Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Sebastian Kneipp – Leacuri uitate

• Devenit celebru prin tratamentele sale cu apă, preotul german Sebas­tian Kneipp a fost și un as al remediilor cu plante, uleiuri și pulberi obținute din oase și minerale. Numeroase clinici occidentale le aplică în zilele noastre, cu mult succes. Recomandările pe care le prezentăm sunt culese din scrierile marelui vindecător din secolul 18 •

Boabele de rășină și tămâie

Sebastian Kneipp (Foto: Flickr)

Cum picură ceara dintr-o lumânare aprinsă, așa picură câteodată și rășina din coaja bra­dului sau a moli­du­lui, lucru pe care oricine îl poa­te ob­serva, umblând prin pădure vara ori toamna. Măr­gelele de ră­șină sea­mă­nă cu niște lacrimi ce au rămas atârnate de pleoa­pe. Ele sunt albe ca ceara, trans­parente ca mierea, proas­pete ca apa de izvor. Rășina este sângele bra­dului sau al mo­li­du­lui, și când un asemenea ar­bore vi­guros e ră­nit adânc, în „car­nea” sa, el sân­ge­rea­ză adesea din abun­dență. Aspectul aces­tei rășini, atât de lipicioase, ne îndeamnă să credem că ea înglobează materii nobile, cu conținut valoros, ce tre­buie să aibă neîndoielnic o forță ieșită din comun.

Cinci-șase mărgele ro­tun­de sau lacrimi de rășină, de mărimea boabelor de mazăre, înghițite zilnic, ne­în­­trerupt, un timp mai îndelungat, întăresc pieptul și au un surprinzător efect tonifiant asupra vaselor de sânge.

Cei ce nu găsesc rășină în pădurea din apropiere o pot înlocui cu boabe de tămâie albă. Căci tămâia nu e altceva decât o rășină ceva mai fină. Șase până la opt astfel de boabe, luate zilnic, un timp mai îndelungat, sunt o cură folositoare pentru piept. Nu trebuie să vă rețină teama, iscată dintr-o fantezie năbădăioasă, cum că pietricelele de rășină nu s-ar putea digera.

(Atenție! Medicina de azi recomandă ca boabele de tămâie să fie înghițite cu pâine sau apă, ca să nu atingă dinții. Atacă smalțul – n. red.)

Camforul (Cinnamomum camphora)

Utilizarea camforului (cristale albe obținute din arborele de camfor, un co­pac exotic, înrudit cu dafi­nul) era, cândva, larg cu­nos­cu­tă și pusă în prac­tică. Cam­­fo­rul are acțiune cal­mantă, emolientă și anal­gezică. El se între­bu­in­țează sub formă de spirt camforat și ulei camforat.

Spirtul camforat se pre­pară dizolvând o bucată de camfor de mărimea u­nei alune, într-un sfert de litru de spirt, și ser­vește numai pen­tru frecții ex­ter­ne în caz de contuzii, lu­xații și con­tracturi. Mulți îl folosesc pentru în­tărirea vreunuia dintre mem­bre – și foarte bine fac.

Uleiul camforat rezultă din camforul frecat până la dizolvare în ulei de floa­rea-soarelui sau ulei de migdale. Acesta se dovedește extrem de eficace pentru frecții, în caz de reumatism și dureri de spate, și alină durerile foarte mari, pro­duse de gută, ca și de alte umflături și transformări cartilaginoase. Pus într-o punguță legată la gât, cris­talul de camfor îi ferește pe copii de răceli.

Făina de cretă

Cine n-a văzut cum – nu doar găinile, ci și alte vietăți de pe lângă casă înghit bu­că­­țele de var sau mortar? Și cine n-a au­zit po­ves­tin­du-se cum părinții cutărui co­pil au fost ne­voiți să as­cundă creta, fiind­că el pu­ne mâna pe ea, mușcă din bucata de cretă cu o poftă nestăvilită și o mes­tecă, de parcă ar fi za­hăr. Oare, în anu­mite situații, creta ar pu­tea fi, într-ade­văr, folositoare omului? În­tâm­plările ci­ta­te mai sus ne îndeamnă la reflecție. Eu însumi mi-am administrat făi­nă de cretă în cantități mari și am ad­mi­nistrat-o, de asemenea, multor pacienți. Suc­­cesele au fost peste așteptări.

Creta conține calcar, sulf și alte sub­stan­țe, ori să spunem mai bine – mate­ria­le de construcție de care organismul uman are nevoie, în primul rând pentru rezistența sche­letului, această operă iscusită, de mare fru­mu­sețe, a celui mai destoinic dintre arhitecți.

La cei debili, „construcția” poate avea defecte sau poate fi mai puțin rezistentă, deoarece le lipsește calcarul, cel care le leagă între ele pe toate celelalte, pietriș și nisip. Acestor persoane firave – chiar și copii – le recomand făina de cretă, câte un vârf de cuțit pe zi, în apă sau în mâncare. Fiind fără gust și fără miros, se ia cu mare ușurință.

Cine are probleme cu digestia, copiii care nu cresc și nu se dezvoltă, oricât de bine ar fi îngrijiți, ar trebui să încerce făina de cretă, în doza indicată mai sus, o dată pe zi.

Prescriu pulberea albă mai ales suferinzilor de saturnism (intoxica­ție cu plumb), care trebuie să ia zilnic – nu un vârf de cuțit, ci două – unul di­mineața și altul sea­ra. Praful alb le va pre­schim­ba curând pa­loarea bol­nă­vi­cioa­să a feței, într-un roz să­nătos, proas­păt și plin de viață. Efecte și mai puter­nice decât cu făina de cretă se ob­țin cu făina de oase.

Făina de oase

(Atenție! Administrarea făinii de oase este strict con­traindicată în prezent, când animalele sunt hră­nite cu alimente toxice, provenite din îngrășămintele chimice. Pot fi folosite doar oasele animalelor crescute în gospodării particulare și hrănite ecologic.)

Din această pulbere de oase îmi pregătesc de fiecare dată trei calități.

a) Pulberea neagră

Iau oase sănătoase de la o vită sănătoasă, care a fost sacrificată, și le țin la temperatura de calcinare, până când se carboni­zează. Cărbunele negru de oase este apoi măcinat foarte fin, și așa pulberea neagră, simplă și ino­fen­sivă, e gata.

b) Pulberea albă

Ard oasele atât de mult timp cât este nece­sar ca să se cal­cineze, dar fără să se ardă. Această mate­rie cal­cificată este în conti­nua­re trans­for­mată în pulbere, prin măci­nare. Am obținut o pul­bere ce seamănă foarte bine cu făina de cretă, așa-numita pulbere albă.

c) Pulberea cenușie

O parte pulbere albă, o parte pul­bere neagră, o par­te bucățele de tămâie albă, măcinate. Amestecul de culori dă o nuanță de cenușiu. În perioadele de convalescență, după boli grave și la pacienții vizibil slăbiți, aflați într-o stare de epui­zare totală, efectele sunt cu adevărat frapante. Eu însumi nu reușeam uneori să-mi stăpânesc uimirea.

Oarecare confuzie poate naște faptul că pregătesc trei pulberi diferite din aceleași oase. Cele trei tipuri de pulbere corespund diferitelor tipuri de slăbiciune, de care suferă pacienții.

Convalescenții care au nevoie de o întărire a între­gului organism, chiar și copiii condamnați să ducă o viață chinuită, incapabili să prindă puteri odată cu tre­ce­rea anilor (printre ei se numără în special copiii bol­navi de rahitism – manifestat prin deficitul de vita­mina D) – toți aceștia primesc pulberea neagră, zilnic, în apă sau în mâncare, un vârf de cuțit sau două.

Pacienții la care văd că „mașina” funcționează îm­piedicat și leneș, că digestia și formarea sângelui merg prost, că, mai ales, întreaga schelărie a oaselor se clatină și stă gata să se prăbușească, asemenea unui zid șubred – ei vor fi tratați cu pulberea albă, de calciu. Pulberea cenușie se prescrie acelor bolnavi sau convalescenți la care vasele de sânge se află într-o sta­re de slăbiciune extremă.

Acum tu, iubite cititorule, deții secretul pulberii negre, albe și cenușii, despre care mulți, foarte mulți pa­cienți ar avea ce povesti, și în jurul cărora s-au lan­sat atâtea supoziții și dispute! Re­me­diile mele nu trebuie să se ferească de lumina zilei. Să cerceteze fiecare și să aleagă soluția cea mai bună.

Praful de cărbune

Praful de cărbune se obține tot­deauna din mangal. Cel mai fin și mai bun, prelucrat și de unii farmaciști, se face din lemn de tei. În lipsa man­ga­lului din lemn de tei, se poate folosi însă orice mangal. Cu cât mai proas­păt, cu atât va da re­zultate mai bune. Mangalul cel mai proaspăt este cel pe care tocmai l-ai scos din foc. Pisea­ză-l mărunt și ai praful de căr­bune despre care am vorbit mai înainte.

După bolile ce au produs o grea suferință orga­nelor diges­ti­ve, cărbunele nostru le ușurează în mare măsură mun­ca. Con­vales­cenții pot lua cel mai lesne pra­ful de cărbune în lapte, cu puțin zahăr. Doza zil­nică va fi de o lingură nu prea mare, ad­mi­nis­trată fie toată odată, fie îm­părțită în două.

• Bolnavii de tuberculoză pot bea în total, la diferite ore în cursul zilei, două pahare de lapte, iar în fiecare pahar se amestecă o lingură de praf de cărbune.

• Un efect deosebit se observă la bolile de ficat. Pulberea se ia tot în lapte.

• Presărat pe orice ulcerație umedă, pu­ru­len­tă, pra­ful de cărbune o usucă și prin a­ceas­­ta favorizează și gră­bește refacerea pie­lii.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.