Rezultatele alegerilor româneşti din 9 Iunie, europarlamentare și locale, au fost, în cea mai mare măsură, previzibile. Monopolul puterii, exercitat de „Alianţa Stabilității”, lăsa puţin loc pentru surprize majore atât la alegerile europene, cât și la locale. Într-adevăr, dacă în Europa Occidentală valul suveranist și eurosceptic a provocat un fel de seism pentru guvernele în funcţiune, în România, AUR și celelalte grupări naţionaliste nu au reuşit să depășească nivelul ce le-ar fi permis să anunţe trecerea României în tabăra statelor contestatare a ordinii propuse de UE. „Alianţa StabilitățiiH (PSD + PNL) a obţinut, la Europarlamentare, peste 50% din voturile exprimate. Împreună cu ADU (USR, FD și PMP, coaliţia opoziţiei de dreapta la actuala majoritate guvernamentală), ea a cumulat aproape 70% din voturile pro-europene ale românilor. Procentul astfel cumulat pare a demonstra că majoritatea alegătorilor români au înţeles beneficiile aderării la UE și exclud orice încercare de separare a țării de organizaţia continentală unitară. „Suveraniștii” au realizat, totuși, un scor bun, care îi plasează pe locul secund în ierarhia delegărilor pentru parlamentul european, dar insuficient ca ei să conteze în jocul politic. De altfel, în ciuda ascensiunii electorale a suveraniștilor occidentali (din Franța, Germania sau Olanda), UE va fi condusă tot de o alianţă progresistă, alcătuită din reprezentanţii popularilor, socialiştilor și verzilor, aleşi de statele componente. Victoria fără drept de apel a susținătorilor C.E. din România este, totuşi, surprinzătoare dacă ne gândim că, în campania dinaintea alegerilor, atât Alianţa Stabilității, cât și ADU nu au dezbătut aproape deloc temele puse în discuţie de programele electorale ale susținătorilor politici ai UE. În România nu s-a spus aproape nimic despre problemele valului migrator din UE, despre preeminența legislaţiei europene în raport cu legislaţiile naţionale, despre gestionarea spaţiului comunitar (la care România este în curs de aderare) sau despre atitudinea UE în raport cu agresiunea rusă împotriva Ucrainei și Moldovei, state aspirante la statutul de membru al comunității continentale etc. Doar AUR și restul „suveraniștilor” au încercat să atace aceste teme („dictatura bruxelleză”) în domeniul juridic, discriminarea țării în accesul la fondurile comunitare pentru dezvoltare structurală, distrugerea interesată a antreprenoriatului naţional ș.a.m.d.. Cum se explică atunci faptul că, totuşi, electoratul român a votat în proporţie covârșitoare pentru partidele declarat pro-europene și pro-occidentale?
„Secretul” își află dezlegarea în operaţiunea „tehnică”, stabilită de partidele guvernării pentru această primă rundă de alegeri a anului 2024. Comasarea este numele acestei operaţiuni, care a presupus desfășurarea europarlamentarelor concomitent cu localele. Lăsând deoparte faptul că prin comasare s-a generat o situaţie paradoxală, autoritățile nou alese trebuind să „coabiteze” cu cele în funcţiune încă trei luni, până când mandatul anterior expiră legal, operaţiunea a avut meritul că a legat votul pentru problemele locale, de cel pentru politica generală a statului român. La locale, după cum se ştie, mai ales în micile comunități, electoratul votează în principiu după indicaţiile edililor în funcţiune, or, PSD și PNL deţineau aproape 90% din primăriile țării și majoritatea absolută a consiliilor județene și locale. Opoziţia, reprezentată de USR, FD și PMP, a deţinut câteva din comunitățile urbane semnificative, în timp ce AUR și restul suveraniștilor nu au avut, practic, nicio primărie sau consiliu local. Devansând alegerile locale (pentru a le comasa cu europarlamentarele), PSD și PNL au trecut la măsuri de fidelizare electorale, deblocând fonduri pentru proiecte locale, mărind salariile primarilor și ale angajaţilor, promițând noi investiții și facilități pentru unitățile teritoriale, pensii speciale etc. Fiind direct interesaţi, candidaţii lor la şefiile administraţiei locale și-au mobilizat susținătorii, prin votul tuturor propunerilor venite de la centru. A fost firesc ca, în acest context, cele două partide asociate să câștige majoritatea absolută a administraţiilor locale și să își impună majoritar lista europeană. Fără o bază locală prea solidă (cu excepţia Bucureștiului, a Timişoarei și a altor câteva oraşe) ADU – cu USR-ul în centru –, supusă unui continuu bombardament mediatic, de la stânga și de la dreapta, a fost marele perdant al europarlamentarelor, deși lista sa a cuprins specialiști de prima mână, în „afaceri europene”. Or, interesul țării ar fi cerut ca în parlamentul european să fie trimişi tocmai acei specialişti capabili să îl apere. Partidele din Alianța Stabilității au conceput alegerile din 9 Iunie ca pe un test pentru scrutinurile ce urmează, prezidenţialele și parlamentarele naţionale, esenţiale pentru menţinerea lor la putere. Testul trecut cu brio pare a le confirma asocierea în guvernarea țării. Înfrângerea opoziţiei (de dreapta și stânga) le-a întărit convingerea că decizia de a guverna împreună a fost bună. Evident, „frăția” nu a exclus nemulțumirile interne, legate de pretențiile de întâietate ale unora dintre liderii lor. Pierderile unora dintre ei la locale, cu concursul partenerilor, nu va face decât să accentueze aceste nemulţumiri. Faptul că unii independenţi – ca Nicușor Dan la Bucureşti, s-au impus, împotriva presiunii exercitate de „centru” arată că „socoteala de acasă”, pentru testul localelor și europarlamentarelor, s-ar putea să nu fie valabilă și pentru alegerile viitoare. La președinție, de pildă, tot un „independent” ar putea bloca propunerea PSD-PNL. Lupta pentru guvernarea reală a țării, în urma prezidenţialelor, abia începe.
