Români care au reușit
Un pardesiu elegant, cu flori multicolore, uriașe, îmi amintește de lepedeele cu care bunica acoperea patul, în zilele de sărbătoare. O jachetă din lână împletită seamănă izbitor cu țesăturile create la război de mătușile de la țară. Nu e o incursiune printre amintiri, ci imagini actuale, de pe rețelele de socializare. Văzând aceste inedite obiecte vestimentare, m-am întrebat firesc: cine le creează? Cine a avut ideea de a se apleca asupra trecutului veșmintelor țărănești, prelungindu-le viața? Se numește Ruxandra Căpușan, e absolventă a Universității de Artă și Design din Cluj-Napoca și e fondatoarea SENIN.
Un mod de a onora patrimoniul
– Cum a început povestea SENIN?
– SENIN a fost mai degrabă un joc, un experiment. Totul a început cu „Din suflet pentru Apuseni”, proiectul prin care, an după an, am ajuns în casele celor care duc mai departe, fără să știe, esența unui patrimoniu viu. Le-am strâns mâinile bătătorite de muncă, le-am ascultat poveștile și le-am privit ochii. Ochii aceia în care se amestecă lumina și greutatea anilor, frumusețea și fragilitatea unei lumi care, încet, se stinge. Și nu era vorba doar despre oameni. Am văzut pânze albe, odinioară mândria lăzilor de zestre, acum lăsate în șuri, prăfuite, roase de molii. Am trecut pe lângă bârne sculptate cu migală, odinioară sprijin al caselor și al poveștilor de familie, acum – măcinate încet de carii și de trecerea anilor, și pe lângă case care păstrează încă urmele pașilor ce le-au dat viață, dar care se clatină sub greutatea unui prezent prea grăbit ca să mai privească în urmă. Toate astea nu sunt doar o moștenire care se stinge, ci un întreg fel de a fi, o lume care se risipește pentru că nu mai are cine să o vadă. Din dorința de a o proteja, am visat „Satul Idee” – un loc unde tradițiile să fie păstrate și transmise mai departe, un sat al patrimoniului ridicat în Munții Apuseni. Dar uneori, oricât de frumos ar fi un vis, realitatea administrativă îl ține pe loc. Și atunci m-am gândit la alt mod de a onora patrimoniul, fără să am nevoie de ziduri, de un loc fix, de un sat construit fizic.
Așa a prins contur SENIN. Un sat fără hotare, fără ziduri, dar care există în fiecare țesătură salvată, în fiecare piesă creată cu respect pentru trecut și cu gândul la viitor. E felul meu de a da timpului un alt ritm, de a aduce meșteșugurile uitate în prezent, lăsându-le să respire, fără să le alterez sufletul. Într-un fel, „Satul Idee” nu a dispărut, doar că acum e în fiecare piesă pe care o creez, în fiecare țesătură reintegrată, în fiecare om care poartă o poveste.
– A fost greu să transformi poezia în afacere?
– La început, eram obișnuită să controlez fiecare detaliu. Dar SENIN m-a obligat să las lucrurile să curgă, să învăț din proces, nu doar să-l gestionez. Designul vestimentar era un teritoriu necunoscut mie, dar experiența în business m-a ajutat să pun bazele unui proiect creativ, cu o structură solidă. Am învățat din mers și așa am înțeles rapid importanța tiparului, esența unui prototip bine făcut, precizia care poate transforma o piesă obișnuită într-una excepțională. Uneori, doi centimetri în plus sau în minus pot schimba complet – nu doar linia unei haine, ci și mesajul pe care îl transmite. Am investit în tipare bune, în detalii care definesc întreaga experiență a unei piese. Știam că produsul final trebuia să fie pe măsura frumuseții țesăturilor, demn de măiestria cu care acestea fuseseră create. Am încercat constant să ridic standardul, pentru ca fiecare piesă să fie – nu doar un obiect vestimentar, ci și o continuare firească a materialului, a poveștii pe care o poartă. Și, poate, cel mai important, este că am învățat să nu privesc totul doar prin filtrul eficienței și al controlului, ci să las spațiu pentru experiment, pentru descoperire, pentru acel firesc al creației, care nu poate fi forțat, ci doar trăit.
O pânză vie
– Care a fost reacția clienților, când au văzut că se pot îmbrăca cu… lepedeul bunicii?
– Unii au privit cu entuziasm, văzând în SENIN o punte spre propriile lor rădăcini, o invitație de a redeschide lăzile de zestre și de a da trecutului un alt fel de prezent. Alții au fost uimiți de felul în care un lucru atât de familiar, aproape invizibil în cotidian, putea deveni expresie de stil, purtabil, actual. Pentru unii, legătura cu trecutul era prea puternică pentru a o reinterpreta, iar pentru alții, era o descoperire nouă, o revelație.
– De unde procuri toate aceste materiale vechi? E greu de lucrat cu ele?
– Prin sate, prin poduri prăfuite, prin târguri unde timpul părea suspendat, am scotocit, am întrebat, am ascultat povești. Țesăturile nu se arătau ușor, trebuia să le descopăr, să le conving să-și continue drumul. A fost nevoie de răbdare, de multe drumuri, de muncă. Dar apoi, firesc, aproape nevăzut, lucrurile au început să se așeze singure. Oamenii care au înțeles ce fac au devenit, fără să știe, parte din poveste, iar vestea s-a dus mai departe, din casă în casă, din sat în sat. A fost ca un fir care a legat oameni, istorii și pânze, într-o rețea nevăzută dar vie.
Nimic nu e simplu când lucrezi cu trecutul. Fiecare material vine cu provocarea lui – urzelile sunt diferite, texturile cer altfel de atenție, unele sunt fragile, altele impun reguli proprii. Nu există o rețetă universală, ci doar răbdare, încercare, ajustare. Pentru fiecare găsim soluția potrivită, fără să forțăm, fără să pierdem esența. Poate că asta face ca fiecare piesă să fie unică – nu doar pentru că materialul are o poveste, ci pentru că și procesul prin care trece e la fel de viu, la fel de irepetabil.
– Nu e riscantă o astfel de afacere de nișă?
– Având în vedere că lucrăm cu un patrimoniu textil finit, există, într-adevăr, o componentă de perisabilitate a acestui proiect. Țesăturile pe care le folosim sunt limitate, iar, în timp, ele se vor epuiza. Totuși, această perisabilitate nu face decât să adâncească autenticitatea SENIN, conferindu-i o valoare aparte, pentru că fiecare piesă poartă cu ea fragilitatea unei tradiții pe cale de dispariție. În paralel, găsim soluții pentru a salva meșteșugul în sine, nu doar materialele, astfel încât să putem genera noi textile, realizate în tehnicile vechi, dar adaptate la cerințele contemporane. Astfel, perisabilitatea nu mai este o limitare, ci o oportunitate de a da naștere unor noi povești și de a păstra viu meșteșugul, printr-o continuă reînnoire.
– Ai investit bani personali sau din fonduri europene?
– Nu am apelat la nici un fel de finanțări, am început SENIN cu doar 1000 de lei și am construit totul treptat. Fiecare ban încasat a fost reinvestit în dezvoltarea și creșterea proiectului, începând de la materialele de bază, tipare, manoperă, până la extinderea stocurilor de țesături (peste 300 bucăți disponibile momentan).
„Esența e în ceea ce dăruim”
– Se poate trăi dintr-o astfel de pasiune, transformată în afacere?
– Am multe alte proiecte în derulare. SENIN a început inițial ca un hobby, dar a crescut rapid, forțându-mă să îmi regândesc prioritățile. Este o provocare constantă să echilibrezi pasiunea cu celelalte angajamente, dar și o oportunitate de a învăța să gestionez mai eficient timpul și resursele. Atâta vreme cât cunoști procesul din spatele produsului, înțelegi rădăcina și valoarea acestuia, iar poziționarea pe piață este corectă, cred că poți trăi din acest business. Deocamdată, toți banii au fost reinvestiți în stocuri de țesături, pentru a asigura continuitatea și creșterea proiectului.
SENIN rămâne locul meu de joacă, un spațiu unde creativitatea și experimentul se întâlnesc, fără constrângeri. Chiar și în mijlocul provocărilor, SENIN își păstrează esența ca loc unde visurile pot prinde viață într-un mod autentic și fără limitări.
– Unde se pot găsi hainele create de tine?
– Hainele create de mine pot fi achiziționate prin intermediul Instagram, iar în curând vor fi disponibile și pe site-ul oficial. De asemenea, pot fi găsite în magazinele AltrnTv Shop și My Romanian Store, ambele situate în București, precum și la anumite evenimente destinate designului. Intenționez să deschid un showroom în Cluj-Napoca, pentru a aduce produsele mai aproape de clienți, într-un spațiu dedicat.
– Ai avut momente în care să îți fi dorit să renunți?
– Au existat momente în care am simțit că ritmul devine copleșitor și nu știam cum să mă adaptez acestei dinamici constante. Provocările, precum dificultățile în găsirea atelierelor potrivite sau țesăturile afectate de testele de culoare, au fost momente de cumpănă ce păreau a pune la încercare întreg procesul.
Există și provocări legate de lipsa unor meseriași calificați în domenii precum meșteșugurile de finețe (croitoria, pielăria, pantofăria etc.), iar suprataxarea și impozitele mari reprezintă o presiune constantă asupra antreprenorilor. Aceste constrângeri pot crea un lanț economic deficitar, dar puterea de cumpărare pare a fi în creștere. Din fericire, am învățat să îmbrățișez aceste dificultăți ca pe niște oportunități de a evolua. Fiecare provocare a fost o lecție esențială, iar renunțarea nu a fost niciodată o opțiune. La final, cred că esența nu stă în ceea ce avem sau realizăm, ci în ceea ce dăruim.
