Un înger în iarbă
Biserica „Înălțarea Sfintei Cruci” din Sighișoara e mică și albă, un înger pogorât în iarbă, pentru o clipă de odihnă. Un pogon de iarbă verde o ocrotește de tumultul drumului național ce taie Sighișoara, de la un capăt la altul, paralel cu râul Târnava. Deși terminată pe din afară, în ea nu se slujește încă. Doar un paraclis amenajat la demisolul bisericii îi adună într-însul, la sfintele slujbe, pe credincioși. Și, când sunt prea mulți ca să-i poată încăpea, oamenii stau afară, în curtea bisericii. Pentru că nu biserica de zid îi aduce aici din întreg orașul, ci biserica de suflete. Pe aceasta, părintele paroh Ioan Cosmin Boian a reușit s-o zidească încă de la prima lopată de pământ întoarsă, când biserica de zid era doar un proiect pe hârtie.
Părintele Ioan Cosmin Boian e fecior de preot, penultimul din cei cinci copii ai vrednicului de pomenire părinte Ioan Boian. „La biserica asta, primul hârleț tata l-a înfipt în pământ, iar eu pe-al doilea. Tata mi-a spus atunci: «Ce bine că ți-a rânduit Dumnezeu să faci o biserică! Mie nu mi-a rânduit asta». El a fost preot în câteva parohii, apoi protopop la Miercurea Ciuc, într-o vreme în care relațiile româno-ungare erau încordate. A lucrat la înzestrarea tuturor bisericilor în care a slujit și, aș îndrăzni să spun, pe urmele tatălui meu s-a ridicat Episcopia Harghitei și Covasnei. Când noi am ajuns la Miercurea Ciuc, în 1977, în biserică erau tata, cantorul și noi, familia. Șase ani mai târziu, când am plecat, biserica era plină. Acolo a fost o viață mai greuță. În zona Covasnei și a Harghitei se vorbește și se trăiește românește mai puțin. Anii petrecuți acolo au lăsat urme care ne-au întărit sentimentele pe care le aveam față de neamul românesc, față de Țară și de Biserică. Le-aș fi dorit multora dintre cei care nu recunosc calitatea de patrioți a neamului românesc să meargă să trăiască acolo, în Harghita-Covasna, câțiva ani și să vadă cum îi. Și în satul nostru natal, la Șapartoc, lângă Sighișoara, sunt unguri, dar n-am avut niciodată nicio treabă cu ei. Ani de zile ne-au intrat în casă fără probleme și noi în casele lor. Acolo, în zona Harghita-Covasna, între români și unguri lucrurile stau cu totul altfel. Noi, copii fiind, am crescut pe lângă tata, vedeam ce se întâmplă și sufeream alături de el. Acolo a lucrat mult, a salvat biserici ce urmau să fie dărâmate. Una dintre ele e biserica fostă greco-catolică din centrul orașului Miercurea Ciuc. Autoritățile comuniste au vrut să o dărâme și să facă în locul ei sediul Consiliului Județean, unul dintre argumente fiind că nu s-a slujit niciodată în ea. O povestire din cartea lui Sadoveanu «Valea Frumoasei» dă mărturie, însă, de preotul Isidor Vlad, care a slujit acolo, și care a și murit în acea biserică, în timpul unei slujbe. Necrologul părintelui a fost una dintre mărturiile de care tatăl meu s-a folosit ca să salveze biserica de la demolare. E și o biserică deosebită din punct de vedere arhitectural, era punct strategic militar tocmai datorită acestei arhitecturi”.
Biserica și neamul se slujesc reciproc
– Cu amintirile astea triste din anii copilăriei, cum de ați ales drumul preoției?
– Când eram copil, poate nu frecventam biserica atât de des pe cât i-ar fi plăcut tatălui meu, dar nu lipseam duminicile de la Sfânta Liturghie. Era greu mai ales de Anul Nou, când mergeam la petreceri de Revelion, iar tata ne cerea să fim la biserică în prima zi din an. Și avea dreptate. Cum să întâmpini Anul Nou fără rugăciune? Din fericire, în urmă cu 20 de ani, s-a decis ca de Anul Nou, la miezul nopții, să fim în biserică. Facem Te Deum, biserica e plină, mulți oameni aleg să intre în noul an cu rugăciune, și asta, pentru mine, e o bucurie mare. La ora 24 tragem clopotele, dăm binecuvântare, îi mulțumim lui Dumnezeu pentru ce a fost și îl rugăm să ne mai îngăduie un an, care să fie, dacă se poate, mai rodnic decât cel încheiat. Nu m-aș fi dus la Teologie dacă tata ar fi insistat, dar a avut înțelepciunea să-mi spună doar că mă susține în orice voi alege. Și atunci am ales calea asta. Tata mi-a fost model, a fost cumva întruchiparea unui îndemn care mă călăuzește dintotdeauna: „Slujind lui Dumnezeu, slujim oamenilor”, care e și titlul unei cărți a părintelui Vasile Coman, de la Oradea. Dar zisa asta rămâne valabilă și întoarsă: slujind oamenilor, slujim lui Dumnezeu. Asta mi-a fost imbold spre misiunea de preot, cu atât mai mult cu cât consider că Biserica și neamul se slujesc reciproc, nu pot fi separate una de alta. Marele artist, regretatul Dumitru Fărcaș, mi-a spus, când ne-am cunoscut: „Părinte, pe mine m-au aruncat în lume popa și cu învățătorul. Bine faceți ceea ce faceți!”. Preoții și învățătorii sunt datori să crească în oameni credința. Și cred că putem sluji lui Dumnezeu și încercând să naștem sau să menținem în sufletele românilor flacăra patriotismului. E drept că s-a demodat mult cuvântul ăsta, dar trebuie să facem fiecare tot ce ne stă în putință ca să-i păstrăm semnificația reală și profundă.
„Dumnezeu își ridică biserica”
– Bisericuța asta a dumneavoastră e aproape de catedrala cea mare și frumoasă a Sighișoarei. Construcția ei a început în urmă cu 27 de ani. Cum de e încă neterminată?
– În 1997, s-au înființat în Sighișoara patru parohii noi, și toate au primit sarcina de a-și construi câte o biserică. A noastră e una dintre ele. E foarte greu, într-un oraș care decade din punct de vedere economic. În plus, am refuzat mereu orice interferență cu politicul, ceea ce a făcut ca, astfel, o parte din bani să vină cu țârâita. Cu toate acestea, suntem mulțumiți de pașii pe care i-am făcut până acum. Pentru că Dumnezeu își ridică biserica, El îți trimite oamenii care trebuie, la fiecare pas. Am pornit cu greutăți, suntem mai mereu datori, a fost foarte greu și este în continuare. Dar am făcut multe lucrări pe cont propriu. Începând de la geamuri, ușile de intrare, iconostasul, masa, crucile, tetrapoadele de închinare, toate sunt lucrate în lemn, împreună cu credincioșii și cu cântărețul bisericii, Teodor Țepeș, din neamul regretatului stareț Ghelasie, de la Mânăstirea Sighișoara. Iar în paraclisul acesta micuț, în care slujim, toate acoperitoarele, toate țesăturile de la icoane, sunt cusute de mână de o credincioasă de-a noastră. Absolut toate! Ștergarele, tot ce e pe Sfânta Masă sunt cusute în stil tradițional. Exteriorul bisericii e gata, după cum ați și văzut, dar în interior mai e mult de lucru. Trebuie să tencuim, apoi să rezolvăm pictura, nădăjduim să ne apucăm de ea anul acesta, cu binecuvântarea Înalt Prea Sfințitului Irineu, arhiepiscopul ortodox al Alba Iuliei. Tot ceea ce-am făcut până acum am făcut din sărăcia noastră.
– Credeți că v-ar fi fost mai ușoară misiunea dacă ați fi slujit într-o biserică gata făcută?
– Nu, nu, misiunea este aceeași: să-i ducem pe credincioși la mântuire, asta e misiunea noastră, a preoților. Nu să ridicăm ziduri, ci să ducem pe credincioși la mântuire, asta e crucea noastră.
– Vin oamenii la slujbe sau, în virtutea obișnuinței, continuă să meargă la Catedrală?
– Și eu am slujit 15 ani la Catedrala din Sighișoara, eram obișnuit cu ea, așa, mare și plină de oameni, iar una dintre fricile mele când m-am mutat în bisericuța asta a fost că nu vor veni oamenii. Tata mi-a spus: „Băiete, roagă-te la Dumnezeu și Dumnezeu ți-i va aduce!”. A avut dreptate. După ce am început să slujesc aici, în paraclisul de la demisol, am primit o reclamație: „Părinte, ați făcut biserica prea mică, nu încăpem în ea!”.
Preotul și sfânta cruce
Hramul bisericii este Înățarea Sfintei Cruci. Părintele Boian ar fi vrut ca hram „Sfântul Ioan Botezătorul”, al cărui nume îl poartă, dar era deja luat de o altă biserică. Și atunci, pentru că de mic desena cruci și le tăia cu traforajul, așa a ales hramul. În grabă, căci la vremea respectivă, Înalt Prea Sfințitul Andrei Andreicuț s-a hotărât brusc să vină la sfințirea pietrei de temelie a bisericii.
– Crucile pe care le făceați la traforaj când erați mic au devenit, cu timpul, crucea vieții dumneavoastră…
– La orice preot, crucea e mai mare. Dar nu cea de pe piept, nu cea de pe pereți, nu crucile pictate, nu crucile de marmură, nu cele de lemn sau poleite, ci crucea de pe spatele veșmintelor, aia este crucea adevărată a preotului. Pentru că aceea semnifică toată comunitatea, toți credincioșii, include și locașul, dar în primul rând, credincioșii și slujirea lui Dumnezeu. Și noi suntem oameni, avem și noi îndoielile noastre, dar credința oamenilor face să merite toată slujirea, toată jertfa. Credința mea crește, se întărește văzând credința enoriașilor. Chiar dacă sunt preot de atâția ani, eu încă am emoții ori de câte ori am de spovedit un credincios, mai ales dacă e bolnav.
– Vă e teamă cumva că pot fi ultimele cuvinte înainte de ultimul drum?
– Da, și de asta mi-e frică, să nu greșesc. Dar am încredere că Dumnezeu mă va face să spun ceea ce trebuie. „Doamne, fii cu mine, ca să pot să fac ceea ce am de făcut!”, așa mă rog de fiecare dată. Omul acela nu mi se spovedește mie, ci lui Dumnezeu, eu sunt doar un umil slujitor al Lui. Iar Dumnezeu este acolo, prezent lângă noi, asta este singura credință care îmi alungă îndoiala. Putem să citim toate tratatele de teologie din lumea asta, e degeaba dacă nu avem legătura pe care o simțim cu credincioșii, cu omul bolnav, în suferință, cu omul pe moarte. Mă întăresc de fiecare dată cu gândul că Dumnezeu îi sus și că El îmi ghidează gândurile, vorbele de alinare, de îndemn, de susținere a credinciosului aflat poate pe patul de suferință, de ani de zile. Am o credincioasă care, când am intrat în parohie, acum 28 de ani, era la pat și este la fel și acum, dar are o credință ca o stâncă. Cu credincioși ca ea mi-am întărit și eu credința.
Politica portului popular
Nu doar în Sighișoara, ci în mai toate mediile de socializare, părintele Ioan Cosmin Boian este cunoscut drept „preotul patriot”. La inițiativa sa, parohia organizează, de câțiva ani, în prima duminică din Noiembrie, o petrecere tradițională românească, „Lăsata Secului pe Târnave”, petrecere care are, cum e și firesc, binecuvântarea Arhiepiscopului Irineu al Alba Iuliei. Niciodată n-au fost mai puțin de două sute de participanți, toți îmbrăcați în costume populare, care străbat orașul într-o paradă impresionantă, apoi petrec împreună, strict cu muzică populară autentică românească.
„Așa încerc să îmi las și eu urma în lumea asta, să păstrez măcar, dacă nu pot să nasc, în sufletele oamenilor, dragostea de neam și de țară. Nu știu cât am reușit, bunul Dumnezeu știe, eu sper că am făcut tot ce mi-a stat în putință și am să mai fac. Avem o comunitate de 30-40 de oameni care, la toate praznicele mari, vin îmbrăcați în costume naționale. Eu, cu soția și cu copiii ne îmbrăcăm la fiecare sărbătoare în strai popular. Vin aici, îmi iau reverenda și veșmintele preoțești, slujesc, apoi mă schimb în straiele românești. Chiar acum, de Paști, s-a întâmplat la fel.
Vă invit la petrecerea noastră din Noiembrie să vedeți cât de frumoși sunt oamenii îmbrăcați în port popular românesc. Nu există oameni mai frumoși decât cei în costum popular, mai ales că, datorită albului și negrului, cel din zona noastră are o eleganță aparte! N-am dat voie nimănui să acapareze petrecerea, din punct de vedere politic. Dacă cineva are curajul să facă treaba asta, mă duc și opresc microfonul. Singura politică care se va face acolo, la acea petrecere națională și creștină, e cea a costumului popular și a muzicii populare autentice. Pentru mine, asta înseamnă dragostea față de țară, față de tradițiile noastre. Nu trăim în trecut, le putem aduce în prezent, numai să vrem să le păstrăm”, spune părintele Boian. „Eu port o replică după o cămașă din tinerețea lui tata, cusută de mână, pe pânză naturală, țesută în casă, și sunt tare mândru. Prin exemplul personal, am reușit să-i îndemn și pe oameni să fie mândri de portul autentic românesc”.
Când vorbește despre credința strămoșească, părintelui Boian i se pune un nod în gât. Apoi se oprește, cu ochii înecați în lacrimi.
– Pentru lumea globalistă de astăzi, patriotismul a devenit un cuvânt depășit. Cum ar trebui înțeles, ca să-și redobândească identitatea?
– Patriotism înseamnă să-i iubești pe oamenii care muncesc cinstit în țara asta, care au rămas acasă, alături de ea. Îi înțeleg și pe cei care au plecat, dar le doresc să se întoarcă. Plânge sufletul tare de tot când mă gândesc la ei, pentru că toată lumea dă vina pe țară. „E frumoasă România, dar păcat că e locuită!”. Nu e adevărat deloc! Oamenii dau valoare unei țări, nu pământul. Oamenii! Și încă mai avem oameni, mai avem români, și credincioși, și muncitori, și care să mai aibă dragoste de țară. Din păcate, în vremurile actuale, nu mai vor să iasă în față, cu toate că acum ar fi mai mult nevoie de implicarea lor. Doar că nu mai avem spiritul de jertfă care i-a animat pe înaintașii noștri.
De multe ori am dat exemplul ăsta: în ce stadiu a fost România în Primul Război Mondial, redusă la o parte infimă din teritoriu, cucerită, ocupată? Și, totuși, a reușit să renască. Mai mult, ne-am unit și ne-am făcut o țară mare, cu românii din Ardeal și cu celelalte două provincii. De o astfel de iubire ar fi mare nevoie și azi. Patriotism înseamnă și pământul, și locurile, credința. Astea toate sunt, pentru mine, Țara.
Cine dorește să sprijine lucrările interioare la biserica „Înălțarea Sfintei Cruci” din Sighișoara o poate face în contul RO38RNCB0191015647060001 – deschis la Banca Comercială Română, sucursala Sighișoara. Titular cont: Parohia Ortodoxă Română V Sighișoara, jud. Mureș.
