Povestea pe care v-o spun are ca protagoniști trei generații de lăstuni. Din momentul în care au început să-și facă cuibul la fereastra noastră de la etajul patru, i-am urmărit cu mult interes și simpatie. Dar, aidoma oamenilor, și aceste făpturi atât de gingașe pot să treacă prin „încercări” sau situații dificile, chiar dezastruoase uneori…
Totul părea să meargă bine și începuserăm să ne obișnuim cu perechea de lăstuni de la fereastra noastră. Dar într-o zi de 13 Iunie, o furtună puternică le-a dărâmat cuibul! Ce zbatere pe bietele păsări! Câtă durere! Parcă se rupsese ceva și în sufletele noastre! Noaptea a trecut greu, iar dimineața, când să facem curățenie pe pervazul ferestrei, două făpturi minuscule se mișcau printre resturile de pământ ale cuibului. Minune! Erau doi puișori, ieșiți din ou de câteva zile. Dar cum să-i salvăm? Cuibul era imposibil de reconstituit. Dar când credeam că nu avem nici o posibilitate, am găsit o soluție neașteptată: un coșuleț din nuiele, cam de mărimea cuibului, rătăcit prin debara. Printr-o metodă ingenioasă, l-am agățat într-un cui, exact unde fusese cuibul. Dar emoțiile abia începeau: vor mai veni, oare, părinții în noul cuib? Era singura salvare a puilor. Și iată că, după ce în zorii dimineții, părinții zburau disperați pe lângă locul pustiu, acum, văzând căsuța, au început să se apropie din nou de fereastră, urmați de un stol întreg de lăstuni, care li se alăturaseră din curiozitate probabil. Curioși, se opreau o clipă din zbor, încercând să privească în interiorul coșulețului. Eu încă mă mai temeam: oare vor avea părinții curajul să intre în noua lor locuință? Dar instinctul de conservare și-a spus cuvântul. Mai întâi s-au oprit puțin pe marginea coșulețului, apoi din ce în ce mai des, și în cele din urmă au intrat. Din acel moment, am știut că puii vor fi salvați. Așa a și fost: micii lăstuni au fost hrăniți, au crescut mari și, rând pe rând, și-au luat zborul spre libertate.
Dar povestea nu se încheie aici. Deși natura le era potrivnică, chiar și în anii următori, lăstunii au continuat cu „îndârjire” să-și construiască cuibul la fereastra noastră. Și se pare că ghinionul îi urmărea o dată la doi ani… O altă furtună, un alt dezastru, alți… sinistrați! Dar de data aceasta, finalul a fost mai puțin fericit, deoarece după ce i-am salvat, unul din puișori a murit! Acum erau mărișori, aveau pene pe ei când s-a întâmplat dezastrul și probabil că cel care a murit se lovise când a căzut pe pervaz. Dar nici puiul salvat n-a avut o soartă prea fericită. Pentru că părinții n-au mai avut curajul să intre în coșuleț, a rămas singur și abandonat. Dar a avut atâta voință de a trăi și a țipat așa de tare atunci când simțea că părinții se află prin preajmă, încât le-a înduplecat sufletele lor păsărești și-au început să vină cu schimbul ca să-l hrănească, deși nu rămâneau cu el. Era tare simpatic când își ridica căpșorul cât putea de sus, ca să vadă afară, penele de pe creștet i se zburleau ca la vulturi, așa că l-am botezat „Zburlici”. Iar când se înnopta și se lăsa răcoarea, pentru a-i ține de cald și a-i alina sentimentul de singurătate, îl acopeream cu un ciorap moale și călduros. Au trecut zilele, l-am urmărit crescând și ni se părea că ne privește cu recunoștință, ațintindu-ne cu ochișorii lui ca niște mărgeluțe negre. Se obișnuise cu noi. Dar privea și păsările zburând, le urmărea cu emoție, cred, știind că va trebui să se încumete și el, într-o zi, către înălțimi. De altfel, încetul cu încetul, a prins curaj și într-o zi s-a urcat pe mânerul coșulețului. De frică, nu s-a mișcat de acolo o zi și o noapte, și a trebuit să-l dăm noi jos și să-l punem la loc, în cuib. Apoi s-a petrecut un lucru neașteptat: părinții micului lăstun s-au apropiat de fereastră, și-au scos puiul din coșuleț și au început să-l învețe să zboare, până într-o dimineață albastră, când s-a lansat și el în oceanul de libertate al cerului…
Deși pare de necrezut, povestea s-a repetat încă o dată cu același final fericit. În total, șase pui din trei generații diferite au supraviețuit și au intrat în marea familie a lăstunilor, mulțumită „leagănului” cel salvator din fereastră.
Eugen G. – Sebeș-Alba
