Pentru mulți observatori, rezultatele parlamentarelor românești din 1 Decembrie au părut șocante. Într-adevăr, ascensiunea suveraniștilor, a grupărilor politice ce vor să pună în discuție participarea României la UE și NATO, organizațiile internaționale care îi garantează integritatea teritorială și democrația internă este, la prima vedere, surprinzătoare, dar plasată în contextul euro-atlantic, în care curentele suveranist-naționaliste s-au remarcat ofensiv mai peste tot unde au fost alegeri, mișcarea extremei suveraniste din România se înscrie într-un context internațional. Grupările euro-sceptice și anti-atlantiste din România au, totuși, față de suvernismul european, câteva trăsături distincte. Ele vor, pe față sau discret, o renunțare la democrația reprezentativă, de sorginte occidentală, în favoarea unei “ordini autoritare”, cu nuanțe tradițional-religioase, suficientă sieși, prin izolarea țării împotriva globalismului integraționist. Obsesia autarhiei politico-economice și a purificării etnice au avut-o de altfel toate grupările politice extremiste din trecutul României, pe care suveraniștii actuali susțin (pe față sau discret) că le moștenesc. Rezultatele scrutinului din 1 Decembrie se datorează, în mare parte, și rezultatelor politicilor practicate de partidele “clasice”, ce au dominat scena politică în post-comunism. PSD-ul – declarat de stânga și la putere în aproape toată perioada revenirii la democrație – a impus sistemul politizării instituțiilor statului, transformând administrația națională într-o pârghie de satisfacere a intereselor sale pur clientelare. PNL-ul, care părea formațiunea politică de dreapta deschisă spre reformarea în profunzime a acestui “sistem” a abdicat, prin coalizarea cu PSD-ul, de la misiunea sa, derutându-și susținătorii convinși doctrinal. Pentru electorat, în urma “coaliției stabilității”, deosebirea dintre stânga și dreapta, în accepțiunea lor clasică, s-a șters, liberalii părând că îmbracă uniforma PSD-ului. Au devenit ei înșiși o grupare clientelară. Pe acest fond, era firesc ca cetățenii să se orienteze spre formațiunile care au părut a susține o “schimbare de sistem”, cu renunțarea la redistribuirea clientelară a bugetului de stat și cu favorizarea întreprinzătorilor autohtoni, producători de beneficii economice interne. USR-ul, pe de o parte, adept al transformării sistemului administrativ românesc după modelul profesional occidental, și AUR-ul, nostalgic după o administrație tradițională, orientată spre reglementarea autarhică a economiei țării, au devenit, în consecință, singurele grupări ce exprimau speranța de schimbare a alegătorilor. AUR-ul (și formațiunile de același tip din siajul său) și-a însoțit, în plus, poziția, declarată antisistem, de o propagandă marcat emoțională, ce identifică drept cauze ale crizei social-economice, alături de “corupția sistemului”, intervenția capitalului occidental cu interesele lui pecuniare și cu regulile pe care acestea le presupun. Rezultatul la vot a dus la eliminarea monopolului politic al PSD-ului (care a coborât de la scorurile de rutină, de 30-40%, la un impact de 20-25%), la transformarea PNL-ului într-un “partid de pluton” (cu 14-15%), și la impunerea AUR-ului drept un jucător inconturnabil (cu aprox. 20%) pe scena politică românească. Alături de AUR s-au impus în parlament și alte grupări suveranist-naționaliste, ca SOS sau POT, ce adună în jur de 10-12% din voturile exprimate de alegătorii români.
Dar dincolo de ștergerea diferenței “clasice” dintre stânga și dreapta, scrutinul din 1 Decembrie a adus în prim-plan problema păstrării sau abandonării drumului european și atlantist al României. Toate partidele suveraniste vizează o îndepărtare a țării de înregimentarea în UE și NATO, susținând o “neutralizare” a statului român, în conflictul dintre est și vest, concretizat în războiul din Ucraina, și o rupere autarhică a economiei românești de integrarea economică occidentală. Nu am spațiul necesar pentru a înșirui consecințele unei asemenea poziții ce duce de la pierderea accesului la fondurile de dezvoltare europene, la abandonarea “umbrelei NATO”, ce garantează integritatea teritorială a țării. PSD, PNL, USR (în creștere a impactului său electoral) și UDMR-ul s-au regăsit, în urma votului, în aceeași barcă a continuității asumării modelului democratic occidental, în ciuda diferențelor lor ideologice. Cumpăna în care a ajuns România este, de acum, perfect vizibilă. Deși adună împreună peste 60% din opțiunile electoratului român, aceste grupări nu se pot încă înțelege pentru o guvernare comună. În PSD sunt chiar voci ce susțin o coalizare oportunistă cu AUR-ul pentru salvarea “sistemului”. PNL-ul a înțeles că numai reformarea drastică a acestui “sistem” poate garanta redresarea economică a țării și păstrarea modelului democratic occidental de guvernare. Unii liberali resping însă o nouă colaborare cu PSD-ul datorită consecințelor politice negative, pentru ei, ale defunctei “Alianțe a Stabilității”. USR-ul trebuie să depășească efectele blamului continuu pus de PSD și PNL pe programul său. Participarea reprezentantei sale, Elena Lasconi, la finala prezidențială, care trebuie câștigată cu orice preț, pentru garantarea păstrării României în interiorul lumii occidentale, obligă toate aceste partide la adoptarea unor poziții flexibile, în încercarea de a produce o guvernare comună. În fond, acordându-le peste 60% din voturile sale, chiar electoratul o cere. Oricât de inflamate ar fi chemările extremiștilor de orice culoare, el nu a dat niciodată curs acestora la un nivel mai mare de 30-35%, ceea ce demonstrează că românii nu pot fi, totuși, influențați doar cu implicări emoționale fără acoperire în soluții concret-raționale de guvernare.
