M-a sunat târziu, la ceas de seară, și m-a întrebat: „Crezi că mă poți ajuta să salvăm biserica? Stă să cadă și mi se rupe sufletul s-o văd așa!”. Mi-a spus că se numește Maria Buda, e profesoară la liceul agricol din Geoagiu, iar biserica de care-mi vorbește e cea din satul Vălișoara, comuna Balșa, județul Hunedoara. Nu știam cine e Maria, dar când mi-a spus numele satului, mi-a atins ceva, ca o rană neînchisă. În copilăria mea, satul acela se numea Porcurea și nimeni dintre săteni nu părea rușinat, pentru că știau că moșii și strămoșii lor își câștigaseră traiul crescând și vânzând porci, și că de-acolo venea și numele satului. Oameni vrednici, cuminți și blânzi, de-o bunătate ireală, într-un sat uitat de lume, dar așezat într-un ochi de rai din care izvorăște încontinuu lumină.
Un timp pentru toate
Biserica datează, se pare, din 1624, deși pe turnul clopotniței este inscripționat anul 1787. Este monument istoric de clasa A și toate demersurile făcute până acum pentru salvarea ei au avut binecuvântarea Episcopiei Devei și Hunedoarei. A existat, desigur, și aprobarea celor de la Direcția Județeană pentru Cultură Hunedoara, instituție care ar trebui să aibă cu adevărat în grijă, nu doar în acte, toate aceste monumente istorice de o valoare inestimabilă.
Maria Buda a reușit să adune lângă ea o mulțime de sufletiști. Arhitecți, meșteri dulgheri, voluntari, jurnaliști, au venit care de pe unde și, la începutul lunii Martie, au reușit să pună în siguranță micul lăcaș de cult. Cu lemnul și țiglele donate de doi hunedoreni, s-a reușit repararea acoperișului și consolidarea primară a clopotniței, în pericol să se prăbușească. „Am înlocuit țiglele sparte și lațurile putrezite, astfel încât să nu mai plouă în biserică. Am dereticat, am scos pământul și gunoiul care s-a adunat de zeci de ani, obiectele vechi le-am curățat și le-am pus în ordine. Acum, biserica așteaptă ceva mai liniștită, până când vom reuși să facem un proiect de reabilitare”, spune Maria Buda.
Părintele Sorin-Ciprian Teiușan este, de la începutul acestui an, parohul din Voia, cu filiile Ardeu și Vălișoara (Porcurea) și s-a implicat încă de la început în toate cele făcute pentru salvarea bisericii de lemn cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”.
„Ce ai apucat de la strămoși lasă moștenire copiilor tăi”
„La Vălișoara am ajuns abia după hirotonie. M-a copleșit să văd bisericuța cea veche atât de frumoasă dar și așa de rău degradată, atât de demnă, în restriștea ei. A fost înfricoșător să știu că, la început de misiune și nefiind chiar foarte tânăr, am parte de o asemenea provocare, mai ales că nu știu exact de unde să încep salvarea ei. N-are rost să ne mai întrebăm acum cum de s-a ajuns până aici, nu mai e treaba noastră. Trebuie să vedem ce putem face să salvăm această biserică de la o distrugere completă, pentru că, dacă – Doamne ferește! – cade turnul sau acoperișul cu totul, va fi mult mai greu să o salvăm. Nădăjduim să găsim o finanțare, să reușim să o aducem la un stadiu în care să poată fi conservată, căci ceea ce este cu neputință la oameni, este posibil la Dumnezeu. Părintele Ilie Cleopa spunea: „Ce ai apucat de la strămoși, biserică, icoană, cruce, Sfântul Maslu, agheasmă, spovedanie, post, înmormântare cu preot, cruce și icoană, cu acelea să mori și tu și acelea să le lași moștenire copiilor tăi, dacă vrei să fii român adevărat și creștin adevărat”. Deci, datoria noastră de creștini, mireni și preoți împreună, este să lăsăm mai departe copiilor noștri tot ceea ce am primit și noi ca moștenire. În primul rând, desigur, moștenirea duhovnicească, dar și locul acesta sfânt, casa lui Dumnezeu, bisericile în care creștinii vin și se roagă, așezăminte sfinte, întemeiate de Dumnezeu spre sfințirea și mântuirea oamenilor. Dacă noi, în casele noastre, locuim și dormim liniștiți, știind că suntem la adăpost de ploi și ninsori, de frig sau de caniculă, cum putem să lăsăm să cadă acest locaș sfânt, fără să facem nimic? În casa ta e cald și bine, dar casa lui Dumnezeu se prăbușește. Și, din păcate, asta nu se întâmplă doar la Porcurea. Aici, slujim acum în biserica nouă, dar trebuie să ne gândim la cei care au trudit din greu să ridice bisericuța cea veche, de lemn. Tare mult mi-aș dori să putem să mai slujim cândva în ea, să nu rămână doar un obiectiv de vizitat, să mai ținem slujbe în ea, pentru cei care sunt în viață și pentru cei care își dorm somnul de veci în cimitir. Cu siguranță, și ei se roagă să vină cineva, preoți și mireni, care să salveze biserica și să fie în continuare rugăciuni acolo și pentru ei. Suntem datori și celor adormiți, și celor care mai sunt încă în viață să păstrăm această moștenire întreagă.
La slujbă, o mână de oameni
Părintele Teiușan avea deja 38 de ani împliniți și o carieră frumoasă, de profesor universitar, doctor în științe economice, când un preot i-a sugerat să studieze teologia. „Am crescut într-o familie de oameni cu frică de Dumnezeu, rugăciunea, postul și spovedania le-am cunoscut de mic copil. Se spune că în familiile cu credință multă și cu evlavie, Dumnezeu cheamă pe câte unul la preoție sau la călugărie. Poate că multe generații din strămoșii mei să se fi rugat la Dumnezeu să ridice un preot din acest neam, un preot care să se roage pentru ei sau să mântuiască neamul printr-o viață de rugăciune, prin pomenirea la sfintele slujbe. Sunt primul preot din neamul meu și am acum această mare responsabilitate”, spune părintele.
Cât timp a fost student, a avut gândul că, dacă voia Lui Dumnezeu e să se preoțească, o va face. Din 70 de absolvenți de teologie pastorală, la absolvirea din 2019, doar vreo 15 sunt astăzi preoți. „Dumnezeu știe câți vor mai fi chemați, ce se va mai întâmpla, dar poate că unii și-au dat seama pe parcurs că nu li se potrivește sau că nu-și pot asuma o astfel de misiune. După ce am terminat facultatea de teologie, a fost un moment nepotrivit pentru mine să mă hirotonesc, din cauza unor probleme de sănătate și a programului foarte încărcat de la catedră. Au mai trecut vreo trei ani până să fiu hirotonit, cu binecuvântarea PS Nestor, episcopul Devei și Hunedoarei, pe seama parohiei Voia, cu filiile Ardeu și Vălișoara, din județul Hunedoara”.
„Dacă am zece oameni la slujbă, sunt mulți”
– Părinte Teiușan, cu toate că ați fost chemat târziu spre preoție, n-ați fost scutit să duceți în spate o cruce grea, pentru că cele trei parohii pe care le-ați preluat sunt extrem de sărace.
– Aflasem de la un coleg că preotul care a slujit în aceste sate va pleca în altă parte și, într-o zi, m-am dus să văd și eu zona și bisericile. La biserica din Ardeu, ușa era închisă, m-am uitat puțin la ea din afară, apoi am mers la biserica din Voia. Mi-au plăcut locurile, zona asta de trecere spre Apuseni e sălbatică și foarte frumoasă, și-a păstrat curăția și liniștea ancestrală, încât am simțit că pot să-mi asum să iau acea parohie, cu cele două filii. Pe oameni i-am întâlnit când am fost cu Boboteaza, la începutul acestui an. Comunitatea nu mai este foarte mare, mulți dintre creștini sunt îmbătrâniți și, poate, dacă tinerii se vor întoarce la sat, să-și cumpere câte o casă, va mai reînvia. E aceeași situație ca în multe sate din România: cei în vârstă pleacă la Domnul, iar cei tineri se orientează să rămână la oraș, fiind mai ușor să-și găsească un loc de muncă, să-și poată duce traiul. Sunt doar vreo 60 și ceva de familii de credincioși în toate cele trei sate, dar sunt multe parohii de felul acesta în toată țara. În astfel de sate, mici și oarecum izolate, preoții stau câțiva ani, după care optează pentru o parohie mai bună și pleacă. Vine un alt preot, care stă și el doar câțiva ani, așa că oamenii sunt învățați cu aceste schimbări și, desigur, trebuie puțin timp să se obișnuiască cu noul preot. Mulți sunt în vârstă și nu mai pot ajunge pe jos la biserică, de aceea foarte puțini oameni vin la slujbe. Dacă am zece oameni în biserică, la slujbă, deja sunt mulți. Slujesc, de regulă, cu câte patru-cinci oameni. Cred că s-au bucurat că au un preot pe care se pot baza că ține slujbele, iar celor care nu pot ajunge la slujbe, le-am promis că o să ajung eu în casele lor, de câte ori au nevoie. Nădăjduiesc să le pot fi de folos și să-i putem ajuta să meargă pe calea aceasta a mântuirii, pentru că asta contează cel mai mult pentru noi, preoții, căci vom da răspuns de sufletele celor care ne-au fost încredințați. Trebuie să avem și bisericile în picioare, ca să putem sluji în ele, pentru că acolo vine harul lui Dumnezeu, dar cel mai important e să putem să îi ducem pe creștini pe calea aceasta a mântuirii. Spune Mântuitorul: „Ce va folosi omului dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?”. Dacă noi facem ce ține de noi, sigur că Dumnezeu va face negreșit toate celelalte.
Un fuior de vânt
– Sunteți om al cifrelor și ați ajuns om al spiritului, slujiți o mână de oameni, împrăștiați în trei sate. Ce le-ați spune celor care asociază imaginea preotului cu haine aurite și mașini scumpe?
– Din câți preoți cunosc, nici unul nu știu să aibă mașini de lux sau averi considerabile. Niciunul dintre noi n-ar trebui să judece pe celălalt pentru ceea ce are sau nu are. Mântuitorul ne spune: „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și toate celelalte se vor adăuga vouă”. De unde știm că Dumnezeu nu a revărsat peste ei această bogăție? Nu știm care este pocăința lor, credința lor, poate doar în fața oamenilor se prezintă altfel.
Dacă ne dă Dumnezeu foarte mult, ar trebui să învățăm să-i ajutăm și pe cei nevoiași. Să nu adunăm bogății aici, pe pământ, ci să adunăm comori în cer. Ar fi foarte bine să îi învățăm pe creștini să dăruiască. Pentru că dacă ei, de exemplu, vor lăsa copiilor lor case, mașini, terenuri, bani în cont, fără să îi învețe și frumusețea darului făcut cu inimă bună, copiii vor risipi toate aceste bogății. În schimb, dacă le lăsăm ca moștenire o viață duhovnicească, dacă îi învățăm puterea rugăciunii, importanța slujbelor bisericii și a milosteniei, atunci vor ști cum să prețuiască și să folosească toată această avere materială pe care o vor moșteni. Dacă trudim să lăsăm copiilor bunuri materiale, să nu uităm să facem și pentru sufletul nostru ceva, ca, atunci când plecăm din lumea aceasta, tot ce am dăruit aici, pe pământ, să putem găsi și în cer. Doar învățând să-i ajutăm și pe ceilalți, ne agonisim arvună pentru viața veșnică. Toate aceste daruri pe care le facem, să construim o biserică, să o întreținem, sunt pentru toți. Când facem milostenie cu un sărac sau când dăm bisericii, îl împrumutăm pe Dumnezeu, iar Dumnezeu nu rămâne niciodată dator. El ne va întoarce împătrit, însutit, înmiit și în lumea aceasta, și cu atât mai mult în împărăția Sa.
Mai devreme sau mai târziu, toți vom pleca. Nu ne vor ajuta atunci nici mașinile, nici casele noastre mari, nici terenurile pe care le avem, nici banii din bancă, dacă le folosim doar pentru noi. Marele nostru regret va fi acesta: că nu ne-am rugat mai mult și că n-am făcut mai multe fapte bune, ca să avem o șansă mai bună de mântuire.
Noi, care suntem în lume, avem de plătit impozite și taxe, vrem să ne ajutăm copiii în școli, avem tot felul de cheltuieli, evident că trebuie să muncim, să avem de unde plăti toate aceste lucruri, dar ar fi bine să ne gândim și la faptul că trebuie să întoarcem ceva pentru Dumnezeu. În Sfânta Liturghie există o rugăciune în care preotul spune: „Ale tale dintru ale Tale, Ție îți aducem din toate și pentru toate”. Poate că în fiecare seară ar fi bine să spunem: „Doamne, îți mulțumesc pentru că mi-ai ajutat, pentru toate ce mi-ai dat!”, căci fără Dumnezeu n-am putea să facem nimic.
Iar lui Dumnezeu putem să-I mulțumim nu doar prin rugăciune, ci și prin gestul ca, din tot ceea ce câștigăm, o parte să întoarcem pentru cei săraci și o parte Bisericii, care este a lui Hristos. Cei săraci sunt tot ai lui Dumnezeu, care știe de ce i-a lăsat așa, pentru ca noi să ne putem mântui prin darul nostru către ei. Orice dai, dai pentru sufletul tău și pentru mântuirea ta. Biserica și oamenii săraci, în nevoi, beneficiază de darul tău aici, pe pământ, iar tu vei beneficia de el prin mântuire și viața veșnică.
*
Mai sunt încă mulți pași de făcut până când să se poată sluji din nou în biserica de lemn din Porcurea și, mai ales, e nevoie de foarte mulți bani. „Bisericile acestea vechi sunt, prin ele însele, documente istorice, căci vorbesc despre foarte multe lucruri din trecut, despre situația socială, meșteșugul zugrăvitului și cel al meșterilor în lemn”, spune arhitectul Vladimir Obradovici, de la Asociația „Biserici Înlemnite” din Timișoara, cel care a supervizat demersurile Mariei Buda. „Este una dintre cele mai mari biserici de lemn pe care le-am văzut în zona județelor Hunedoara și Arad. Pictura interioară este impresionantă, la fel și portalele de la cele două intrări în biserică, cu motive simbolice. Este foarte interesant turnul bisericii, cu galerie dublă, unic sau, cel puțin, rar în această zonă”, completează arhitectul.
Când am fost cu Maria la Porcurea, era primăvara devreme, o după-amiază însorită și calmă. Pe fundalul copacilor încă golași, bisericuța cea veche își arăta durerea în toată grozăvia ei. Am înconjurat-o cu atenție, am făcut fotografii și mi-am lăsat gândurile să o mângâie. O biserică aflată pe patul morții. În cimitir, multe cruci de piatră, de pe care mâna nemiloasă a vremii a șters orice însemne, înainte să le împingă într-o parte și în jos, tot mai în jos. „Oare putem face ceva să salvăm bisericuța?”, mă întreabă Maria. Nu știu ce să-i răspund, dar, peste liniștea aceea, ne învăluie, pentru câteva minute bune, un fuior de vânt. De nicăieri a venit, spre nicăieri se va fi dus. „Uite, Maria! Cei de sub cruci ne salută și răspund, în felul lor, întrebării tale. Va fi bine, n-are cum să nu fie!”.
Puteți sprijini restaurarea bisericii de lemn din Porcurea prin donații în contul: RO25BRDE220SV37149852200 – BRD, Agenția Orăștie, CUI 16084113 Titular cont: Parohia Ortodoxă Română Voia. Contact: preot Sorin-Ciprian Teiușan, 0742/02.74.72.
