Admiterea României în „Spaţiul Schengen” (al liberei circulații pe toate căile în interiorul UE) este, la sfârșitul „tulburatului” an 2024, o veste bună. Controalele la granițele interne ale Uniunii erau surse de pierderi economice mari, pentru întreprinzătorii autohtoni, și de frustrare pentru aspirațiile românilor de a fi cetățeni cu drepturi depline ai Europei. În „tsunamiul” generat de ultimele alegeri, ascensiunea suveraniștilor naționaliști, care vor izolarea țării în raport cu UE și „neutralitatea” față de NATO, admiterea în spațiul Schengen reprezintă o confirmare că România nu abandonează – totuși – calea Europeană și Atlantistă, pe care s-a înscris după căderea comunismului. Urmează însă abia de acum rezolvarea provocărilor anului 2025, păstrarea acestei căi și reformarea statului, care să o facă ireversibilă.
Faptul că partidele democratice au ajuns la un acord în privința guvernării în comun, inclusiv asupra unei candidaturi unice, suprapartidice, la prezidențiale, este semnificativ pentru opțiunea Euro-atlantică a României. În actualul context geopolitic, păstrarea țării în UE și NATO este singura alegere care îi garantează integritatea teritorială și stabilitatea internă. „Neutralitatea” de care vorbesc grupările suveraniste este, în conflictul global dintre democrație și autoritarism, iluzorie. În realitate, ea reprezintă, de fapt, aspirația lor la o autarhie politică, prin care să domine total țara, fără niciun fel de amestec extern în ceea ce ei consideră a fi „trebile interne”. În istoria României au fost destui lideri care au vizat o asemenea situație. Ultimul, Ceaușescu, ar fi vrut o „izolare” a țării pe formula Coreei de Nord, „independentă și suverană” în raport cu restul lumii. Se știe la ce a dus această politică pentru comunitatea nord-coreenilor. Alianța partidelor democratice pentru susținerea căii euro-atlantice a României este, tocmai de aceea, necesară și inevitabilă, sub asaltul programat și coordonat de puteri „antiglobaliste”, al suveraniștilor români. Adevărata problemă a noii alianțe, „de avarie”, am putea să zicem, este însă politica internă. Guvernările ultimilor ani (bazate pe coaliții mai mult sau mai puțin conjuncturale) nu au reușit să pună pe linia de plutire (europeană) economia țării, nu au stopat cheltuielile bugetare inutile și nu au limitat corupția de care este molipsită întreagă administrație a statului. Sistemul în care ele au căutat să își impună (electoral) programele s-a dovedit mai tare decât orice opțiune programatică a electoratului. El a fost generat de politizarea instituțiilor statului, inițiată de deținătorii puterii din 1990. Reformarea lui radicală, prin simplificarea și dereglementarea centralizată a acțiunii instituționale, prin deparazitarea structurilor esențiale ale administrației de stat (burdușite de „nepoți” numiți politic), prin reconfigurarea teritorială a unităților administrative ale țării, reducerea și profesionalizarea corpului politic implicat, este absolut necesară pentru „evadarea” României din stagnarea socio-economică în care băltește de peste trei decenii . Dar vor putea, oare, partidele angajate în susținerea drumului țării spre nivelul civilizațional al occidentului democratic să realizeze restructurarea radicală a acestui ” sistem politico-administrativ”? Cum ar accepta PSD-ul, partid prin excelență clientelar, să renunțe la numirea și favorizarea susținătorilor săi în instituțiile de stat, știind clar că de la ei îi vine puterea? Va aproba UDMR-ul o nouă regionalizare a țării, în care județele preponderent maghiare ar dispărea? Va renunța USR-ul la forțarea unei legislații „corectă politic” pentru minoritățile non-etnice, când cea mai mare parte a electoratului este încă tentată de tradiționalism și conservatorism? Vor susține liberalii măsuri financiare – necesare în contextul deficitului bugetar uriaș – contrare doctrinei lor privitoare la cota de impozitare unică? Este greu de prevăzut cum vor fi armonizate toate aceste deosebiri programatice. Asumarea guvernării în comun și desemnarea unui candidat comun la prezidențiale sunt decizii inevitabile în bătălia pentru stoparea asaltului suveranist-naționalist, izolaționist și autoritarist . Ele nu vor avea însă efectele scontate, dacă reformele propuse nu vor fi duse la capăt în comun. Un eșec – datorat intreselor partinic-particulare – va face ca, la viitoarele alegeri , „valul” suveranist-naționalist să fie de nezăgăzuit.
