Comasarea europarlamentarelor cu localele a fost hotărâtă, după cum ştie toată lumea, cu scopul asigurării ponderii partidelor mari în reprezentarea țării la nivelul uniunii continentale. PSD și PNL și-au făcut socoteala că „obiceiul locului” (în special în micile comunități), ca cetățenii să voteze după cum le recomandă „păstorul” lor, primarul, va prevala și de data asta. PSD și PNL deţin majoritatea absolută a primăriilor țării, făcând astfel aproape imposibilă evitarea listelor cu politicienii desemnaţi pentru Parlamentul Europei. Iar atunci când aceste liste se contopesc într-o singură formulă comună, succesul este asigurat. Partidele de opoziţie, în special cele din afara sistemului politico-administrativ în funcţiune, au – în consecinţă – puţine şanse de a-și face auzită vocea în parlamentul UE. Alianţa Dreptei (USR, PMP și FD) are puțini primari (cei mai mulţi în marile centre urbane), în timp ce AUR, SOS-ul Dianei Șoșoacă și alte partide antisistem nu au aproape deloc reprezentare locală. Comasarea europarlamentarelor cu localele a fost, deci, o lovitură tactică dată de Coaliţia Stabilității (PSD+PNL) potenţialilor ei adversari, care sperau că uzura guvernării, scandalurile de corupţie din interiorul ei și criza provocată de proasta gestionare a economiei le-ar fi oferit suficientă muniţie pentru a o înfrânge. Scopul declarat al comasării este, aşadar, blocarea ascensiunii extremismului și întărirea rolului partidelor coalizate la putere în cadrul marilor familii politice ale Uniunii Europene. În realitate, așa cum am spus, comasarea a vizat, în primul rând, întărirea controlului PSD și PNL asupra comunităților locale, prin primarii aleşi. Guvernul în funcţiune alocă, întotdeauna, înaintea alegerilor, fonduri mari pentru autoritățile locale, pentru a le fideliza. Cu o alternativă politică puternică la partidul care l-a impus, distribuirea arbitrar-clientelară a acestor fonduri devine argument pentru înlocuirea reprezentanţilor săi locali. Prin alianţa PSD-PNL, o astfel de eventualitate se reduce dramatic, crescând chiar posibilitatea ca și alte primării, dinafara celor deţinute de ele, să se adauge la zestrea lor comună, conferindu-le baza pentru câștigarea tuturor alegerilor ce se vor desfășura în anul electoral 2024. Primarii, am putea spune, sunt „talpa partidelor”. Cel puţin în anii electorali, ei devin extrem de importanţi pentru acestea.
Dar dacă în privinţa listei pentru europarlamentare, lucrurile stau bine, cele două protagoniste, PSD și PNL, împărțind-o după un algoritm mulţumitor (în funcţie de ierarhia electorală existentă), în cazul candidaturilor comune la primăriile importante, deţinute momentan de reprezentanţi ai opoziţiei, lucrurile stau cu totul altfel. Atât PSD, cât și PNL își doresc ca reprezentanţii lor să devină edilii marilor centre comunitare, pentru că acestea oferă cea mai mare „vizibilitate partinică” (și contribuţiile bugetare cele mai grase) pentru formaţiunile asociate și, implicit, îi transformă pe respectivii lor aleşi în lideri de facto ai acestora. Era firesc ca, în contextul dat, în fiecare dintre cele două partide să se încingă bătălia pentru asumarea candidaturilor, să se afirme pretenţiile unor lideri naţionali sau locali, la ocuparea fotoliului de reprezentant al coaliţiei, în „focul” localelor. În ambele partide sunt destui politicieni și destule grupuri de interes (clanuri), care văd în postura de primar al unei mari comunități prilejul oportun pentru ascensiunea în conducerea formaţiunii și pentru impunerea intereselor grupurilor ce îi susţin. În ecuaţia dată, interesul localităților vizate contează mai puţin. Știind în ce măsură dezvăluirea acestor conflicte de întâietate și a intereselor ascunse în spatele lor dăunează imaginii partidelor și impactului lor la alegători, înainte de alegeri, Marcel Ciolacu, șeful PSD-ului, și Nicolae Ciucă, liderul PNL, încearcă diverse „soluţii de compromis”, inclusiv prin desemnarea unor candidaţi-surpriză, aparent din afara cercului lor de interese.
Cel mai clar exemplu de dizarmonie acoperită este cel al desemnării candidatului comun la Primăria Generală a Bucureștiului. Primarul Capitalei este, prin prisma numărului potenţial de voturi primite, al doilea politician important al țării (după preşedinte) legitimat de alegători. Pentru mulţi dintre politicieni, ocuparea Primăriei Generale reprezintă rampa de lansare spre funcţia supremă în stat. Iar Bucureștiul este cel mai mare contributor la bugetul statului și cel mai mare consumator de resurse bugetare. Distribuirea acestora reprezintă cea mai mare tentaţie pentru partidul sau grupul care își impune alesul. În privinţa selectării acestuia, în PSD și PNL se dau luptele cele mai dure, chiar dacă președinții partidelor au convenit ca viitorul primar să aparțină (sau să fie apropiat) liberalilor. PSD-ista Gabriela Firea, în ciuda scandalului „azilelor groazei”, nu vrea să renunţe cu nici un preţ la postul care i-ar asigura, în cazul eşecului la prezidenţiale al lui Marcel Ciolacu, accesul la şefia partidului. La rândul lor, liberalii l-au acceptat, cu jumătate de gură, ca reprezentant al lor, pe ministrul Sebastian Burduja, care are însă un impact măsurat. Ca să câștige Bucureștiul, PNL și PSD au găsit soluția unui independent, apropiat de prima formaţiune. Cele două partide au înțeles că numai împreună îl pot învinge pe Nicușor Dan, primarul în funcţiune, învingător, la precedentele alegeri, cu sprijinul USR și PNL. Socoteala celor două partide este însă încurcată de candidatura lui Popescu-Piedone, reprezentantul PUSL-ului lui Dan Voiculescu, care crede în zicala: unde doi se ceartă, câștigă al treilea. Comasarea, gândită ca soluţie a rezolvării problemelor europene și locale ale alianţei dintre PSD și PNL, s-ar putea vădi mai păguboasă decât speră iniţiatorii ei. La Bucureşti, certurile de tot felul îl favorizează pe Nicușor Dan, neafiliat la niciun clan politic.
