„Întruniți astăzi, 21 iunie 1995, la Snagov, semnatarii prezentei Declarații constată că Strategia națională de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană (…) exprimă orientarea fermă a țării de a-și axa dezvoltarea pe promovarea atributelor unei societăți democratice – statul de drept, pluralismul politic, separarea puterilor, alegeri libere, respectarea drepturilor omului, inclusiv ale persoanelor aparținând minorităților naționale, crearea unei economii de piață eficiente și durabile, compatibile cu principiile, normele, mecanismele, instituțiile și politicile Uniunii Europene”. Se fac, în curând, 30 de ani de la istorica declarație de la Snagov, prin care toate partidele parlamentare de atunci, inclusiv PUNR și PRM, se strângeau în jurul unor valori comune. Chiar și „extremiștii” momentului ’95 vedeau perspectiva, la fel ca cei care conduceau România în acel moment, nu mai puțin controversații Ion Iliescu (președinte), Nicolae Văcăroiu (prim-ministru), Oliviu Gherman (președintele Senatului), Adrian Năstase (președintele Camerei Deputaților), Petre Roman (Partidul Democrat), ori liderii opoziției democratice de atunci, Gabriel Țepelea (PNȚCD), Nicolae Manolescu (Partidul Alianței Civice), Sergiu Cunescu (Partidul Social Democrat Român) sau Horia Rusu (Partidul Liberal ’93)…
Simpla înșirare a numelor de mai sus evocă, din păcate, o clasă politică mult mai educată și mai aplicată decât cea de azi. Nu e săptămână să nu descoperim prin Partidul Oamenilor Tineri, aflat la trena prezidențiabilului Călin Georgescu, ba vreo persoană cu moravuri ușoare, ba vreun turnător „greu” la Securitate, ba vreunul cu mai multe condamnări penale decât diplome de absolvire preuniversitare. Nici parlamentari cu studii serioase, precum Mihai Neamțu, de la AUR, nu fac vreun efort pentru îmbunătățirea dialogului public din România. Dimpotrivă! Dar, dincolo de această panoramă parlamentară mai demoralizantă ca oricând, adevărata problemă e lipsa celui mai mărunt numitor comun al celor care ne reprezintă politic, care să vizeze direcția de viitor a României. În ’95, toată lumea, de la stânga, care abia își arsese carnetul PCR, și până la conservatorii care înfundaseră pușcăriile, era de acord că direcția României e spre Vest, spre integrarea în UE. Acum, nu mai poți băga mâna în foc nici măcar că cei care sunt la guvernare trag în aceeași direcție!
Se tot vorbește despre faptul că nu reușim să ajungem la masă cu Donald Trump. Să zicem că până la urmă izbutim: ce ar negocia reprezentatul lui Marcel Ciolacu, altceva decât ca emanația politică actuală să fie lăsată să-și facă afacerile ca până acum, eventual cu plata unei „taxe de protecție” către noua „Poartă”? Care e marele plan pentru România, pe care l-ar pune pe masă? Sau mergem cu unul la Washington, cu altul la Bruxelles și cu altul la Moscova? Sunt vremuri în care, chiar și cei care știu bine ce vor sunt legați, în noul context geopolitic, de mâini și de picioare. Noi suntem liberi, pentru că nu știm ce vrem. Noul președinte are datoria să repună rapid pe masă proiectul unui nou „Pact de la Snagov”. Fără iluzia că mai putem găsi unanimitatea din 1995, măcar să știm cine și mai ales încotro trage pentru România lui 2025.
