Îl cheamă Tomas-Arhimede și este un splendid motan din rasa europeană, adică un fel de maidanez de rasă. L-am primit de la o cunoștință când avea doar 4 luni și era numai blănița de el, atât era de slab. Acum are 4 ani, aproximativ 6 kg, este educat și cuminte, își face nevoile doar în lighenuțul lui amplasat în baie și este atât de tandru și doritor de afecțiune, că mai degrabă se lipsește de mâncare decât de mângâieri. La început i-am pus numele Tomas, fiind un fan al desenelor animate cu Tom și Jerry. Văzând apoi pasiunea lui pentru apă, cum își spală lăbuțele la duș sau în chiuveta din baie (spre disperarea soției), i-am adăugat și numele de Arhimede. Cu timpul, a mai primit și alte porecle: Moco – de la mocofan, că se sperie de orice; Bolo – este greu ca un bolovan; Pofti – este foarte pofticios. Ultima lui poreclă: Hoțul (din Bagdad). Dacă uităm pe masa din bucătărie carne sau friptură, își trece și el în cont partea lui, deși are în cutie mâncare tot timpul, dar, deh, pofta e mare! A devenit un membru de familie cu drepturi depline. Nimic și nimeni nu intră în apartament fără să treacă prin filtrul lui năsos; nimic nu pot să lucrez fără să nu asiste și el, să-și dea cu părerea, pardon, cu lăbuța prin șuruburi, piulițe, scule etc. Se ține după mine prin tot apartamentul, atunci când am de lucru sau caut ceva, drept pentru care fiul meu îi mai zice: „cățelul lui tata”. Toți ai casei ne-am creat un reflex: cum intrăm pe ușă, dacă el nu ne întâmpină, prima întrebare este: „Unde-i Tomas?” Ne-am obișnuit atât de mult cu el că, dacă nu-l vedem 3-4 ore, intrăm în panică (are obiceiul, atunci când vrea să nu fie deranjat, să se ascundă și să doarmă undeva prin dulap, șifonier sau debara). Cea mai mare plăcere a lui este să stea pe scândura pe care am pus-o deasupra caloriferului din sufragerie și să privească la porumbei. Iar dacă arunc și boabe de grâu pe pervazul ferestrei, spectacolul este total. Porumbeii s-au obișnuit cu el, că nici nu-l mai bagă în seamă, deși mai face uneori pe tigrul bengalez, dar numai așa, de fațadă, că în realitate este atât de blând și pașnic, încât ar merita premiul Nobel pentru pace. Într-o zi, am adus un pui de porumbel care căzuse din cuib. L-am ținut pe balcon până a învățat să zboare. Au conviețuit amândoi ca doi buni prieteni, iar noi ne-am distrat grozav. Acesta-i Tomas, motanul-terapie: oricât am fi de nervoși sau supărați, când vine la noi și se așează pe genunchi cerșind atenție și mângâieri, ne calmăm. Îl iubim toți, este răsfățatul familiei, iar el ne răspunde la fel, oferindu-ne multă tandrețe și afecțiune. Acum, când scriu la calculator, este la mine pe genunchi și mă spală pe mână cu limbuța lui ca un șmirghel. Și este atât de conștiincios…
BARBU OPREA – Timișoara
