• După mai bine de două decenii de actorie, continuă să vorbească despre teatru cu aceeași înflăcărare și aceeași pasiune. Clocotitoare, în rolul Mary Stuart, teribilă și înfricoșătoare, în pielea lui Queen Margaret, înțeleaptă și emoționantă în Sura, din „Săptămâna Mare”, actrița Nicoleta Lefter schimbă registrele cu lejeritate. Însă dincolo de versatilitatea ei extraordinară, ceea ce cucerește cu adevărat e energia pe care o pune în joc. Despre toate astea, dar și despre omul din spatele personajelor, în interviul de mai jos •
Cu pene în cap
– Nicoleta, dintre toate calitățile pe care le ai, care crezi că te-a împins de fapt spre teatru?
– Sigur, umorul și auto-ironia. Teatrul a venit în viața mea de când eram copilă, cu multă joacă, improvizație și prosteală, cu spectacole în fața blocului. Țin minte că sora mea, care e mai mare ca mine cu șase ani, avea o prietenă bună. De fiecare dată când venea la noi în vizită, pe mine încercau să mă exileze la bucătărie. Dar eu n-aveam stare, mi-aș fi pus și pene în cap, aș fi făcut orice să merg peste ele, să le fac un mic spectacol. Până la urmă, mama m-a înscris la Școala Populară de Artă, unde am făcut teatru timp de doi ani. Eram cea mai tânără de la curs și, fiindcă m-au văzut așa ambițioasă, m-au făcut șefă de clasă. În sfârșit, scena era a mea.
– Și de acolo până la Teatru a mai fost doar un pas?
– Până să ajung la teatru, m-am poticnit în examenul de admitere la liceu. Aveam așa oroare de matematică și mi-era așa groază de examen, încât mintea mea și-a programat să-i fie rău. La 14 ani, jucam deja în două trupe de teatru de amatori la Galați și cred că, în secret, îmi doream să pic la examenul de intrare la liceu și să fug cu caravana, cum văzusem prin filmele lui Fellini sau cum fugise cândva Eminescu. Cert e că, înainte cu o seară de examen, m-a chemat doamna Stancu, profesoara mea de meditații, să facem o ultimă recapitulare. Și mi-a dat și niște chifteluțe să mănânc. Le-am mâncat cu așa poftă, că toată noaptea mi-a fost rău și nici la examen n-am scris mare lucru. Am picat examenul, am făcut și contestație după, dar n-au avut ce-mi face, nu mai puteau să-mi scoată chifteluțele din sistem. (râde) M-am trezit repartizată la o școală profesională de cofetari. Un an de zile am învățat să fac eclere și pandișpanuri, iar anul următor am dat din nou admitere la liceu și am intrat la filologie. Ba chiar am avut norocul să dau peste o super profesoară de literatură, care mi-a deschis ochii spre citit. Știa că vreau să fac teatru. Ea m-a îndrumat să merg la facultatea din Iași.
Cu gândul la București
– Într-o vreme, Facultatea de Teatru din Iași era chiar una din pepinierele renumite pentru viitori actori.
– Nu știu cum mai e acum, dar noi am prins cam ultimele generații de mari profesori-actori. Mi-a prins foarte bine perioada petrecută acolo, am avut foarte multe cursuri care mi-au fost cu adevărat de folos mai târziu. Eram de dimineață până seara în teatru, ne creasem o adevărată comunitate. Cred că, dacă am fi fost în București, orașul ne-ar fi furat mult din atenție. Dar acolo eram tot timpul concentrați la școală. Și așa de tare îmi plăcea orașul, că îmi ziceam că trebuie să-mi găsesc neapărat un iubit care să fie de-acolo. (râde)
– Și cu toate astea, ai ajuns la București. N-a funcționat planul?
– Aveam nevoie de o schimbare. Jucasem la Iași, apoi, timp de doi ani am fost angajată la teatrul din Constanța, am jucat pentru un an la Brăila, dar undeva îmi rămăsese în minte chestia asta, că eu trebuie să ajung într-o zi la București, că acolo se mișcă lucrurile, acolo sunt castingurile, acolo sunt proiectele, acolo se câștigă mai bine. Am intrat la Teatrul Odeon, înlocuind un actor în spectacolul lui Andrei Șerban „Spovedanie la Tanacu” și, până la urmă, am ajuns să fiu angajată. Dar eram neliniștită, aveam mari așteptări de la instituția aia, mi se părea că trece timpul și mai mult stau pe tușă, că nu joc destul, că nu sunt folosită la capacitatea mea. Și așa mi-a venit ideea să-mi fac propriile proiecte, niște one woman show-uri, cu care am mers prin teatrele independente. Așa s-a născut „De ce fierbe copilul în mămăligă”, după cartea Aglajei Veteranyi, „Jurnal de dezintoxicare”, după jurnalul lui Jean Cocteau, și „Aleargă”, după cartea Anei Maria Sandu.
– E mai bine să fii de unul singur pe scenă?
– E și riscant, poți să ai sau să nu ai succes, poți să ai zone oarbe în care ești prea prinsă în jocul tău și nu-ți dai seama exact ce părți funcționează și ce nu. Dar e și o verificare directă a ideilor tale artistice. Apoi, ești mult mai aproape de public și, timp de două ore, parcă se deschide o poartă magică între tine și ceilalți prin care curge energia șuvoi. E ca o negociere permanentă, ca un flirt, ca un schimb de pase cu publicul. Și e extraordinar, pentru că le dai și lor ocazia să creeze împreună cu tine.
„Săptămâna Mare”
– Hai să ne mutăm ceva mai în actualitate. La sfârșitul anului trecut, a avut premiera filmul „Săptămâna Mare”, în regia lui Andrei Cohn – o adaptare liberă după nuvela lui Caragiale, „O făclie de Paște”. Filmul surprinde în primul rând prin cadrele lui picturale.
– Da, într-adevăr, filmul a fost apreciat și din motivul ăsta. Există niște explicații pentru asta. Pe de-o parte, Andrei Cohn vine din zona Artelor Plastice, pe de alta, directorul de imagine, Andrei Butică, a reușit să surprindă în cadrele lui frumusețea copleșitoare a spațiului dobrogean (Satul Nou-Oltina), în care se întâmplă de fapt lucruri groaznice.
– Filmul aduce în discuție antisemitismul societății românești de la sfârșitul secolului XIX. Cum vezi tu apariția lui într-un moment atât de delicat la nivel global?
– Aș zice că e mai degrabă o coincidență, mai ales că pelicula a fost filmată în pandemie. A durat însă ceva până să fie gata și, între timp, statul israelian a început un război în Gaza, care a mutat atenția publică pe genocidul de-acolo. Așa se face că, deși acțiunea lui se întâmplă la 1900, departe de ce trăim noi acum în era rețelelor informaționale, filmul a ajuns să aibă un impact semnificativ în contextul politic actual. Și nuvela lui Caragiale, și scenariul lui Cohn – care se depărtează de Caragiale și dezvoltă mult personajele – discută prejudecățile și stereotipiile aplicate evreilor, dar și inversarea asta de roluri. Leiba Zibal, protagonistul nuvelei, se transformă din victimă a hărțuirii lui Gheorghiță în călău, în autorul unei crime. Nu cred că Andrei Cohn și-a dorit să apese pedala asta mai mult decât era cazul, dar ce e bine e că filmul ne lasă să reflectăm singuri cât e persecuție, cât e prejudecată și cât adevăr. Ce pot să spun e că filmul a călătorit și la Berlinale anul trecut, în secțiunea „Forum”, și a fost foarte bine primit. Au venit să-l vadă evrei din Germania care știau cine e Caragiale.
O feministă convinsă
– Criticii au spus despre Sura, personajul tău, că e „o prezență emoționantă”, dar și una cu capul pe umeri și picioarele pe pământ. Ce latură din tine a scos ea la iveală?
– Eu sunt dintotdeauna o feministă convinsă. Toate performance-urile mele au fost scrise de autoare femei. Lucrez mult cu femei scriitoare, cu regizoare, văd filme făcute de femei și sunt solidară cu cauza femeilor, mai ales a celor din mediile defavorizate, care nu au drepturi egale cu ale bărbaților. Nu sunt însă o militantistă, nu ies la marșuri. Nu pentru că mă ascund pe după vișini, ci pentru că scandalurile și expunerea îmi mănâncă timp și energie, iar eu prefer să mă concentrez pe ce am de făcut. Eu militez prin munca mea. Ca să-ți răspund deci la întrebare, cred că asta e și latura pe care am surprins-o la personaj. Sura e o cosmopolită în mediul ăla primitiv și rural, o ființă înconjurată de bărbați care beau și care reduc femeia la o bucată de carne pe care o dai la schimb, când nu te mai satisface. Și asta, fie ea româncă, evreică, romă, grecoaică, turcoaică, fiindcă prejudecățile nu iartă pe nimeni.
Rețeta succesului
– Până la urmă, cum construiești un rol? Ce înseamnă pentru voi, actorii, „să intri în pielea personajului”?
– Victor Rebengiuc a fost întrebat odată, într-un interviu: „Cum faceți să intrați în pielea personajului?” și a răspuns: „Păi, când nu e atent, pac, mă furișez!” Acum, dincolo de glumă, e multă muncă în spate. Cel puțin în cazul meu. Poate acum mulți ani mă aruncam în roluri mai cu inconștiență, dar acum e mult mai calculat totul, fiecare replică e desfăcută în detaliu, o încerc pe toate tonurile și mă întreb de fiecare dată de ce așa și nu altfel. Cred că marii actori sunt ăia pe care nu-i recunoști pe stradă. Îmi aduc aminte când Andrei Șerban ni l-a adus la teatru pe Bruce Myers, spunându-ne că e un actor colosal. Și a intrat pe ușă un bătrânel scund, un firicel de om, cu niște ochi senzaționali. Seara, ne-am dus să-l vedem la spectacol. Dumnezeule! Strălucea. Pe scenă, părea de doi metri, așa forță răspândea. E clar că pe actori doar puterea interioară și concentrarea îi țin. E un foc acolo, un suflu vital…
– Și cu ce-l ții viu?
– Pe mine, cel mai mult mă ajută lecturile și exercițiile fizice. Orice actor trebuie să-și facă un ritual al lui de mișcare, nu se poate altfel, corpul nostru e un instrument. Ca actor, la un moment dat nu-ți mai aparții. Sigur, ești tu, Nicoleta, în rolul Mary Stuart, la Andrei Șerban, dar în același timp, ești și tot bagajul cu care vii, ești gesturile pe care le faci, mimica, tonalitatea, pașii, mersul, costumul. În timp, toate astea adunate te fac un actor bun. Și dacă ești atent constant la toate și-ți faci treaba cum trebuie, e imposibil să nu ai succes.
– Încerc să-mi imaginez o Nicoleta Lefter repetând replici și făcându-și exercițiile dimineața, și prin gând îmi trece zicala de odinioară: „Numa’ de o actriță să nu te îndrăgostești!” Cum ești tu în zilele tale acasă? Ușor sau greu de suportat?
– Am fost toată viața mea un om liber care, dacă a vrut să meargă să vadă un spectacol într-o seară, s-a dus, fără să țină cont de planurile altora. Dar în același timp, nu cred că sunt un om cu care se trăiește greu. Sigur, mai repet pe acasă, o mai înnebunesc pe fiică-mea. Chiar recent am început o colaborare cu Teatrul „Andrei Mureșanu” din Sfântul Gheorghe. O joc pe Queen Margaret, în „Richard al III-lea”, și toată vara m-am chinuit să învăț niște monoloage în care blestem. Culmea e că eu sunt o persoană destul de credincioasă, ba chiar superstițioasă. Undeva, cred că aveam o teamă, de nu le-am putut învăța, că ajunsese să le învețe fiică-mea înaintea mea. Nu mi-a fost ușor. Cuvintele au o forță extraordinară. Uneori sunt mai puternice decât faptele. Iar dacă le încarci cu multă energie, chiar ajung să-i atingă pe alții.
– Și să vă și consume pe voi, cei care le spuneți așa de pătimaș, nu?
– Da, de multe ori, după spectacol, nu sunt în stare să ies la o bere cu colegii. Uneori, sunt așa stoarsă, că prefer să mă duc pur și simplu acasă, să stau eu cu mine. Dar actoria e o meserie incredibil de frumoasă. Mai ales în vremuri ca astea, pline de nesiguranță, pe care le trăim acum, forma asta de exprimare mă reglează și mă ajută teribil.
– Tot în Decembrie a avut loc și premiera altui film în care joci – „Captura”, în regia lui Adi Voicu. De la pelicula asta la ce ne putem aștepta?
– La un film despre căutarea propriei identități, despre dezrădăcinare. Filmul lui Adi Voicu e un film cu multe straturi, în care regizorul experimentează și estetic, se joacă cu percepția spectatorului, îi livrează mostre de realitate filmate tremurat, zbuciumat. M-am bucurat că am avut ocazia să joc alături de Yann Verburgh, partenerul meu din film, un actor extraordinar. Faptul că îl cunosc de foarte multă vreme m-a ajutat mult, mi-a dat un anumit confort, fiindcă am avut de jucat scene în care suntem amândoi expuși, și fizic, și emoțional.
Un dar neașteptat
– Când te-ai mutat în București, te-ai mutat fiindcă simțeai că nu faci destul. Acum, după două decenii de carieră, te-ai liniștit?
– Oh, da. Nu aș putea să zic că nu mai am idei. Am destule. Dar ce nu mai am este obsesia de altădată, de a ajunge să lucrez și cu X și cu Y, pentru că simt eu că trebuie neapărat. Cred că la vârsta asta sunt mai degrabă într-un moment în care caut o formă nouă de exprimare, diferită de ceea ce am făcut până acum. Am început să scriu, de exemplu. Am scris, cu Angela Ioan, textul spectacolului „Harta lui Elian”, despre copiii dislexici, pe care l-am pus în scenă la Teatrul Gong, din Sibiu. Și am văzut că funcționează. Deci caut ceva nou, care să mă exprime mai bine pe mine, cea de acum. Cred că și faptul că sunt însărcinată mi-a modificat un pic viziunea asupra lucrurilor. E un dar neașteptat, pe care nu-l mai speram, la 42 de ani.
– Ce întâmplare frumoasă! Trăiești, prin urmare, o experiență cu totul specială.
– E ceva nou pentru mine. Fiica mea, Alina, a fost înfiată când avea trei ani. Cu ea, n-am trecut nici prin sarcină, nici prin perioada asta de bebelușie. Acum însă, am luxul de a nu trebui să alerg în toate părțile să fac teatru. Simt că pot să-mi fac cadou timpul ăsta, care stă să vină, cu băiețelul meu. Scena mai poate aștepta, Mă voi întoarce cât de curând și la ea.
