Cristinel Șirli, Paris (Mare maestru al sunetului de film): „N-am tăiat niciodată legătura cu România”

În Răcășdia, la cinema

– Domnule Șirli, suntem în inima Parisului, în extraordinarul studio de sunet pe care îl dețineți. Sunt foarte bucuros și foar­te emoționat de aceas­tă întâlnire cu dum­neavoastră, pentru că am în fața mea un învingător, un român cu adevărat patriot, care a făcut tot ce-a putut pentru țara și co­naționalii săi și, nu în ultimul rând, un artist de­să­vârșit, maestru al sunetului de film, recunoscut din America pâ­nă în Europa. Viața dum­nea­voastră este un reportaj în sine sau, ca să rămânem în ambianța în care ne a­flăm… via­ța dum­nea­voastră este un incredibil film despre supraviețuire, artă și succes. Cum a început acest „film”?

– Aș putea spune că filmul a început într-un mic sat din Banatul de munte, lângă Oravița, Răcășdia. Apoi am trăit la Variaș, unde era și unchiul meu și bunicii. Am făcut liceul în București și apoi am plecat în armată. Partea mea de România, 20 de ani, este împărțită între aceste trei locuri. Locul în care copilărești își pune amprenta asupra ta, indiscutabil: aveam doar vreo opt ani, când tata a preluat cinematograful comunal din Răcășdia. Atunci am descoperit magia filmului. Și nu eram doar un spectator, eu făceam proiecțiile – luam un scăunel și mă urcăm să pun bobina de film. Pe atunci, copiii, în timpul școlii, nu aveau voie să meargă la cinema seara, așa era legea, așa că eu mergeam pe ascuns și eram fascinat de ecran și de ceea ce se întâmpla acolo. Încet-încet, am preluat eu toată treaba în cinematograful sătesc: eu făceam programările, puneam filmele… tot. Și acum, după 40 de ani, am prieteni care îmi spun că, grație acelor ani, au avut o copilărie luminată de cinema și cu multe filme bune. La început, proiectam doar seara, și mulți copii nu aveau șansa mea de a vedea filme, așa că i-am propus tatălui meu să facem duminică matineu, ca să poată vedea și ei. El a crezut că nu va veni nimeni, dar a zis, totuși, să încercăm, mai ales că pe vremea aia nu era decât un canal de televiziune, unde nu puteai să vezi decât propagandă comunistă. Am făcut matineu și a fost magic! Sălile erau mereu pline, veneau copiii și veneau și bunicii și părinții cu ei. Când am mai crescut, mergeam eu la Reșița să aleg din depozit filmele și le mituiam pe doamnele de acolo cu bomboane și prăjituri de casă pentru a putea alege filme mai deosebite. De obicei, luam un film bun românesc, unul american și unul indian. Așa am ajuns să convertesc la cinema satul meu, și în zilele de sărbătoare, rulau acele filme încontinuu, de dimineața până seară, sala era plină! Au fost momente fantastice, chiar dacă eram în anii crunți ai comunismului. Era totul într-un cămin cultural, cu scaune care se mutau, că acolo se făceau și nunți și alte spectacole…, dar oamenii stăteau și în picioare. Acolo am prins dragostea de cinema, încât am vrut să fiu șef-operator de ima­gine. Când am ajuns în Franța, unchiul meu, compozitorul Vasile Șirli, m-a îndrumat spre montaj de imagine și apoi mi-a propus să fac sunet, ceea ce mi s-a părut interesant. Am făcut o școală de sunet în Franța, dar a fost foarte greu, că eram foar­te sărac, nu aveam niciun franc în buzunar, eram efectiv muritor de foame, am muncit orice luni de zile, ca să pot să mănânc ceva.

Între viață și moarte

– Ați părăsit țara în 1986. Cât de greu a fost să plecați din România?

– A fost foarte dificil. Norocul meu a fost unchiul meu, Vasile Șirli, care deja făcea muzică pentru teatru în Franța. Dar a fost dificil, pentru că eu am avut o problemă personală gravă, cu care am plecat în Franța: un cancer. Am plecat cu viza pe trei luni, când cancerul meu s-a accelerat, și din cauza accidentului de la Cernobîl. Dar cu ajutorul unchiului meu și al tuturor prietenilor săi din țară care au făcut eforturi, am reușit să primesc pașaport și viză. În România, verdictul medicilor a fost zero șanse de supraviețuire, mi-au mai dat cinci luni de trăit. Aveam 20 de ani și părea că viața mea cam atât fusese. Știți cum e când la 20 de ani te crezi nemuritor și primești o astfel de veste, brusc? Crezi că moartea nici nu există și, deodată, te trezești cu ea în față. Te dărâmă. Am ajuns în Franța, imediat am fost preluat de medicii francezi și ei au zis: 8% șanse de supraviețuire. Dar de la zero la opt la sută șanse să trăiesc, mie mi s-a părut extraordinar, m-am agățat de acest pai și… am luptat. Tratamentul a durat nouă luni. A fost foarte greu, nu am ieșit din spital aproape un an, cu analize de sânge din oră în oră, cu tot felul de intervenții, cu colegi de salon pe care îi vedeai că se duc, unul câte unul, și te întrebai când îți vine rândul… Am crezut în Dumnezeu, am crezut în viață, am avut oameni ca niște îngeri lângă mine, începând de la unchiul meu, până la medici. Și am supraviețuit.

„Am decis să respect tot ce înseamnă Franța”

– Cât de greu a fost să vă adaptați la noua țară?

– După ce supraviețuiești unor încercări așa de grele, nimic nu ți se mai pare greu. E o fericire să poți să citești, să înveți, să muncești… nu te poți plânge de nimic, perspectiva morții îți schimbă total privirea asupra vieții. Scăpasem de moarte și eram în Paris, mă plimbam pe străzile Parisului! Apoi, francezii sunt niște oameni extraordinari, atât de calzi și de primitori și de săritori… Lucrurile astea par nimicuri, dar când ești tânăr, supraviețuitor al unei boli grave, toate astea mi-au dat curaj, chiar dacă nu mai eram în țara mea, în limba mea, în cultura mea. Eram viu și asta era tot ce conta. Așa am decis să respect tot ce înseamnă Franța – legile lor, religia lor, felul lor de a fi, de a se îmbrăca. Nu am uitat România, dar am decis să respect Franța și francezii care m-au salvat, pentru că din cotizațiile tuturor francezilor, chiar și ale celui mai simplu muncitor care săpa o groapă, am beneficiat de un sistem medical care mi-a redat viața. Nu am cum să uit asta vreodată. Vrei să trăiești într-o țară care te-a primit cu brațele deschise, trebuie să te integrezi și să spui mulțumesc. Eu asta cred. Și eu nu am auzit la adresa mea niciodată, de la niciun francez, o remarcă rasistă, tocmai pentru că am înțeles în ce țară sunt și m-am integrat. Din păcate, emigranții de astăzi nu mai gândesc așa, și nu doar în Franța, ci în toată Europa.

„Am muncit ca un nebun”

– Cum ați reușit, de la nimic, să ajungeți proprietar de studio?

– Am fost angajat pe sunet la diferite firme și am muncit nebunește. Au fost nopți în șir în care nu dormeam, am muncit efectiv ca un nebun. În 2000 am zis să am studioul meu, dar cum nu aveam destui bani să îmi fac un studio, am închiriat unul de la fostul meu patron. A fost foarte scump, dar am muncit să plătesc. Întâmplarea a făcut că fostul meu patron a intrat în faliment, a vrut să vândă toată afacerea unei firme mari, dar eu eram chiriaș la el, nu puteau să treacă peste contractul meu. Am avut proces cu ei și nu m-am lăsat dat afară. Judecătorul ne-a cerut oferte în plic, practic, o licitație. Eram convins că o să pierd, nu mă puteam pu­ne cu ei, financiar vorbind. Și când s-au deschis plicurile cu ofertele noastre, suma lor era mai mare. Și totuși, avocatul meu m-a îmbrățișat și mi-a zis: „Bravo! Ai câștigat!”. Nu înțelegeam… cum să câștig, dacă suma oferită de ei era mai mare? Și avocatul mi-a explicat: era exact în perioada în care Franța trecea de la franci la euro și ei… din greșeală, trecuseră suma în franci, iar eu trecusem corect, în euro! Imposibilul se întâmplase: câștigasem studioul fostului meu patron!

– Dar cum ați ajuns, de la un studio oarecare, la actualul studio, cel mai important din Paris, dacă nu chiar din Europa, care valorează câteva zeci de milioane de euro? Stăm de vorbă într-o sală de înregistrări care arătă ca o navă spațială, dotată cu ultima tehnologie în materie de sunet, pe care doar americanii o mai au. Cum ați ajuns la o asemenea performanță de top?

– Multă muncă, credite și… iarăși un strop de noroc. După ce am preluat studioul fostului meu patron, am avut ambiția să fiu cel mai bun în ceea ce fac. Și de la cine puteam să învăț, dacă nu de la cei mai buni? Așa că le-am scris celor de la Lucas Films, din America, studiourile deținute de George Lucas, unde s-au făcut toate filmele „Războiul Stelelor”. Le-am spus, simplu, că vreau să merg la ei, să văd cum și ce fac, ca să învăț de la ei. Și m-au primit! Așa am ajuns în America, în mijlocul deșertului Nevada, unde pe zeci de hectare sunt celebrele studiouri Lucas, ca un mic oraș. Am vizitat totul cu carnețelul și pixul în mână, notând toate detaliile, de la cum sunt construite studiourile lor, la ce tehnologie folosesc. M-am întors în Paris și tot ce am văzut și am învățat acolo am pus în practică, cu multă muncă și bani luați de la bănci. Cei de la Lucas Films au fost atât de încântați de ceea ce am reușit, încât am devenit parteneri și, de câte ori aveau nevoie de o colaborare în Europa, mă recomandau pe mine.

Împărăția sunetelor

– Acum înțeleg de ce regizori celebri, precum Roman Polanski, vor să lucreze doar cu dvs., și fil­me celebre, precum „Dis­cursul Regelui” (pre­miat cu Oscar), „Bike Riders” (acum în cinematografe) sau „Fast and Furios” au sunetul creat la studiourile dvs. V-aș ruga să îmi explicați ce presupune „crearea sunetului” pentru un film.

– Atunci când se filmează un film, nu se înregistrează decât vocile actorilor. Absolut toate sunetele pe care le auziți la un film, în cinema, sunt adăugate într-un studio precum al meu. Indiferent că sunt păsări care ciripesc, mașini care trec sau, pur și simplu, pașii actorului care trece prin cadru, totul este adăugat ulterior filmării. Practic, sunetul filmului este creat în studio și el depinde de imaginația și de mijloacele tehnice ale celui ce îl creează. Unele sunete le luăm din baze de date cu sunete înregistrate, altele le creăm chiar noi, cu echipa de „zgomotiști”.

– Nu am mai auzit de așa ceva până acum…

– Probabil nu ați auzit de așa ceva, pentru că în România nu există această meserie, nu există studiouri destul de mari care să își permită asemenea specialiști. Haideți să vă arăt!… Uitați, în această cameră sunt înregistrate diferite sunete. Pare un depozit, tocmai pentru că zgomotiștii au nevoie de tot felul de obiecte care să reproducă sunete din viața reală. De exemplu, avem cam 9-10 tipuri de parchet, ca să creeze zgomot diferit de pași, în funcție de ce este în film. Aceasta este o bucată de podea veche de 200 de ani, cumpărată de la un anticar, pentru a crea sunetul pașilor într-o casă veche. Sau aici am cumpărat o fereastră veche, pentru a avea sunetul de închidere și deschidere a unei ferestre de altădată. Masă cu pahare, chiuvetă cu apă la robinet, zeci de tipuri de încălțăminte și multă altă recuzită, tocmai ca să reușim să producem zgomote cât mai apropiate de ce se vede pe ecran, în diferite filme. Oricum, zgomotiștii, sau creatorii de sunete, sunt niște artiști aparte. Este o meserie ce se transmite din tată în fiu și chiar și în Franța sunt doar câțiva. Dar sunt adevărați maeștri – dacă îi veți spune unuia „Vreau să aud sunetul pașilor în zăpadă” și închizi ochii, el pe loc îți va crea acel sunet, de poți să juri că cineva merge în zăpadă lângă tine.

„Lucrez cu majoritatea regizorilor din România”

– Aveți proiecte extraodinare la nivel internațional, iar în Franța sunteți cel mai bun. Chiar în timp ce vorbim, actrița Marion Cotillard este în studioul de alături, înregistrând dublarea unei voci dintr-un film. Dar cu artiștii români ați păstrat legătura? Aveți colaborări cu cinematografia românească?

– Absolut toți marii actori francezi au trecut prin aceste studiouri, dar eu nicio secundă nu am uitat România și am făcut tot ce am putut pentru artiștii români. Lista colaborărilor cu regizorii români este foarte lungă, și o spun cu bucurie. La studiourile mele s-a făcut sunetul pentru filmul lui Cristian Mungiu, premiat la Cannes cu Palme D’or, „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”. Vă dați seama ce emoții pentru mine, să fiu în sala premierii de la Cannes, cu românii laureați pe scenă! A fost ca un vis devenit realitate! Totul a început cu filmul „Legături bolnăvicioase”, al lui Tudor Giurgiu, dar am creat sunetul și pentru „Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu”, făcut de Andrei Ujica, „Aferim” al lui Radu Jude, „Moromeții” lui Stere Gulea sau „California dreamin”, al lui Nemescu… Lista e foarte lungă, așa că pot spune că am lucrat cu majoritatea regizorilor din România și asta mi-a adus mari satisfacții, pentru că foarte multe dintre filmele făcute de ei au fost premiate. Dincolo de premii, a fost o bucurie să lucrez cu artiști români, să îi am la mine în studiouri, să păstrez în felul acesta legătura cu țara mea natală. Am trăit momente unice cu Horațiu Mălăele, cu Silviu Purcărete sau Cristina Iacob. Acum am terminat de lucrat sunetul la un film despre celebrul dirijor român Sergiu Celibidache, un film superb, pe care vă recomand să nu îl ratați când va ajunge în cinematografe!

„Când ajung în țară, mănânc ciorbă și sarmale”

– Păstrați legătura cu România doar la nivel artistic sau o și vizitați din când în când? Vă e dor de România?

– Merg în România în fiecare an. Merg să mă întâlnesc cu regizori, în proiecte, dar merg și de dor. Pe fetele mele, când erau mici, le duceam cu mașina în România, la tata. Ele au crescut mai toată copilăria lor la țară, în România, și așa    au descoperit natura, grădina cu roșii, au cules prune, s-au plimbat cu căruța, au trăit autentic. De câte ori venim în țară, îmi place să le arăt fetelor mele locuri naturale frumoase, mergem pe Dunăre, pe clisura Dunării, ne oprim și mâncăm pește proaspăt pe malul apei… Eu, când ajung în țară, primul lucru – mănânc ciorbă și sarmale. Dar cum venim rar… de un an de zile m-am apucat să gătesc aici, în Paris, mâncare românească și îmi iese bine. Cel puțin așa zice soția. Nu am răbdare să fac sarmale, dar varză à la Cluj fac, pentru că avem aici o grămadă de magazine românești, unde găsești inclusiv varză murată. Așa că, dacă mă apucă dorul de România, gătesc o varză à la Cluj.

– Cum li se pare fetelor dvs. România? Sunt născute în Franța, vor păstra mai departe legătura cu țara tatălui lor?

– Soția mea este franțuzoaică de origine italiană. În ’94, am venit prima oară împreună în România. De altfel, ne-am căsătorit în Timișoara, la Biserica din Elisabetin. Pentru cele două fiice ale noastre, România este țara tatălui lor, e țara în care sunt bunicii lor și e țara în care au descoperit natura, grădina, satul autentic, ba chiar și viața pastorală, că încă ținem oi. Eu nu am tăiat niciodată legătura cu România, ea dăinuie mai departe în familia mea.