Definitivarea listei candidaților la președinție – „cernută” de BEC și „verificată” de CCR – permite alegătorilor să aibă, în sfârșit, posibilitatea de a-i ierarhiza în vederea opțiunilor finale la vot. La o primă vedere, lucrurile par oarecum simple. Pretendenții la funcția supremă în statul român se împart în două mari tabere, proeuropeni și izolaționiști, aka „suveraniști”. Pro-europenii sunt susținătorii păstrării României în UE și NATO, organizațiile internaționale ce îi garantează, în calitatea de membră a lor, integritatea teritorială, stabilitatea politică internă și dezvoltarea economică echilibrată. În anii postcomunismului, Europa a devenit „casă comună” pentru milioane de români, obligați de „politicile interne” ale majorității guvernelor să își caute un trai mai bun pe alte plaiuri. Lozincile de genul „vrem o țară că afară!” sunt explicabile și datorită contactului luat de români cu civilizația occidentală. „Suveraniștii” – care susțin că deteriorarea stării economico-sociale a țării se datorează „amestecului” UE și NATO în „afacerile noastre interne” – cer, în principiu, ieșirea României din respectivele organizații, regăsirea „suveranității” în raport cu alinierile geostrategice pe care lumea contemporană le impune. „Suveranism” înseamnă pentru ei izolaționism, „neamestec în treburile interne” și, în consecință, un fel de autarhism economic ce scoate țara din piața globală liberă. Nu contează că, actualmente, nicio țară nu se mai poate rupe de circuitul economic mondial, că „neutralitatea” lasă țara la mâna unor superputeri „tutelare”, că „pacifismul” prin care vor să își justifice „independența” depinde, totuși, de o înarmare echilibrată, în acord cu aliații ce îi garantează țării integritatea. În contextul internațional actual, dictonul roman „dacă vrei pace, pregătește-te de război” este mai actual decât oricând! Iar trecerea administrației americane, după alegerea lui Donald Trump, de la garantarea „modelului democratic” de guvernare, la o nouă împărțire a lumii în sfere de influență pentru superputeri, complică și mai tare lucrurile. „Suveraniștii”, care știu că MAGA lui Trump urmărește slăbirea concurenței economice a UE (cum o vrea, din motive geopolitice diferite, și Rusia), își caută „aprobarea” tocmai la „Înalta Poartă” de la Washington, deși aceasta este tot mai puțin interesată de ce se întâmplă în România, ba chiar este gata să o lase în „sfera de influență” a vecinului ei mai puternic.
Împărțirea candidaților la președinție în proeuropeni și izolaționiști nu este, totuși, suficientă pentru o ierarhizare a lor în preferințele electoratului. Pentru acesta contează și prestațiile fiecăruia dintre ei pe scena publică, rolul individual pe care fiecare dintre ei l-a jucat până acum sau anunță că îl va juca. După „experiența” Iohannis, strălucitor prin absență și compromisuri comode pentru „domnia” lui, alegătorii par a-și dori un președinte implicat, deschis comunicării și decis în concretizarea programului anunțat ca obiectiv major al guvernării sale. După eliminarea justificată a aspiranților care ofereau „soluții-minune” pentru țară („Mesia” Georgescu, „Salvatoarea” Șoșoacă), lista potențialilor câștigători ai cursei prezidențiale a devenit mai scurtă, permițând o atenție mai mare pentru ceea ce vor ei să livreze țării. Din acest moment, pentru electorat, începe să conteze biografia fiecărui candidat, intențiile ascunse în spatele declarațiilor de principiu, care îi situează în tabăra europeană sau în cea izolaționistă. Lăsând deoparte candidaturile (acceptate de BEC și CCR) ale unor „politicieni” în căutare de notorietate ieftină sau de poziții administrative „negociate” cu prezumtivii câștigători, lista se reduce la cinci-șase politicieni „serioși”, susținuți de grupări partinice recunoscute sau de organizații civice funcționale. Crin Antonescu reprezintă alianța partidelor la putere (PSD – PNL – UDMR), care promit continuarea „liniei” proeuropene și asigurarea instituțională a stabilității interne. Dar Crin Antonescu, maestru al discursului fără acoperire în fapte, are un trecut nu tocmai convingător, cu o mulțime de compromisuri conjuncturale, care nu îl recomandă drept un viitor conducător ferm, capabil să își asume deschis decizii tranșante în împrejurări problematice. El este sprijinit fără entuziasm de conducerea PSD-istă și PNL-listă, care aveau, totuși, în Ilie Bolojan, un prezidențiabil mult mai reprezentativ). Crin Antonescu a început să scadă în sondaje, „realizările” trecutului său ajungându-l din urmă. Elena Lasconi, candidata USR-ului, se bazează pe cele un milion șaptesute de mii de voturi obținute în turul întâi al prezidențialelor anulate la sfârșitul anului trecut, și pe poziția de „reformatoare a sistemului”, asumată de partidul său. Dar prestațiile ei din precampanie nu au fost tocmai excepționale. Ea este eclipsată de candidatura ca „independent” a lui Nicușor Dan, „discretul” edil antisistem al Capitalei. Nicușor Dan tace și face, realegerea lui la Primăria Bucureștiului demonstrând că o parte importantă a alegătorilor apreciază politicienii implicați nu numai pentru promisiuni, ci și pentru concretizarea lor.
Pe partea „suveraționist”-izolaționistă au rămas George Simion, liderul AUR, și Anamaria Gavrilă, șefa POT. Biografia liderului AUR este destul de „accidentată”, presărată cu episoade obscure de violență și conspiraționism în scopul preluării cu orice preț a puterii. George Simion pare „teleghidat” de forțe „invizibile”, capabile de mobilizări emoționale masive pentru atingerea scopurilor. Anamaria Gavrilă este, prin prestațiile ei recente, o non-personalitate, plasată tactic în decor cu țelul precis de a-l reînscrie în joc pe „Mesia” Georgescu. Și ea, și Simion au abandonat susținerea unor programe proprii pentru convingerea electoratului, asumându-și ilogic, prin lozinca „turul doi înapoi”, proiectul de țară izolaționist și aberant autarhic al refuzatului Călin Georgescu. Lor li se alătură cel mai oportunist și mincinos politician român în funcțiune, Victor Ponta. Ponta are un program ce pare coerent și pragmatic, dar – în cazul lui – este vorba de o simplă vânzare de iluzii. Orice alegător se poate întreba de ce, dacă este atât de dedicat propășirii României, nu a făcut nimic durabil din această perspectivă atunci când a fost șeful administrației. Victor Ponta se laudă (exagerat) cu relațiile lui „americane” și susține, pentru atragerea electoratului „suveranist”, o îndepărtare de UE. În fond, el ar vântura orice propunere care i-ar facilita accesul la putere, singurul obiectiv care îl interesează cu adevărat.
„Lista scurtă” a candidaților la președinție oferă puține motive concrete pentru opțiunile alegătorilor. În 4 Mai, la primul tur al refăcutelor prezidențiale, va funcționa iarăși formula alegerii „răului cel mai mic” și vor conta iarăși agregările emoționale stimulate de tehnologiile social-mediei. Prezidențialele actuale sunt totuși, în contextul internațional extrem de tulbure, esențiale pentru viitorul țării. Alegătorii ar trebui să încerce totul pentru a nu ajunge, cu „mintea de pe urmă a românului”, să regrete votul pe care îl vor da.
