Pentru toți candidații la președinția României, alegerea între noua orientare a politicii americane, sub administrația Trump, și cea desfășurată de UE, a devenit o temă majoră de campanie. Majoritatea se declară brusc „trumpiști”, propunându-și abordări mai strânse cu „partenerul american”, căutând căi de creștere a interesului acestuia pentru plaiurile dâmbovițene. De la instalarea lui Trump la Casa Albă, relațiile româno-americane s-au „răcit” însă simțitor, punând chiar sub semnul întrebării „parteneriatul strategic” dintre cele două state. România a devenit chiar obiectul exemplar al unor critici virulente ale demnitarilor americani în acțiunea lor de distanțare critică față de Europa, de UE în mod special. Motivele renunțării politicilor americane la „tradiționala” relație solidară cu occidentul european sunt conținute în „doctrina MAGA” a președintelui Trump, care propune o nouă ordine mondială, bazată pe repartiția „sferelor de influență” ale marilor puteri contemporane, SUA , China și Rusia, care să-și „administreze” netulburate aceste zone. În viziunea trumpistă, Europa Unită este percepută drept un concurent dur al economiei americane și un partener neloial, care și-a bazat dezvoltarea pe siguranța militară pe care SUA i-a oferit-o „gratuit”. Trump a denunțat „idealismul american” al administrațiilor de până acum, considerând că „modelul democratic” pe care America îl voia global este neproductiv din perspectiva intereselor materiale. Deținerea „resurselor” este mai importantă decât regimul politic din spațiul geografic în care ele se află. Echipa trumpistă vrea pacea în Ucraina, nu din considerații umaniste, ci pentru a putea „exploata” în liniște bogatele resurse ale acestei țări ce a năzuit la independența față de fostul ei stăpânitor, Rusia. O pace profitabilă este, din perspectiva pragmatismului economic trumpist, preferabilă unei confruntări militare costisitoare, cu rezultate imprevizibile. Europa, „clasică” în opțiunea ei democratică și puternică economic, este un obstacol în calea instituirii acestui nou tip de politică internațională, în care valorile liberale nu își mai au rostul. Pentru administrația Trump, România – membră a UE – a devenit, din cauza prezidențialelor anulate din decembrie 2024 și a sprijinului acordat Ucrainei în lupta ei cu agresiunea rusă, un exemplu al decăderii Europei Unite, criticabil pentru „delăsarea” acesteia pe seama „umbrelei militare” americane. Aflată într-o situație problematică (în plan intern, datorită alegerilor nefinalizate, dar și în plan extern, datorită sprijinului european pentru Ucraina), România, la fel ca alte țări europene, s-a regăsit drept exemplu justificator al atitudinii anti-europeniste a administrației Trump. Evident, ea nu contează prea mult în calculele geostrategice americane, putând fi chiar victima unei cedări cinice, în sfera de influență rusească, în ciuda „parteneriatului strategic” și a participării sale la NATO, dacă „prietenia” dintre Putin și Trump se concretizează într-o „nouă ordine pacifică”.
Obișnuiți să caute protecția unei „Înalte porți” tutelare, politicienii români aflați în campania prezidențialelor se întrec, acum, în a-și declara fidelitatea față de America, deși nu România a „stricat” această relație. Îndeosebi candidații „suveraniști” (Simion și Ponta) se laudă cu accesul „intim” la apropiații președintelui Trump. Liderul PSD, premierul Marcel Ciolacu, îl critică pe ministrul de Externe, Emil Hurezeanu, că nu reușește „contactul direct” cu Departamentul de Stat American, iar candidatul coaliției PSD – PNL – UDMR, Crin Antonescu, vorbește de o „cointeresare” a „partenerului”, prin cedarea către companiile americane, a tuturor resurselor țării. O posibilă retragere a militarilor SUA, staționați la Deveselu și Mihail Kogălniceanu, este văzută ca o catastrofă de către acești politicieni, care nu au făcut, practic, nimic pentru întărirea siguranței militare a propriei țări. Pe de altă parte, atitudinea UE + Marea Britanie le displace pentru că, în încercarea lor de a recupera întârzierile de înarmare față de SUA, impun un control mult mai strâns al cheltuielilor militare și o continuare a sprijinului pentru Ucraina, considerată drept „digul” care poate opri expansiunea spre Vest a Rusiei. Toți acești adepți români ai trumpismului vor, în fapt, să nu le fie tulburată stăpânirea internă asupra țării, fie și cu prețul cedării totale a resurselor acesteia. UE are „prostul obicei” de a cere respectarea totală a valorilor democratice ale liberalismului clasic și, în consecință, blocarea aspirațiilor politice autoritariste, naționalist-șovine, iredentiste etc. A spune că Marea Britanie, Franța sau Germania sunt infestate de „soroșism” sună, în context, ca o glumă proastă, când se știe ca Europa a fost (și este) leagănul democrației universale.
Candidații români la președinție ar trebui, dacă sunt realmente atașați de dezvoltarea democratică a țării, să arate public faptul că nu România este responsabilă de „răcirea” relațiilor de moment cu SUA și că interesul ei este legat de continuarea „parteneriatului american”, dincolo de mutațiile conjuncturale ale politicilor Casei Albe. De altfel, dacă nu cumva administrația Trump a convenit deja subteran „împărțirea” Europei cu regimul Putin, așezarea geostrategică a României rămâne, pe mai departe, foarte importantă și pentru superputerea mondială. Situația actuală, în care imprevizibilul conducător american nu și-a dezvăluit toate intențiile, impune, pentru asigurarea stabilității democratice a Statului Român, o creștere a colaborării României cu Europa (UE + Marea Britanie), singura garanție certă, că nu va fi abandonată în brațele expansionismului rusesc. Fără a slăbi „relația americană”, candidații la președinție ar trebui să le comunice, cu argumente irefutabile, alegătorilor, de ce opțiunea pentru solidaritatea europeană este unica opțiune realistă pe care țara o poate avea.
