Conserve cu soare

Când se încuie pământul

Septembrie e luna în care se numără roadele. Ai fost harnic? Ai ce pune în coș! Oriîncotro te întorci, vezi lăzi și panere încărcate cu fruc­te și cu legume. Ca niște furnici harnice, gospodinele cară și iar cară, adună și stivuiesc, aleg, sortează și pun „pentru la iarnă”. Mirosurile și aro­me­le coborâte din gră­dini și livezi, în bucătă­rii și că­mări, sunt îm­bie­toare, iuți, sălbatice uneori. O vre­me, de la câteva zile până la câteva săptă­mâni, înconjoară casa și ies pe fe­reas­tră, afară, amețind trecătorii. Vre­mea conservelor! Dar Septem­brie iscă forfotă și printre viețui­toarele mărunte ale pământului, de care omul trebuie să țină seamă. Pe 5 Septembrie, de exemplu, e Nunta șoarecilor. Se zice că cine nu res­pec­tă această săr­bă­toare va fi păgu­bit de o parte din ceea ce-a adu­nat de pe câmp. În 14 Sep­tem­brie, de Ziua Crucii, se în­cuie pământul și toate gân­găniile, in­sec­tele, șerpii se ascund în așteptarea iernii. Pământul se închide și pentru plante, care în această zi au puteri uriașe de vindecare, după care puterile lor scad și devin simple buruieni. În sa­tele din nordul țării se spune că în această zi, plantele vorbesc între ele și își arată părerea de rău că se usucă sub soarele tot mai sleit al toamnei.

Strugurii lui Dumnezeu

Dar mai există bucurii în sep­tem­brie: începe culesul viilor, stoar­cerea mustului, cu degustarea și „pre­țăluirea” lui, făcută cu prie­teni dragi și o pastramă pu­să pe jar. Pen­tru ca mustul să fie bun, ultimul butuc de stru­guri se lasă ne­cules.    Aceia sunt „strugurii lui Dum­ne­zeu”, care rămân în podgorie până când cețurile ude ori viforul iernii îi îm­prăștie.

Oricum ai face, oricât ai munci, oricât te-ai strădui să strângi și să pui la adăpost roa­dele toamnei, Sep­tembrie pare o lună prea scurtă, cu zile prea puține. Și nu este bucurie mai mare decât să-l aștepți pe Oc­tombrie cel regal, în care, spun unii, bogăția și frumusețea toam­nei sunt atât de intense, încât îți tot vine să călătorești și să nu te mai oprești.

Merele cântătoare

De câteva zile culeg mere din gră­dina copilăriei mele, unde mai sunt doar câţiva pomi bă­trâni. Aş vrea să nu se termine niciodată cu­lesul. Fac tot ce pot să amân mo­mentul în care ramu­rile lor vor rămâne golașe și aproa­pe pustii. Toamna caldă se retrage încet pe dealurile aprinse de ruginiul frun­zelor şi tot de acolo vor coborî, în curând, la munte, primele brume. Până atunci, aş vrea să mai ascult încă o dată poveştile bătrâne ale co­pacilor din grădina mea, de care m-am despărțit demult. Merii bă­trâni au crengile răsucite şi trun­chiurile groase, găurite de vreme. Încă mai dau rod, mai au mere, pu­ţine, e-adevărat, dar la fel de par­fu­mate ca în aminti­rile mele cele mai vechi. Primele în­tre prefe­rate erau întotdeauna unele mici, parcă turtite puţin, foarte ze­moa­­se şi pocneau atunci când le îm­bucai. În mărul din spatele casei, creş­teau altele, mult mai mari, cu miez făinos oare­cum, care se umpleau de furnici dacă erau lăsate căzute în iarbă, căci şi furni­cilor le plăcea miezul lor dul­ceag şi moale. Pe mărul din capătul holdei se coceau mere cu coaja ver­zuie, subţire, transparentă cumva, lu­cioa­să tare. Lângă el creştea par­menul ce avea mere aurii, atât de aromate, încât îţi rămânea în gură gustul lor multă vreme după ce le mâncai. Mai încolo, pe coastă, era mărul nem­ţesc, cu mere mari, verzi, de iarnă, din acelea cu coaja groasă și tare, care se înmuiau târziu de tot, de-abia prin ianuarie. De multe ori, ca să le grăbească înmuierea şi coa­cerea, Buna le punea în lădiţe cu fân. Dor­meau acolo câteva săptă­mâni şi fânul se umplea de aroma lor. Iarna, când se adu­cea în casă câte o lădiţă, fânul acela se păstra de dragul mi­rosului, după ce me­rele erau mâncate. Într-un sfârșit, Buna mă trimitea să dau fânul Matronei, bi­vo­liţa cea blândă şi grăsană, care-l mân­ca pofticioasă de cum i-l pu­neam dina­inte. Mai erau în grădina Bu­nii nişte mere care se­mănau cu un bot alungit de iepure, unele gal­be­ne, al­tele roşii-ară­mii, şi în mărul de lângă poartă creşteau u­ne­le micuţe şi roza­lii, cu miezul acri­şor, cu care Buna umplea plăcinte. În mod ciu­dat, cele mai urâte mere, urâte pe dina­fară, cu o coajă ver­zui-gălbuie, aspră şi noduroasă, aveau carnea cea mai albă şi zemoasă. Le chema „renete”, şi ştiam că Bunicul le adusese al­toiul dintr-un sat ce se cheamă Breb. Reginele livezii erau însă ionatanele parfumate, care um­pleau un şir în­treg de meri plan­taţi ca „mejdă”, graniţă între grădina de zarzavaturi şi locul în care creştea trifoiul. Îmi vin în minte şi alte mere, pe care le primeam cu mare bucurie, căci „cântau” pe mai multe voci. Atunci când le scuturai, puteai să auzi seminţele mişcându-se în căsuţele lor.

Când se culegeau merele, în fie­care pom se lăsau câteva fruc­te pe crengi, pentru păsările care nu ple­cau în ţările calde, dar şi pentru cei duși în altă lume, ca să le lu­mineze calea înapoi, pe cărările cerului.   

Dar mai erau niște mere de care îmi amintesc: „merele în­gheţate”, pe care le mâncau un­cheşii, când se adunau în serile de iarnă, ca să cure­ţe ştiuleţii de porumb de pănuşi. Beau câte un păhă­rel de rachiu tare şi apoi „se    stâmpărau” cu câte un măr adus de-afară, ţinut anume în frig, ca să în­gheţe pe jumă­tate. Am încercat şi eu o da­tă să mă­nânc mere în­ghe­ţate, dar răceala lor mi-a băgat pe loc frigu-n oase. Îmi plăceau, în schimb, merele coapte pe marginea şpo­riului din bucătărie sau ace­lea ţinute la cup­tor, um­plute cu dul­ceaţă de nuci verzi, pe care le mân­cam când Bu­na avea vreme să le pre­gătească, la vreo ocazie mai deosebită. Ce mi­nu­năţie! Nici nu se poate povesti mai de­par­te!   

Culeg mere de câteva zile din gră­dina co­pilăriei. Câ­teva iona­tane, vreo două par­me­ne, nişte re­nete. Voi strân­ge, poate, cel mult o jumă­tate de coş, pen­tru că merii bătrâni nu mai au pu­tere să dea rod bogat. Dar așa puține cum sunt, le voi duce în casa mea de la oraș, pe care o vor umple de culori, de doruri și de miresme. Toamnă vie, așa cum era mai de­mult.

Vânticelul cu țidără

„Între meri, aerul e mai curat și mai bun”, îmi spunea Buna, când mă trimitea să mă joc în grădină. O credeam și-mi plăcea lo­cul acela tihnit. Trăia acolo și un măr sălbatic, care nu s-a lăsat altoit nicicum. N-a vrut să pri­mească altoiul, nu l-a hrănit și l-a uscat. Până la urmă, mărul a crescut mare și frumos, dar a rămas sălbatic. Făcea numai mere mici, acre-acre, bune doar pentru oțet ori pentru „țidără”, care fer­menta cu miere într-un butoiaș din piv­niță. Dacă bei țidără, te furnică pe limbă și te răcorești, ca și cum ai sta în vânticelul neli­niștit care trece uneori grăbit printre ramurile de măr. Cine bea ți­dără ține minte tot ce s-a întâm­plat de la o toamnă la alta, până când sunt alte mere de cules, alte co­șuri de umplut și alte amintiri de povestit.