O adiere de vânt
– Anul acesta, sărbătoarea Sfintelor Paști a avut o lumină în plus: concertul tău aniversar, 25 de ani de carieră, difuzat de TVR. Eveniment excepțional, o prestație la superlativ din partea ta şi a echipei cu care colaborezi. Parcă mai ieri câştigai Festivalul de la Mamaia, aveai 19 ani şi uimeai pe toată lumea. Cum a trecut acest sfert de veac muzical?
– Ca o adiere de vânt! Acel festival de la Mamaia, eu îl consider debutul meu, kilometrul zero. În ce privește concertul despre care vorbești, dedicat celor douăzeci şi cinci de ani de carieră, l-am ținut la Palatul Național din Chişinău, în urmă cu doi ani. Cu atât mai mult, le mulțumesc celor de la TVR, că au ales să prezinte spectacolul de sfintele Paşte, anul acesta, aşa toată lumea a putut vedea cât de frumos a fost. Mulțumiri şi mai mari trimit către echipa mea de barasabeni, care au contribuit la realizarea concertului. Am destul de mult timp de când lucrez cu muzicieni şi tehnicieni de peste Prut şi mă înclin în fața priceperii, omeniei şi talentului lor. Sunt nişte profesionişti uriași, tobă de carte, oameni dedicați muncii lor, iar eu această seriozitate o prețuiesc cel mai mult… Cum simt cei 25 de ani? Tare frumos îi simt, poate doar prea grăbiți. Cu aşa viteză au trecut, că eu azi îi mai pot măsura doar prin culmile pe care le-am atins cântând: trofeul de la Mamaia Cerbul de Aur, pe care l-am câștigat în 2002, Mamaia 2009, cu premiul de la secțiunea compoziție, sau 2010, când am câştigat locul III la Eurovision. Și mai sunt: turneul american de toamna trecută, turneul european din Aprilie sau concertul acesta de la Chişinău. Știind că va fi înregistrat şi păstrat ca un film, am vrut să dăruiesc publicului tot ce am eu mai bun, aşa că am trăit pe scenă, de parcă ar fi fost ultima cântare din viața mea. Pe de altă parte, între aceste momente de vârf, la fel de frumoase sunt cele nepregătite, acele instantanee din viața de zi cu zi, care te încântă: zâmbetele, buchetele de flori, micile confesiuni din public, vorbele calde din partea oamenilor pe stradă, toate acestea au valoare de premii pentru mine şi aduc sclipiri în tot parcursul meu muzical. Când oamenii îmi spun că momentele cele mai frumoase ale vieții lor au fost trăite pe muzica mea sau că şi-au găsit liniştea ascultând albumul de pricesne (indiferent de ce confesiune religioasă sunt), chiar nu ştiu ce mi-aş mai putea dori?! Faptul că muzica mea lasă astfel de urme în oameni este darul cel mai de preț şi nu pot fi decât recunoscătoare pentru tot. Am oferit gratuit discul de pricesne atunci, în 2007, pur şi simplu mi s-a părut un gest firesc. Atât de bine mi-a făcut mie, spiritual, să interpretez cântece bisericeşti, încât nu am vrut ca valoarea lor tămăduitoare să aibă preț. După aproape douăzeci de ani, discul încă se ascultă, iar eu nu pot decât să mulțumesc Cerului că mi-a dat harul să pot ajunge în sufletele oamenilor prin vocea mea. De fapt, toată cariera de care vorbim noi acum o consider un dar de la Dumnezeu, unul pe care-l dau mai departe oamenilor, în cel mai curat mod cu putință. Am o datorie față de acest har: să cânt de fiecare dată la capacitatea mea maximă, să-mi îngrijesc vocea. Uite, puteam face acest interviu acum două zile, dar am preferat să-mi menajez glasul, să vorbesc cât mai puțin, fiindcă urma să cânt imnul național înaintea meciului amical de fotbal cu Bulgaria.
Matematică, cu căștile pe urechi
– Ai știut dintotdeauna că drumul tău în viață e muzica?
– Dimpotrivă, am realizat asta destul de târziu. În gimnaziu, eram convinsă că voi deveni medic, chiar neurochirurg. Nu mă întreba de ce aveam o alegere aşa precisă, că nu ştiu. Am făcut pian intensiv, din clasa întâi, până la liceu, iubeam muzica, dar era doar o pasiune de planul doi. Eu şi fratele meu suntem copii de părinți cu meserii practice: tata e inginer constructor şi mama, profesoară de matematică şi fizică, deci era obligatoriu să fim buni la materiile exacte. Îmi plăcea şi limba română, nu degeaba prima facultate a fost Şcoala Superioară de Jurnalism de la Bucureşti. În tot acest timp, muzica era doar fundal pentru studiu, adică învățam cu căştile pe urechi. Adeseori, cu o mână scriam, iar cu vocea improvizam peste ceea ce ascultam. Complicam întotdeauna linia melodică, mi-a plăcut mereu să experimentez. Dar semnele că altul era drumul și-au făcut apariția. Am urmat liceul la Matematică-Fizică, însă tot timpul am simțit un mare gol: îmi lipsea muzica, aşa că în clasa a X-a, m-am înscris la Şcoala Populară de Arte. Apoi a urmat un drum oarecum firesc: am cântat într-o trupă, iar la şaptesprezece ani, când am câştigat un concurs, m-a văzut impresarul Paul Nancă, am semnat contracte şi de atunci muzica nu a mai plecat nicicând de lângă mine. Dar, repet, nu am fost copilul care să fie mereu pe scene la serbări, ci elevul extrem de silitor la şcoală, serios şi bun la carte, care a ascultat de părinți, când i s-a spus că studiul e cel mai important. Nu mi-am imaginat niciodată în copilărie că destinul meu va fi muzica, că ea va deveni felul meu de a trăi și de-a fi. S-a înfiripat în mine. De aceea o slujesc cu toate puterile. De aceea am studiat atât de mult vocal, când am decis să mă dedic muzicii. Vocea aceasta a mea e rodul trudei, în primul rând. Fiecare notă, fiecare vibrato, fiecare culoare a sunetului sunt, de fapt, rezultatul studiului dus până la epuizare. Nu m-am oprit nicicând, eu încă studiez zilnic.
– După 25 de ani de muzică și de scenă, nu ți-e dor să dai foaia vieții, să-ți mai îngădui și altceva?
– Mă bucur că mă întrebi, fiindcă doar de puțină vreme, pentru prima dată în viață, pot răspunde afirmativ la o astfel de întrebare. De curând am început să mă mai las şi eu în voia sorții, a visării, a vântului, a florilor, a mării… E o mare realizare pentru mine, chiar e! Am fost o copilă şi o tânără extrem de sârguincioasă. În plus, şi când nu aveam ce face, eu tot făceam ceva, simțeam că îmi irosesc viața dacă o singură clipă din ea stăteam degeaba. Apoi am devenit un om matur, obsedat de muncă. Abia acum învăț să savurez clipele ce par „degeaba”, dar care sunt, de fapt, cele care te aşează în armonie cu tine şi cu gândurile tale. Să îți iei câteva minute de răgaz pentru a asculta vântul îți pune pace în inimă. Iată o minune pe care am înțeles-o de curând, şi tare bine îmi prinde.
Elena, dragostea mea
– În urmă cu șase ani ai adoptat o fetiță. Cum se împacă „meseria” de mamă cu cariera ta, pe care o urmezi așa de sârguincios?
– Când am adoptat-o pe Elena, inima mea s-a topit pe loc. Dar iubirea pe care i-o port nu mi-a dat cariera peste cap. Da, poate că, uneori, îmi doresc să stau mai mult acasă, așa cum își dorește și ea. Ne simțim dumnezeiește împreună. Când era mai micuță, suferea mai tare de dor când plecam, dar acum s-a obişnuit. Înțelege foarte bine că plecările sunt parte a meseriei mele. Ştie că un părinte munceşte pentru bunăstarea familiei, pentru mâncare, facturi, pentru jucării, haine, vacanțe, pentru toate cele ce sunt frumoase sau necesare în viață. Dar cel mai dificil pentru mine, în calitate de mamă, a fost să realizez câte pericole amenință azi viața unui copil. De la numărul de maşini de pe străzi şi viteza cu care circulă, la pericolele Internetului, ale anturajului şi tentațiilor. Nu mai sunt deloc vremurile în care să-ți laşi copilul liber, afară, şi ore bune să nu ştii nimic de el. Noi ieşeam în curtea blocului din Baia Mare, apoi porneam prin cartier, şi cinci ceasuri eram, pur şi simplu, dispăruți! Joacă şi hălăduială fără nicio grijă! Din acest punct de vedere, să fii părinte era mai uşor. Mai greu era cu mâncarea. Dar și hrana a devenit azi o problemă. Pe cât de simplu e să le faci copiilor toate poftele, pe atât este de periculos. În prezent se produce enorm de multă mâncare, dar puțină hrană adevărată. Cei care nu au prins anii comunismului nu-și pot imagina ce înseamnă pentru un părinte să nu știe ce-i va pune de mâncare pe masă copilului. Şi nu-i auzeam plângându-se pe părinții mei, ca acum, când a devenit un obicei general în a ne plânge din orice, uitând că se poate şi mult mai rău de atât.
– Ce fel de copil este Elena?
– Un copil atomic!, eu aşa-i spun. Ar vrea să facă absolut totul deodată, repede, apoi imediat se plictiseşte. E foarte prietenoasă şi gata să stea de vorbă cu toată lumea. Îi place să fie prima, iar asta mă bucură. E greu drumul până acolo, poate că nu izbândeşte mereu, dar trage de ea. Îi place la şcoală. Da, aşa cum şcoala era pusă pe primul loc în copilăria mea, la fel e aşezată şi la ea. Îi merge mintea brici, îi plac matematica, româna, comunicarea, dar eu sunt adepta învățării la toate materiile. Aud azi părinți care spun: „Ce atâta istorie, sau geografie sau biologie, la ce bun?!”. Sunt uimită şi dezaprob total această atitudine. Un profesor din facultate ne spunea: „Cultura este ceea ce rămâne după ce uiți tot”. Aşa este, indiferent câte informații pierdem pe drum din ce învățăm, dacă o facem constant, la toate disciplinele, vom rămâne cu o înțelegere completă a ceea ce ne înconjoară. Trebuie să ştii din fiecare lucru câte ceva, să faci legături, să pricepi cum merge universul, să ştii care îți e trecutul, ca să fii capabil să-ți aşterni un viitor. Eu asta cred. Dacă azi m-ar întoarce cineva în timp pe băncile şcolii, aş zice cu mândrie despre mine că sunt tocilară. Da, sunt tocilară, cred că e bine şi sper că Elena va fi la fel!
– Multe cupluri dornice să înfieze un copil se plâng de procedurile extrem de complicate din sistemul românesc. E greu să adopți un copil?
– Nu e uşor. Pe noi ne-a ajutat Dumnezeu, am găsit-o pe Elena pe o listă specială, odată cu un program nou implementat. Am simțit că e copilul nostru din prima clipă, iar de acolo, lucrurile au decurs destul de bine. În majoritatea cazurilor parcursul unei adopții e dificil şi lung. Se fac tot felul de teste, de potriviri de caracter, între copil și viitorii părinți, realizate cu programe computerizate. Mi se pare absolut firesc să se facă cercetări la sânge, pentru a vedea dacă oamenii care-şi doresc să adopte un copil sunt potriviți, dar odată ce acest lucru e stabilit, cred că procedurile ar putea fi uşurate, şi astfel nu ar mai rămâne atât de mulți copii ajunşi adolescenți sau chiar mai mari, care să rateze privilegiul căldurii unei familii. Știu cu siguranță că sunt multe cupluri frumoase, care-şi doresc copii, trec cu brio toate testele şi totuşi nu se reuşeşte adopția. Noi am fost norocoşi şi nu trece zi să nu-I mulțumesc lui Dumnezeu pentru asta.
„Eu sunt Maramureş”
– Eşti mândra „fiică a Maramureşului”, o zonă de care ești legată profund. Mergi și cu Elena acasă, îi plac și eii, locurile copilăriei tale?
– Mergem des, bunicii o iubesc enorm. Atât părinții mei, cât şi mama lui Radu, tatăl Elenei, pe care o vizităm cât de des la Sadu în județul Sibiu. În ceea ce priveşte atenția şi iubirea pentru fiica noastră, ea e neschimbată, nu are nicio importanță că noi doi nu mai suntem împreună. Deşi locuim în Bucureşti, noi două avem privilegiul unui spațiu verde, avem o curte largă, un lac. Într-un fel, suntem ca la sat. Sigur, nu avem dealurile Maramureşului, nu este lumina aceea care mi-a marcat copilăria şi pe care sper să o vadă şi Elena, de fiecare dată când mergem în Maramureş. Deşi are obişnuințe de oraş (îi place să fie cochetă, îşi face unghiile, dansează în fața oglinzii, obiceiuri de domnişoară), îi place şi natura, îşi ajută bunicii la grădină, când mergem la ei. Dar pentru mine, cel mai important este ca Elena să simtă locul acela, să se lase pătrunsă de magia lui. Dacă vibrează cu el, vibrează şi cu mine în mod profund, căci eu sunt, pur şi simplu, Maramureş.
– Pe o rețea de socializare, în dreptul fotografiei tale, ai scris simplu: „Happy”. Cum se poate, ca în nişte timpuri așa de complicate precum cele de azi, să declari atât de direct că eşti fericită?
– Fericirea este o alegere personală. Nu e o stare veşnică, ci dimpotrivă, una mereu întreruptă de întrebări şi frământări. Iar în calitatea mea de om dedicat muncii, așa cum ți-am mărturisit, eu cred că fericirea e o muncă şi ea, ceva pentru care trebuie să lucrăm necontenit. Totul este ca în momentul în care fericirea se iveşte, chiar şi preț de o scânteie, să avem inima şi mintea deschise să o vedem şi să o prindem repede. Mi-a luat ceva timp, dar azi am căpătat această atenție, iar ea mă ajută să am clipe în care să pot spune, fără dubiu, că sunt fericită. În plus, Îi mulțumesc lui Dumnezeu că fac ceea ce-mi place, iar asta e o altă fericire. Dar, cum spuneam, simt o mare responsabilitate pentru darul primit, atât de mare, că ea, câteodată, umbreşte bucuria. Întrebări de genul „oare sunt suficient de bună, oare reuşesc să dau mai departe din preaplinul meu, oare am muncit de ajuns, încât să fiu mereu cea mai bună versiune a mea?” mă destabilizează câteodată. Apoi urc pe scenă, cânt, iar fericirea pe care o resimt în acele clipe pune în umbră orice îndoială. Sunt atât de fericită cântând, încât las pe seama universului să aşeze restul cum o vrea.
Dar din dar
– Simți că primeşti din partea publicului în egală măsură pe cât oferi?
– Oooh, da. Ba, chiar mai mult, din ce în ce mai mult. O fi vârsta, or fi ocaziile pe care le adun, cert este că an după an, simt că firul roşu care mă leagă de public devine indestructibil. Aud vorbe între colegi, care sunt îngrijorați că le trece timpul. Nu! Dimpotrivă, cu trecerea vremii, publicul devine tot mai iubitor. Problema nu este la el, ci la tine, tu să fii împăcat cu ceea ce faci. E important să munceşti, să cauți, să experimentezi, să onorezi așteptările. Pentru mine, cel mai mare pericol mi se pare autosuficiența, de aceea muncesc atât.
– Voi îndrăzni să-ți împărtășesc singura observație critică pe care am auzit-o vreodată la adresa ta: „Paula Seling parcă nu şi-a găsit niciodată stilul muzical…”. Ce ai răspunde unei asemenea observații?
– I-aş mulțumi omului respectiv pentru un mare compliment! Nu mi-a plăcut nicicând să mă închid într-o anumită zonă muzicală, ci sunt mai degrabă un explorator. Îmi provoc vocea spre cât mai multe genuri, cele care transmit ceva, evident. Mereu am folosit muzica pentru a livra cât mai bine un mesaj. Că e clasică sau pop, că e jazz, folclor sau muzică bisericească, singurul meu gând este să transmit o emoție aparte prin vocea mea. Ea este firul roşu, ea leagă toate aceste genuri. În plus, indiferent cât de provocată sunt vocal, am ținut mereu ca timbrul meu să aibă o însușire constantă şi extrem de importantă pentru mine: căldură. Ea, căldura, afecțiunea, este puntea de legătură dintre mine şi oameni, o punte care în ani a devenit un pod solid şi pe care am datoria să-l apăr de orice viitură. Pe toți aceşti oameni dragi, publicul meu, îi invit încă de pe acum, la Sala Palatului, pe 17 Decembrie, când voi avea un mare spectacol. Deja îl pregătim de zor. Prezența este obligatorie!
