O scrisoare la poșta redacției
Doamna Viorica Eugenia Stoica are 95 de ani și a fost învățătoare o viață întreagă, în satul Veneția de Jos, din Țara Făgărașului. Am ajuns la ea în urma unei scrisori trimise pe adresa redacției, de nepoata ei. Să-ți propui bunica drept erou pentru un reportaj, într-o lume care le acordă bătrânilor tot mai puțină importanță, m-a pus la drum fără preget, mai ales că și viața mea a fost pecetluită de o Bună care mi-a format caracterul și sufletul. La drum, deci, în geantă cu scrisoarea expediată pe adresa redacției: „Bunica m-a învățat dragostea pentru carte și pentru învățătură. Mi-a arătat, încă din anii copilăriei, drumul drept al vieții, pe care am pășit călăuzită de ea, ca de-un înger. M-a învățat să fac bine și să caut mereu bucuria. M-a învățat să fiu om.” Iar acum, „îngerul” se află în fața mea. Părul alb, coafat discret, o eșarfă prinsă la gât, brățara de la mână și alte câteva detalii mă fac să cred că, în ciuda anilor, doamna învățătoare este încă atentă la imaginea ei. Ce minune, să te mai privești în oglindă, la 95 de ani! Să-ți păstrezi eleganța cuminte, din anii de școală, când trebuia să le fii copiilor, permanent, un model: rochie neagră, guleraș din dantelă alb, părul strâns, o adiere vagă de parfum…
Lecții printre narcise
Viorica Eugenia Stoica s-a născut în Vadul Făgărașului, într-o familie de țărani. Pământul nu e prea darnic în acele locuri, așa că mulți au plecat la începutul veacului trecut să-și caute norocul prin alte părți, unii în America, alții la București. Oameni muncitori și cinstiți, făgărășenii și-au găsit repede de lucru și-au lăsat urme bune peste tot pe unde au fost. Și părinții ei, Eugenia și Tiberiu Langa, au plecat la București, dar s-au întors acasă, în satul natal. Ca să-și amintească de bucuria întoarcerii cu bine la vatra părintească, s-au urcat în tren, îmbrăcați în haine de duminică și s-au dus la Făgăraș, la fotograful Szabo, care i-a imortalizat pentru eternitate, cu un zâmbet mare pe obraz.
„Satului nostru îi zicea «satul cu domni», pentru că s-au născut aici mulți oameni care-au ajuns învățați. Era o mândrie, ca cel puțin un copil din fiecare familie să fie trimis la școli înalte, să-ajungă «domn», «luminătorii poporului», de care Ardealul avea atâta nevoie, după Marea Unire. Eu am făcut primele clase în sat, știam deja să citesc, când am ajuns în clasa întâi și învățătoarea mă alinta și mă striga pe nume, cu o mare duioșie în glas. După ce părinții mei s-au întors în sat de la București și și-au întărit gospodăria, gândul lor cel mare a fost ca toți pruncii lor să meargă la învățătură. Așa am ajuns și eu la Blaj, alături de sora mea mai mare, la Școala Normală, de unde am ieșit învățătoare. În primul an am lucrat în satul natal. Mă știau copiii și-i auzeam când mă apropiam de școală, cum îmi ziceau pe nume: «Hai, mă, că vine Viorica!». Mă știau de cum cântam pricesne în corul bisericii, împreună cu sora mea. Eram renumite pentru cum cântam. Despre surorile Langa se dusese vestea că sunt bune cântărețe.
Îi țin minte și acum pe primii mei elevi. Eram și eu o copilă, un pic mai mare decât ei, și aveam emoții cât toți la un loc. Ca să fie mai ușor, să ne acomodăm mai repede unii cu alții, am crezut că cel mai potrivit este să îi învăț mai întâi să cânte. Cântam tot timpul cu ei, așa i-am cunoscut mai bine. Și tot ca să-i fac să vină mai cu drag la școală, când era vreme bună, făceam lecții afară. În luna Mai, îi duceam în Poiana cu narcise din pădurea Vadului, Poiana cu coprine, cum i se zicea la noi. Sunt sigură că în lecțiile acelea în natură au învățat mult mai multe decât în fața tablei negre din clasă. Asta m-am străduit toată viața mea la catedră, să-i fac pe copii să fie curioși, să vadă singuri și să cerceteze neobosiți lumea din jurul lor, să înțeleagă singuri de ce un anumit fenomen se întâmplă într-un fel și nu în altul. Mi-am început, așadar, meseria de învățătoare, de la o poiană cu narcise și de la niște cântece. Vocile acelea subțirele la început, timide, au devenit și datorită muncii mele, peste ani și ani, voci puternice, sigure pe ele. Asta e mulțumirea pe care nu mi-o poate lua nimeni.”
„Averea de chiaburi”
Trebuie să fac o mărturisire: când am pornit la drum să întâlnesc o femeie de peste nouăzeci de ani, m-am gândit că va trebui să mă înarmez cu multă răbdare și că va fi dificil să țin discuția concentrată pe o direcție clară. Dar doamna Viorica Eugenia Stoica m-a așteptat pregătită, cu povestea vieții ei pusă în ordine. Cu amintiri care, povestite la distanță de zeci de ani, dovedesc cât este de important în viață să faci o meserie care îți place, care să dea un sens existenței tale, să te împlinească, să simți că timpul care trece îți este prieten, și nu dușman.
După un an petrecut la școala din satul natal, doamna Viorica a fost mutată în Veneția de Jos. Emoțiile plecării de acasă au fost îmblânzite de faptul că era însoțită de sora ei, care fusese și ea numită educatoare. „La Veneția am mers cu tăticu și cu fratele lui, care avea căruță cu cai. Parcă văd și acum dealul acela pe care am urcat și țin minte cât eram de neliniștită și de emoționată, cu privire la viitorul meu, mai ales că nu erau vremurile prea prietenoase, ca după război, multe lipsuri… Am plecat cu un cufăr de lemn făcut de tăticu, în care am pus câteva haine. La Șercaia, am așteptat rata care să ne ducă la Veneția, dar tocmai atunci a venit directorul școlii din Veneția, care ne-a însoțit până-n sat. Așa am început viața la Veneția de Jos, acolo unde mi-am făcut apoi și cuibul, cum se spune, adică m-am căsătorit, am făcut o casă și am crescut copii”.
Doamna învățătoare înflorește povestind. „La un an după ce-am ajuns la Veneția, adică în 1950, m-am măritat cu directorul școlii. Era un bărbat frumos, înalt, avea ochii albaștri, albaștri și avea așa, un aer maiestuos, impunător. El preda matematica, eu româna, ce vreți cuplu de dascăli mai potrivit? Mi-a mărturisit mai târziu că din clipa în care m-a văzut prima dată atunci, în autogara din Șercaia, și-a spus în sinea lui că, orice ar fi, se va însura cu mine. A fost dragoste din prima între noi. Era un bărbat serios, hotărât, practic și meticulos în tot ce făcea”.
În anul 1952, la doar câteva săptămâni după ce li s-a născut primul copil, cei doi dascăli au luat calea surghiunului. Pentru că se trăgeau din familii care au fost declarate chiabure (părinții aveau moară și-o fabrică de țigle), au fost trimiși ca învățători la Șinca Nouă. „Am încărcat într-o căruță cu coviltir tot ce aveam, «averea de chiaburi», adică un pat din scânduri, o noptieră și un dulap cu două uși. Am stat câțiva ani acolo, apoi s-a dat decretul acela de grațiere și am putut să ne întoarcem la Veneția. Am plecat de la Șinca Nouă, de data asta cu un camion. Aveam deja și alte «averi»: căruț pentru copii, pătuț, mobilă de bucătărie, șapte găini și un cocoș și încă o fetiță, pe care o născusem la Șinca. Dar să știți că, oricât a fost de greu și prin oricâte am trecut, nu am încetat să mă dedic elevilor mei. Bucuria de a-i învăța, de a le deschide pruncilor mintea crudă și firavă fac parte, și ele, dintre averile mele. Aici, da, cu-adevărat, pot să spun că sunt chiaburoaică”.
Cântece pentru literele din alfabet
O întreb pe doamna Viorica Eugenia Stoica care este partea frumoasă a meseriei de învățător, atât de importantă în viața unui copil, dar atât de puțin prețuită în societate. Îmi răspunde fără să stea pe gânduri: „Iubirea. Iubirea pentru copii și iubirea copiilor pentru tine. Bucuria fiecărei litere scrise corect, a fiecărui răspuns dat cu ochi în ochii tăi, afecțiunea care crește, și ea, odată cu literele din alfabet, satisfacția să-i vezi pornind pregătiți spre viață, să știi că ai ajutat să se formeze un om. Orele mele la clasă erau adevărate povești: cântam cu copiii, nu doar în ora de muzică, îi învățam poezii, am făcut poezii pentru fiecare literă, pentru fiecare floare și animal. Mi-a și spus odată o inspectoare care a venit la mine la ore că nu-și explică de ce, dar elevii mei i se par altfel decât alții. Și cu toată modestia pot să vă spun că, într-adevăr, erau altfel: i-am învățat să se îmbrace curat, țineam să aibă ținuta corectă, dar și eu eram atentă la cum mă îmbrăcam. Am considerat că fiecare întâlnire cu ei este o sărbătoare și m-am purtat ca atare. Și pe lângă asta, i-am îndemnat să învețe ceva bun de la fiecare om pe care-l întâlnesc, să-i privească în ochi pe cei cu care vorbesc, să le respecte părerea și, mai presus de orice, să nu treacă o zi fără o linie trasă, adică fără să facă ceva bun. I-am mai învățat că numai pe merit se câștigă premiile și medaliile. Pe muncă cinstită și străduință”.
Caietul cu cântece
„După reforma învățământului, a trebuit să ne completăm, la un moment dat, orele cu activitate cultural-obștească. Așa se numea și era obligatorie. Acesta a fost încă un prilej de a-i cunoaște și mai bine pe elevii mei și de a ne apropia și mai mult. Nu mi-a fost greu pe partea aceasta, pentru că la noi în familie poezia și muzica erau la ele acasă. Mama, care era o adevărată enciclopedie, avea un caiet în care a adunat de-a lungul anilor cântece, strigături, poezii, colinde, pe care le-a cântat și ea sau le-a învățat de la bătrânii ei. A scris în caietul acela până i-a slăbit vederea. Ultima însemnare din caiet, scrisă cu mare greutate, pentru că de-abia mai vedea, era un îndemn pentru noi, urmașii ei, de-a păstra aceste însemnări. Vorbele ei simple le-am pus la căpătâi și nu le uităm: „Dragii mei copii și nepoți și strănepoți, păstrați acest caiet de cântece pe care eu le-am scris și le-am cântat de când am fost copilă și mai târziu. Să le mai citiți când eu nu voi mai fi, să vă aduceți aminte de mine. Poate odată se vor mai cânta”. Acestea sunt vorbele mamei din ultima ei însemnare și ne-am străduit să le respectăm. Am făcut serbări cu tinerii și elevii din sat, eram creator de texte, interpret și regizor, fetele mele aveau și ele roluri, soțul meu, la fel. Să știți că nu am făcut din obligație aceste activități. Nouă chiar ne-a plăcut să ne întâlnim și să cântăm împreună, să jucăm teatru sau să recităm. Ne distram grozav la fiecare întâlnire și asta ne ajuta să trecem peste necazuri și lipsurile de tot felul, care erau în anii aceia. Am fost la concursuri, festivaluri, de peste tot am venit cu premii și laude. Sigur că și acestea contează, dar câștigul cel mai mare a fost că am adunat oamenii la un loc și că am petrecut clipe minunate împreună, că fiind la un loc, ne simțeam ocrotiți și puternici, gata să ne sărim unul altuia în ajutor, că n-am lăsat să moară atâtea obiceiuri și tradiții din zona românească a Făgărașului și că i-am obișnuit și pe cei tineri să le respecte”.
Acasă
Acasă e, de obicei, un loc în care ești alături de cei dragi, dar Acasă poate fi și o stare de bucurie și de mulțumire pe care o trăiești lângă oamenii pe care îi iubești, cu care împarți ceasurile zilelor. Pentru învățătoarea Viorica Stoica, Acasă este, în primul rând, casa pe care a ridicat-o împreună cu soțul ei, Niculiță. De-abia după moartea lui, Viorica Stoica a început să vorbească despre ceea ce a făcut bărbatul ei la alegerile din 1946, furate de comuniști. Despre cum s-a urcat în turla bisericii și a tras clopotele ca să-i anunțe pe săteni de pericolul care urmează. În ciuda anchetelor miliției și ale securității nu s-a aflat atunci cine a tras clopotele. Făgărășenii au rămas uniți în fața autorităților și n-au trădat. Acasă poate fi și distracția grozavă pe care o trăiau ea și bărbatul ei împreună cu cei patru nepoți, veniți în vacanțe, poveștile pe care le inventau pentru ei, teatrul de păpuși și carnavalurile organizate după pensionare. Iar când nepoții au crescut și-au plecat la școli, a început un altfel de Acasă, și doamna Viorica s-a apucat să scrie. Povești și poezii pentru copii, amintiri din viața ei și a satului natal. Scrisul este acum acel Acasă, în care bucuria și libertatea s-au întâlnit pentru a învinge trecerea timpului. Întâmplările vieții, povestite la 95 de ani…
Șapte trepte
Am cutezat, în cele din urmă, s-o întreb pe doamna învățătoare, cum e viața la 95 de ani. Mai există speranță sau bate moartea în geam…
Viorica Stoica nu se teme de bătrânețe. „Eu am învățat să-mi planific întotdeauna ceea ce am de făcut. Am adunat până la anii aceștia multă experiență și mi-am făcut o listă cu învățături, de la care încerc să nu mă abat. Sunt șapte la număr, șapte trepte pe care trebuie să le urci ca să te împlinești. Vi le spun, ca să le transmiteți mai departe: Prima: Să te bucuri de ce ai! A doua: Să nu te superi de ce n-ai! A treia: Să nu treacă nicio zi fără o linie trasă, adică fără să faci ceva bun, constructiv. A patra: Să te odihnești de muncă tot prin muncă! A cincea: Să-ți cultivi micile bucurii! A șasea: Să te bucuri de realizările tale, dar și de acelea ale celor din jurul tău! Și ultima, a șaptea: Să înveți să trăiești în cumpătare și echilibru, pe care eu le numesc tihnă de duminică!
Iar dacă vreți să mă întrebați la final, când am fost eu cea mai fericită în viața mea, vă răspund fără să clipesc: cea mai fericită am fost atunci când cântam cu copiii despre literele din alfabet, când scrisul și cititul erau pentru ei cea mai extraordinară întâmplare din lume, iar școala devenise o bucurie. Atunci am fost cea mai fericită din viața mea, când oamenii îmi spuneau cu respect «dăscălița din Veneția»!”.
