii, care înotau în chiuvetă și pe urmă erau despicați, spălați și aruncați în tigaie…

Peștele din chiuvetă era frumos, cu solzi stră­lucitori și ochi în care mi se părea că citesc o mare tris­tețe. Mi s-a făcut o milă nesfârșită pentru făp­tura aceea condamnată la moarte sigură. Și mama era impresionată de tristețea peștelui. L-am rugat pe tata să nu spintece peștele ca pe frații lui și el mi-a îndeplinit dorința. A găsit un borcan mai mare, l-a umplut cu apă și a aruncat peștele înăuntru. I-a pus mălai să mănânce și mi-a arătat cum îi vom schim­ba apa, ca să rămână proaspătă. L-am botezat Pol­­do. A doua zi, după ce am venit de la școală (eram în clasa a II-a), am trecut la operația de mu­tare a peș­telui în cada plină cu apă rece. Băgasem de seamă că Poldo nu se simțea prea bine în borcan, era la fel de trist ca înainte. Hotărâtă să îl fac fe­ricit, m-am gân­dit că ar fi bine să-l mângâi puțin, ca să-i mai alin suferința, și atunci m-am scufundat și eu în cada cu apă rece. Dârdâiam de frig, dar eram mul­țu­mită când țineam peștele în palme sub apă. În­­cer­cam să-l înveselesc, vorbindu-i, luându-l de coa­­dă, de cap, de ce nimeream. În cele din urmă, am ajuns la concluzia că “terapia prin joc” nu era potri­vi­tă în cazul lui Poldo. Tot trist era… În plus, nu pu­team să-l ținem decât într-un borcan, în micul bal­con de la fereastra bucătăriei. Cu siguranță, se simțea acolo ca într-o închisoare.

Într-o dimineață de iarnă, am crezut că l-am pier­­­dut pe Poldo. Apa înghețase în jurul lui, imo­bi­li­­zându-l. El însuși părea un sloi de gheață. Mă sim­țeam atât de vinovată… Îl rugam: “Poldo, nu muri! O să fie bine, vei vedea!”. Dar el nu dădea niciun semn de viață. Atunci i-am promis că îl vom duce aca­să, în balta lui. Și, minune, Poldo și-a revenit! Ce fericită am fost când l-am văzut dând din ari­pioa­re! Acum mă cunoștea și el, și de câte ori mă apro­piam de “locuința” lui, se oprea și mă privea câteva se­cun­de, de parcă m-ar fi întrebat: “Ce mai faci? S-a mai întâmplat ceva nou în lumea ta?”. Îl întrebam și eu: “Dar tu ce mai faci, Poldo? E adevărat că ești copilul regelui peștilor și că tatăl tău ne va pedepsi aspru dacă pățești ceva?”. Poldo nu răspundea, dar eu îi citeam răspunsul în ochi: “E adevărat. Aștept să te ții de cuvânt”.

A venit și vara și, fiind în vacanță, am plecat la bu­nica, la Ploiești, cu Poldo, bineînțeles. Spre bucu­ria lui, a fost mutat într-o copaie de plastic, pe care am așezat-o la umbră, în grădină. Curând, deveni și uni­cul stăpân al unui castel subacvatic din pietri­cele în care se simțea fericit. Dar a venit toamna, ne-am întors în București, și Poldo a trebuit să se mul­țumească cu vechiul lui borcan, mai neîncăpător acum, căci între timp devenise un pește “supra­pon­de­ral”. Ochii lui erau din nou triști… Era din ce în ce mai melancolic, până ajunse de-a dreptul de­pre­siv. Nu se mai oprea să mă privească, ochii lui nu mai comunicau decât tristețe. Atunci, am hotărât să-i redăm libertatea. Tata s-a dus la ma­gazinul de unde îl cumpărase și a aflat că era adus din Balta Gostinu, de lângă Giurgiu. I-am co­mu­nicat lui Poldo știrea că îl eliberăm și m-am uitat în ochii lui. Parcă înțelegea, căci a intrat de bunăvoie în găleată. Am ajuns cu bine la Balta Gostinu și, deși paznicului nu i-a venit să creadă, ne-a lăsat să aruncăm peștele în apă. Eu i-am dat drumul și îmi părea bine de fapta mea. Îmi respectasem pro­mi­siunea, deși cu întârziere, dar mai bine mai târ­ziu decât niciodată! Până să plecăm, a sărit un pește dea­supra apei și iar s-a scufundat. Eu l-am re­cu­nos­cut. Era Poldo, care nu mai era trist. Chiar râdea! În sfârșit, ajunsese acasă! Sunt sigură că în acel moment, ne spunea: “Mulțumesc!”.

LUCIA C. – Ploiești, jud. Prahova