• Devenit celebru prin tratamentele sale cu apă, preotul german Sebastian Kneipp a fost și un as al remediilor cu plante, uleiuri și pulberi obținute din oase și minerale. Numeroase clinici occidentale le aplică în zilele noastre, cu mult succes. Recomandările pe care le prezentăm sunt culese din scrierile marelui vindecător din secolul 18 •
Boabele de rășină și tămâie
Cum picură ceara dintr-o lumânare aprinsă, așa picură câteodată și rășina din coaja bradului sau a molidului, lucru pe care oricine îl poate observa, umblând prin pădure vara ori toamna. Mărgelele de rășină seamănă cu niște lacrimi ce au rămas atârnate de pleoape. Ele sunt albe ca ceara, transparente ca mierea, proaspete ca apa de izvor. Rășina este sângele bradului sau al molidului, și când un asemenea arbore viguros e rănit adânc, în „carnea” sa, el sângerează adesea din abundență. Aspectul acestei rășini, atât de lipicioase, ne îndeamnă să credem că ea înglobează materii nobile, cu conținut valoros, ce trebuie să aibă neîndoielnic o forță ieșită din comun.
Cinci-șase mărgele rotunde sau lacrimi de rășină, de mărimea boabelor de mazăre, înghițite zilnic, neîntrerupt, un timp mai îndelungat, întăresc pieptul și au un surprinzător efect tonifiant asupra vaselor de sânge.
Cei ce nu găsesc rășină în pădurea din apropiere o pot înlocui cu boabe de tămâie albă. Căci tămâia nu e altceva decât o rășină ceva mai fină. Șase până la opt astfel de boabe, luate zilnic, un timp mai îndelungat, sunt o cură folositoare pentru piept. Nu trebuie să vă rețină teama, iscată dintr-o fantezie năbădăioasă, cum că pietricelele de rășină nu s-ar putea digera.
(Atenție! Medicina de azi recomandă ca boabele de tămâie să fie înghițite cu pâine sau apă, ca să nu atingă dinții. Atacă smalțul – n. red.)
Camforul (Cinnamomum camphora)
Utilizarea camforului (cristale albe obținute din arborele de camfor, un copac exotic, înrudit cu dafinul) era, cândva, larg cunoscută și pusă în practică. Camforul are acțiune calmantă, emolientă și analgezică. El se întrebuințează sub formă de spirt camforat și ulei camforat.
Spirtul camforat se prepară dizolvând o bucată de camfor de mărimea unei alune, într-un sfert de litru de spirt, și servește numai pentru frecții externe în caz de contuzii, luxații și contracturi. Mulți îl folosesc pentru întărirea vreunuia dintre membre – și foarte bine fac.
Uleiul camforat rezultă din camforul frecat până la dizolvare în ulei de floarea-soarelui sau ulei de migdale. Acesta se dovedește extrem de eficace pentru frecții, în caz de reumatism și dureri de spate, și alină durerile foarte mari, produse de gută, ca și de alte umflături și transformări cartilaginoase. Pus într-o punguță legată la gât, cristalul de camfor îi ferește pe copii de răceli.
Făina de cretă
Cine n-a văzut cum – nu doar găinile, ci și alte vietăți de pe lângă casă înghit bucățele de var sau mortar? Și cine n-a auzit povestindu-se cum părinții cutărui copil au fost nevoiți să ascundă creta, fiindcă el pune mâna pe ea, mușcă din bucata de cretă cu o poftă nestăvilită și o mestecă, de parcă ar fi zahăr. Oare, în anumite situații, creta ar putea fi, într-adevăr, folositoare omului? Întâmplările citate mai sus ne îndeamnă la reflecție. Eu însumi mi-am administrat făină de cretă în cantități mari și am administrat-o, de asemenea, multor pacienți. Succesele au fost peste așteptări.
Creta conține calcar, sulf și alte substanțe, ori să spunem mai bine – materiale de construcție de care organismul uman are nevoie, în primul rând pentru rezistența scheletului, această operă iscusită, de mare frumusețe, a celui mai destoinic dintre arhitecți.
La cei debili, „construcția” poate avea defecte sau poate fi mai puțin rezistentă, deoarece le lipsește calcarul, cel care le leagă între ele pe toate celelalte, pietriș și nisip. Acestor persoane firave – chiar și copii – le recomand făina de cretă, câte un vârf de cuțit pe zi, în apă sau în mâncare. Fiind fără gust și fără miros, se ia cu mare ușurință.
Cine are probleme cu digestia, copiii care nu cresc și nu se dezvoltă, oricât de bine ar fi îngrijiți, ar trebui să încerce făina de cretă, în doza indicată mai sus, o dată pe zi.
Prescriu pulberea albă mai ales suferinzilor de saturnism (intoxicație cu plumb), care trebuie să ia zilnic – nu un vârf de cuțit, ci două – unul dimineața și altul seara. Praful alb le va preschimba curând paloarea bolnăvicioasă a feței, într-un roz sănătos, proaspăt și plin de viață. Efecte și mai puternice decât cu făina de cretă se obțin cu făina de oase.
Făina de oase
(Atenție! Administrarea făinii de oase este strict contraindicată în prezent, când animalele sunt hrănite cu alimente toxice, provenite din îngrășămintele chimice. Pot fi folosite doar oasele animalelor crescute în gospodării particulare și hrănite ecologic.)
Din această pulbere de oase îmi pregătesc de fiecare dată trei calități.
a) Pulberea neagră
Iau oase sănătoase de la o vită sănătoasă, care a fost sacrificată, și le țin la temperatura de calcinare, până când se carbonizează. Cărbunele negru de oase este apoi măcinat foarte fin, și așa pulberea neagră, simplă și inofensivă, e gata.
b) Pulberea albă
Ard oasele atât de mult timp cât este necesar ca să se calcineze, dar fără să se ardă. Această materie calcificată este în continuare transformată în pulbere, prin măcinare. Am obținut o pulbere ce seamănă foarte bine cu făina de cretă, așa-numita pulbere albă.
c) Pulberea cenușie
O parte pulbere albă, o parte pulbere neagră, o parte bucățele de tămâie albă, măcinate. Amestecul de culori dă o nuanță de cenușiu. În perioadele de convalescență, după boli grave și la pacienții vizibil slăbiți, aflați într-o stare de epuizare totală, efectele sunt cu adevărat frapante. Eu însumi nu reușeam uneori să-mi stăpânesc uimirea.
Oarecare confuzie poate naște faptul că pregătesc trei pulberi diferite din aceleași oase. Cele trei tipuri de pulbere corespund diferitelor tipuri de slăbiciune, de care suferă pacienții.
Convalescenții care au nevoie de o întărire a întregului organism, chiar și copiii condamnați să ducă o viață chinuită, incapabili să prindă puteri odată cu trecerea anilor (printre ei se numără în special copiii bolnavi de rahitism – manifestat prin deficitul de vitamina D) – toți aceștia primesc pulberea neagră, zilnic, în apă sau în mâncare, un vârf de cuțit sau două.
Pacienții la care văd că „mașina” funcționează împiedicat și leneș, că digestia și formarea sângelui merg prost, că, mai ales, întreaga schelărie a oaselor se clatină și stă gata să se prăbușească, asemenea unui zid șubred – ei vor fi tratați cu pulberea albă, de calciu. Pulberea cenușie se prescrie acelor bolnavi sau convalescenți la care vasele de sânge se află într-o stare de slăbiciune extremă.
Acum tu, iubite cititorule, deții secretul pulberii negre, albe și cenușii, despre care mulți, foarte mulți pacienți ar avea ce povesti, și în jurul cărora s-au lansat atâtea supoziții și dispute! Remediile mele nu trebuie să se ferească de lumina zilei. Să cerceteze fiecare și să aleagă soluția cea mai bună.
Praful de cărbune
Praful de cărbune se obține totdeauna din mangal. Cel mai fin și mai bun, prelucrat și de unii farmaciști, se face din lemn de tei. În lipsa mangalului din lemn de tei, se poate folosi însă orice mangal. Cu cât mai proaspăt, cu atât va da rezultate mai bune. Mangalul cel mai proaspăt este cel pe care tocmai l-ai scos din foc. Pisează-l mărunt și ai praful de cărbune despre care am vorbit mai înainte.
După bolile ce au produs o grea suferință organelor digestive, cărbunele nostru le ușurează în mare măsură munca. Convalescenții pot lua cel mai lesne praful de cărbune în lapte, cu puțin zahăr. Doza zilnică va fi de o lingură nu prea mare, administrată fie toată odată, fie împărțită în două.
• Bolnavii de tuberculoză pot bea în total, la diferite ore în cursul zilei, două pahare de lapte, iar în fiecare pahar se amestecă o lingură de praf de cărbune.
• Un efect deosebit se observă la bolile de ficat. Pulberea se ia tot în lapte.
• Presărat pe orice ulcerație umedă, purulentă, praful de cărbune o usucă și prin aceasta favorizează și grăbește refacerea pielii.
