• O nuntă în copac cu muzicanții și nuntașii așezați pe crengi, printre frunze, ulițe mărginite de flori uriașe, nori de fluturi plutind peste sat, un car cu fân tras de boi, în care o femeie și un bărbat se drăgostesc fericiți în soarele primăverii, un copilandru care cântă la fluier, urcat într-un pom, un cal năzdrăvan care zboară cu o mireasă furată în șa… Așa arată lumea satului moldovenesc, zugrăvită în culori migălite îndelung pe tablourile semnate de Lucica și Gheorghe Ciobanu, o familie renumită de pictori naivi •
„Băiatul lui mutu”
– Domnule Gheorghe Ciobanu, lucrările dvs. au ajuns în multe colecții particulare din țară și străinătate. Sunteți cunoscut și invitat la multe expoziții, spre bucuria celor care vă privesc tablourile pline de imagini, ca în poveștile populare. O veselie pe cinste! Care este izvorul ei?
– Ca să mă înțelegeți, și să pricepeți cum am ajuns ce-am, ajuns, și de ce pot zice că sunt un om fericit, trebuie să-mi ascultați povestea vieții. Din capul locului vă spun că rădăcinile mele se află la țară, chiar dacă am locuit o vreme la oraș. M-am născut în satul Bălțați, așezat între Târgu Frumos și Podu Iloaiei, în 22 Aprilie 1944, un loc de care nu m-am putut despărți și în care m-am întors după ce am încheiat serviciul ca maistru militar. Când m-am născut, era o sărăcie lucie, era război. Părinții mei erau foarte săraci, tata nu vedea și nu auzea. Așa s-a născut. Într-o comunitate mică, așa cum era satul nostru, ai fi așteptat ca un astfel de om să fie privit cu compătimire, dar dimpotrivă, era batjocorit, iar eu am primit eticheta de „Băiatul lui mutu”. În asemenea situație, e clar că nu prea putea fi vorba de copilărie fericită și nici de prea multă educație pentru mine, părinții fiind înecați în sărăcie. Școlar fiind, am răbdat bătaie, foame, batjocură. Mă întrebau la școală: „Măi, ce ai tu pe acasă?”. N-aveam nimic, ce puteam să le spun, că la noi nici pisicile nu stăteau, că n-aveau ce mânca? Am fost tare umilit, aveam pantalonii rupți în fund, opincile fără nojițe, la matematică și română nu făceam față, nu înțelegeam, n-aveam timp de învățat, pentru că munceam în gospodărie, eram mereu bătut și flămând. Aveam un vecin, paznic pe undeva, și venea de la lucru acasă cu o traistă plină de resturi de pâine. Câteodată, îmi dădea câte o felie mai veche, care era deja acrișoară, dar mie mi se părea raiul de pe lume. Tot pentru câte o bucățică de turtă sau pentru o coajă de pâine, le făceam colegilor desenele, o rață, un cocoș, un măr, ce aveam de desenat ca temă, că desenam mai bine ca ei. Mi-a fost tare greu și m-am tot întrebat în anii aceia, oare eu nu am niciun dar de la Dumnezeu, oare eu să mă fi născut chiar degeaba?
Încetul cu încetul, mi-am dat seama că îmi place să desenez ceea ce văd în jurul meu. Am crezut multă vreme că sunt lipsit de noroc, dar am înțeles mai târziu, la maturitate, că, de fapt, aveam har, primit ca mare dar de la Bunul Dumnezeu. Numai după ce am terminat școala de maiștri militari, când am avut și eu un trai decent, mi-am putut permite să-mi cumpăr culori, pânze și ce mai trebuia pentru pictură. N-am fost performant în armată, condițiile de suferință din copilărie și emotivitatea au lăsat urme, dar acolo unde eram cu serviciul militar, am avut prima expoziție, pe care o datorez unui superior, colonel, care a văzut picturile și m-a promovat. Apoi, au venit invitațiile la târguri, și așa mi s-a deschis drumul spre public. Pot să vă spun că bucuria care emană din tablourile mele este starea pe care eu o trăiesc acum zilnic. Știu că sunt un mare privilegiat pentru că am puterea de-a vedea numai frumuseți în jurul meu.
„La 81 de ani, eu, Gheorghe Ciobanu, sunt un om fericit”
– Lumea din picturile dvs. pare veșnic în sărbătoare. O cronică a satului românesc plină de culoare și veselie.
– La 81 de ani, eu, Gheorghe Ciobanu, sunt un om fericit. Repet asta și să nu vă supărați. Sunt bucuros de tot ce mi se întâmplă și înmulțesc această bucurie pictând și ajutându-i din câștigul meu pe cei mai necăjiți, fără să aștept vreo răsplată. Lumea asta, cu frumusețile ei, este darul pe care Dumnezeu mi l-a făcut. Eu trăiesc în acest dar, mă bucur de minunățiile și de armonia lucrurilor făcute de El. După mine, până și cântarea cocoșului este un glas de triumf al bucuriei, pus în curtea omului. Cât e de bogată lumea satului, viața țăranilor, ordonată după anotimpuri și legi nescrise ale bucuriei de a trăi! Săniușul, culesul viilor, aratul, ducerea clăilor de fân în adăposturi, ulițele satului în zi de sărbătoare, iubirile sătenilor, atât de simple și naturale, nunțile, cu mirese furate și cu muzicanți urcați în copaci sau pe acoperiș, tot ce ține de viața din sat este pentru mine un izvor de inspirație, dar mai întâi un izvor de fericire.
Eu știu că ce primești în dar de la Dumnezeu, ce primești fără plată, trebuie să dai mai departe, tot fără plată. De-aceea încerc prin tot ce fac să-i ajut și pe alții să vadă aceste lucruri. Învățăturile acestea mi-au ordonat viața, ele sunt darul bunicilor Elena și Petru, care mi-au umplut sufletul de bunătate și care au fost, de fapt, salvarea mea în anii grei ai copilăriei, sursa de supraviețuire în acei primi ani ai vieții. Ei mă băgau la căldură, ei îmi dădeau de mâncare, exemplul lor de generozitate m-a întărit pentru toată viața. Erau gospodari foarte vrednici, aveau o gospodărie bine întemeiată, aveau căruță cu cai. Când bunicu a plecat la război, i-a spus mămuței așa: „Ileană, ochii la prunci, la căruță și cai, până mă întorc!”. Doar că atunci când s-a întors și a făcut „apelul de seară”, cum se spune la armată, a găsit un copil în plus. Ăla a fost tatăl meu. „Petre, i-a zis mămuța, taie-mă, omoară-mă, asta e viața, ăsta-i războiu!”. Bunicul, înțelept, s-a gândit o vreme, apoi i-a spus să stea liniștită, că poate tocmai acel copil este darul lui Dumnezeu și trebuie primit cum se cuvine. Și sigur așa este, că nu e de ici de colo ca tata să se nască cu beteșuguri, să nu vadă bine, să nu audă și să nu vorbească și, în schimb, eu, fiul lui, să pot vedea, cunoaște și cuprinde atât de bine frumusețea din jur. Pentru ceea ce au făcut bunicii aceștia pentru mine, eu și acum, în fiecare zi, îi pomenesc în gândurile și rugăciunile mele.
„Cărarea rugăciunii”
– Cum trece o zi din viața dvs.? Pictați zilnic sau doar în anumite zile și momente?
– Când mă uit la o pânză albă, curată, la început parcă mi-e frică să o ating cu pensula. Mi se pare că e perfectă așa, albă, apoi, la prima atingere, îmi zic: „Gata, Ghiță!”, ai făcut prima greșeală. Apoi la a doua atingere, zic iară: „Altă greșeală, Ghiță! Ei, aici începe secera, acuma să te văd pe unde o scoți!”. Apoi, încetul cu încetul. prind curaj și lucrurile încep să se lege între ele, după gândul meu. Mi-am dat seama că fiecare atingere a pânzei cu pensula de culoare este, de fapt, o trăire a mea. Când am pictat Învierea Domnului, am făcut turnurile bisericii care se îndoaie, se răsucesc unul după altul, iar bisericile se învârt una în jurul alteia. Mă întrebau oamenii de ce turnurile se învârt, de ce dansează. Le-am spus că le-am făcut așa pentru a transmite bucuria pe care o simțeam eu, trăirea puternică legată de marea sărbătoare a Învierii.
Când lucrez, nu pot să stau la șevalet mai mult de o oră, trebuie să fac pauză, și atunci ies în curte și alerg, mai întâi în jurul casei, apoi trec în grădina vecinului plină de cireși și vișini, și la urmă ajung în curtea bunicilor, care acum este părăsită, de când ei nu mai sunt. Când ajung în ograda lor, mă opresc, îi pomenesc și mă gândesc la ei cu recunoștință. În ultima vreme, mi-am lungit traseul, alerg în jurul casei, pe lângă atelier, pe bătătură, pe lângă casa fetei mele, trec de foișor și ocolesc satul până la movilă. Când mă întorc, trec pe lângă curtea altui vecin, mare gospodar cu o sută de oi, cu al cărui băiat ne jucam în copilărie „de-a târguitul fructelor”, ca să pot mânca și eu. Eu eram mațe fripte, n-aveam ce mânca, ei aveau fructe multe, inventam o piață și-i dădeam trei frunze de salcâm pentru o pară sau o frunză de liliac, care „valora” mai mult, cam cât 10 lei, pentru niște cireșe. Șmechereală care mă salva de la foamete.
Aceste alergări zilnice mă ajută să nu-mi simt anii, dar și mai mult de atât, pentru că, în timp ce alerg, mă rog, spun toate rugăciunile pe care le știu, dar mă rog și cu vorbele mele, așa direct. „Cărarea rugăciunii” am numit acest traseu pe care-l fac alergând de mai multe ori pe zi. Și în timpul acestor alergări în care am învățat să respir mai bine și să mă bucur de darurile pe care le-am primit de Sus, mă rog încontinuu și pentru cei amărâți, bolnavi, suferinzi pe care nu-i cunosc, ca să le netezească Dumnezeu calea. Viața mea de acum e o alergătură continuă, o trăire în căutarea bucuriei. În timp ce alerg, mă uit cum se leagănă spicele, ascult glasul păsărilor, privesc norii, copacii, admir roadele pomilor și mereu sunt uimit și minunat de frumusețile lumii care mi se descoperă zilnic. Când alerg pe „Cărarea rugăciunii” dau slavă și mulțumire pentru că pot trăi bucuria în orice moment. Câteodată, cânt și mă imită apoi copiii de pe uliță, care văd cum vorbesc cu păsările, ce vin după mine când le strig. Într-una din zile, mi-a venit gândul că, dacă vrei să fii bucuros, trebuie la rândul tău să provoci bucurie altora. Când mă întorc la atelier, toată această bucurie și fericirea cu care m-am încărcat alergând, privind și rugându-mă, le pun pe pânză. Dar înainte de asta, trec pe lângă cocoșul din curte, îi poruncesc să cânte și el, ținând capul aplecat, se uită doar cu un ochi la mine, apoi cântă, și atunci sunt chiar mulțumit. De-aceea în picturile mele se regăsesc numai momente de fericire, de tihnă a bucuriei, de jubilație în fața miracolului divin. N-am cuvinte să spun ce simt când mă gândesc că eu, pruncul mutului și orbului, am primit ca o compensare divină bucuria de a descoperi cât e de minunată lumea în care trăim.
„Parcă zbor pe deasupra lucrurilor”
– La ce mă gândesc când pictez? Asta vreți să știți? E ușor să vă răspund, am multe trăiri când lucrez. Cel mai în formă mă simt în fața șevaletului. Eu, copilul amărât, flămând, dezbrăcat, batjocorit toată copilăria, eu, marginalizatul și timidul, când ajung să iau în mână paleta și pensula, simt că am puteri pentru încă zece vieți. Parcă zbor pe deasupra lucrurilor, a oamenilor, a grădinii în care descopăr mereu minuni. În atelier mi-am pus o sobă cu lemne. Dimineața, îmi place să ascult cum trosnesc lemnele când le dau foc. Cu muzica asta îmi încep ziua. Apoi, în fața pânzei albe, mă gândesc cum aș putea mai bine să redau bucuria pe care o am că am ajuns la anii aceștia, că am o familie frumoasă, că am o grădină în care pot să caut și să găsesc la tot pasul frumusețea creației lui Dumnezeu. În locul acesta, care este ca un cuib, mă simt apărat de toate relele, atât de mult sunt legat de el. Orice mi se întâmplă, eu văd numai partea plină a paharului.
Când eram mai tânăr, mă câcăneam mult în fața pânzei albe, acuma, îmi vin câte două, trei idei deodată, și de aceea, acum îmi pregătesc pânzele din timp, să le am gata. A durat ani de zile până am înțeles eu că fără dăruire, fără dragoste și bucurie de a trăi nu iese nimica bun. Le și spun elevilor și studenților care vin la mine să învețe pictura: „Munciți, munciți, desenați ce vedeți și ce simțiți, dar puneți și bucurie, puțină iubire în ce faceți, că nu iese nimic dacă uitați de ea! Apropiați-vă cu dragoste de lucrul vostru dacă vreți să aveți rezultate!”. Le mai spun și pilda semănătorului: ca să culegi, trebuie să sameni mai întîi! Mai întâi sameni, apoi umpli carul!, nu? Și apoi le mai zic că trebuie să produci bucurie dacă vrei să fii tu însuți bucuros.
Prima pe care am adus-o spre pictură a fost soția mea, Lucica. După ce ne-am întors în sat, ea mi-a zis: „Tu ai pictura, eu ce să fac?”. „Ia să te învăț eu să pictezi”, i-am zis, „Și ce-o să câștigi din asta al tău să fie, iar eu îți dau jumătate din banii primiți pe tablourile mele vândute. De restul îmi cumpăr culori”. I-am dat sfaturi cu generozitate, pentru că din harul pe care-l primești fără plată, fără plată să dai altora, așa zice o vorbă bună. Și în doi, trei ani, a devenit și ea foarte cunoscută între pictorii naivi. Suntem o familie împlinită printre culori.
Mai reținută la vorbă decât bărbatul ei, mai timidă, Lucica Ciobanu răspunde cumpătat la întrebări, dar nu ascunde nici ea faptul că pictura îi împlinește în mod fericit zilele.
– Doamnă Lucica, v-ați făcut și dvs. un nume în lumea picturii naive. V-ați molipsit de la culorile soțului dvs.?
– În tinerețe, nu m-am gândit că am să ajung să pictez. Am stat 20 de ani în oraș, unde am avut serviciu. Când ne-am întors în sat, nu prea am avut timp la început, era gospodăria, ograda, câmpul, copiii, toate cereau atenția mea. Dar m-am îmbolnăvit și a trebuit să renunț la multe munci și să stau mai mult pe lângă casă. Trăind o vreme la oraș și apoi întorcându-ne în satul natal, dintr-odată l-am văzut cu alți ochi parcă, am început să observ detalii pe care înainte nu le văzusem și să prețuiesc lucruri care altădată mi se păreau neimportante. A trebuit să îmi umplu și eu vremea cu ceva și am început să pictez icoane pe sticlă, abia apoi am trecut la pictură, ajutată fiind de Ghiță, bărbatul meu. Îmi amintesc cum o iarnă întreagă am tot pictat o țărancă torcând lângă un copac. A fost greu, am făcut și refăcut lucrul până când a ieșit ceva, până când am fost mulțumită. Nu mi-a fost ușor, pentru că-l vedeam mereu pe el cât de repede găsește soluție pentru orice vrea să picteze.
– V-a influențat felul în care pictează soțul dvs.? Vă inspirați unul de la altul?
– La început, lucram în același atelier amândoi, acum ne-am separat, fiecare în atelierul lui, pentru că nu vreau să mă las influențată de el. La el, toate zboară, se apleacă unele spre altele, parcă dansează, el e cu capul mai mult în nori, eu sunt mai cu picioarele pe pământ, desenez ceea ce văd, știu și cunosc bine din viața de zi cu zi a sătenilor. Îmi place să reprezint obiceiurile, tradițiile de la nuntă, botezuri și din marile sărbători de iarnă, muncile câmpului, de la seceriș până la culesul viilor, topitul cânepii în apa Bahluiului, îmi place să pictez dealurile noastre blânde și copacii care sunt atâta de frumoși în orice anotimp i-ai vedea. Am fost de multe ori invitată la Saloanele de pictură naivă de la Iași, București, Botoșani, Sibiu, Bacău, și am primit pentru lucrările mele Premiul „Năforniță” la Iași. Eu pictez când mă odihnesc după munca pe care o mai fac pe lângă casă. Sunt bucuroasă când pot picta și cred că asta se vede și din lucrările mele.
Cronică în culori
– Cum vă văd sătenii, ce zic despre dvs.? I-ați ispitit și pe ei cu pictura?
– Nu mai pictează nimeni în satul nostru, dar oamenii s-au obișnuit cu ceea ce facem noi, avem lucrări expuse la primărie, la dispensar, și cred că oamenilor le plac picturile noastre, pentru că sunt inspirate din viața noastră, din viața satului. Eu pictez ceea ce am văzut, ceea ce am cunoscut trăind aici. Sigur că multe dintre tradițiile pe care le-am pictat nu se mai păstrează ca mai demult, dar eu cred că de aceea sunt importante picturile noastre, pentru că prezintă aceste obiceiuri ca într-un fel de poveste și pentru cei care nu cunosc viața satului, n-au trăit la sat sau nu s-au întâlnit deloc cu aceste tradiții. De aceea mă străduiesc să fac cât mai exact ceea ce știu despre aceste obiceiuri. Ca și cum aș scrie o istorie, un fel de cronică a acestui loc și a oamenilor care trăiesc aici. Încerc să nu uit ceva, să redau cât mai bine tot ceea ce se întâmplă în lumea satului nostru.
– Copiii dvs. au moștenit această bucurie de a picta?
– Nu, ei sunt plecați din sat, fata e asistentă medicală în Anglia, băiatul e tehnician dentar la Iași, au viețile și preocupările lor, dar se bucură când vin acasă și descoperă în picturile noastre peisaje și întâmplări de care le era dor.
Fotografii din arhiva Lucica și Gheorghe Ciobanu
