Vestirea clopoțelului
În nordul țării, pe Valea Cavnicului, locul copilăriei mele, nu aveam ramuri de palmier, așa cum scrie în cărțile sfinte, ca să întâmpinăm Intrarea Domnului în Ierusalim, Floriile, ziua în care a fost primit de popor ca un Împărat al lumii. Iernile grele de la munte de-abia se lăsau duse când se apropia sărbătoarea pe care uneori o petreceam printre fulgi răzleți. Și nici flori nu erau prea multe, dar ne-au salvat mereu răchitele și sălciile modeste, care înfrunzesc primele, pe malul apelor. Verdele lor viu și vesel a încununat și însoțit de fiecare dată bucuria oamenilor, dusă în biserică.
Era întrecere în fiecare an, între pruncii care voiau să-l însoțească pe părintele Valer, în drumurile lui cu crucea, pe la fiecare casă. Obiceiul era ca preotul să fie însoțit de doi copii care anunțau cu un clopoțel sosirea lui, în așa fel încât gazdele să fie pregătite din timp și să-i deschidă ușa. Nu mai știu cum și de unde am auzit că preotul, atunci când îi alege pe pruncii însoțitori, ar ține cont și de „mâțuci”, ramurile de salcie și răchită, care se strâng la biserică, cu o zi înainte, pentru a fi sfințite de Florii. Sigur este că într-un an s-a iscat o întrecere între pruncii de pe toate ulițele din sat, ne-am făcut echipe și ne străduiam să culegem cât mai multe „mâțuci”, pentru ca alesul preotului să fie de pe ulița noastră. Și chiar dacă numai băieții puteau fi aleși să clopoțească sosirea crucii, și noi fetele intram în întrecerea aceasta, sperând ca băieții de pe ulița noastră să iasă învingători.
La cules de Primăvară
Ne adunam cam la vremea amiezii, la puntea de peste Valea Albă. Până ne strângeam toți, se mai dezmorțea frigul, soarele risipea din umbrele pădurii și aveam vreme să descifrăm semnele că Primăvara este pe drum. Acolo, în margine de pădure, semnele acestea erau mai clare și le vedeam la tot pasul. Se auzeau șovăieli, susure, şoapte de zăpezi care curgeau în devălmăşie, acoperind de la un capăt la altul pământul, din care apăreau primii ghiocei. Pe lângă copaci se înșirau brebeneii, ruşinaţi parcă de îndrăzneala de a-şi ridica obrazul în lumină, și peste tot se ițeau obraznice păpădii cu flori rupte din soare. Ici și colo, descopeream muguri scămoşi de podbal, crescuţi în nisipuri sătule de ape, bănuţei albi şi albaştri, ieşiţi victorios la lumină, coroane albe, regale, de leurdă usturoiată, ascunse în preajma copacilor bătrâni, măcrişul-iepurelui, cu gust acruţ şi răcoritor şi cu flori alb-rozalii, untişor aspru, verzui, frunzuţe zemoase de iarba vântului, violete parfumate, muguri piperaţi de brad şi alţii, răcoritori, de fag, părăluţe vesele şi nepăsătoare. Toate acestea şi multe altele încă anunțau triumful deplin al Primăverii deși, de multe ori, prin vâlcele, mai găseam zăpadă netopită, cu care ne amăgeam setea.
Cele mai multe „mâțuci” le culegeam din sălciile bătrâne, dincolo de locul în care Valea Albă se întâlnește cu apa care coboară din munte. Acolo era un loc ferit de curenții reci dinspre crestele muntelui, mereu însorit, de cum răsărea soarele până ce apunea. Acolo ieșeau întotdeauna primele flori, acolo, în sălciile acelea bătrâne, erau sute de cuiburi de păsări care își cântau bucuria, așa cum nu mi-a fost dat să mai aud vreodată, în altă parte. Și acolo găseam întotdeauna primele „mâțuci”. Cele de răchită erau cenușii, albăstrui, pufoase, în vreme ce sălciile aveau flori mai alungite, gălbui, cu o coroană fină de firișoare subțiri în jurul petalelor. Culegeam crengile înflorite așa cum ne-a învățat Buna: „Nu rumpeți numa dintr-on copac, luați o ramură de-aci, alta de colo, ca să nu oropsâți răchita, să poată crește și la anul!”.
Așa făceam, și când culesul era la sfârșit, băieții mai mari legau mănunchiuri cu câte o ramură de salcie aurie și porneam cu toții către biserică, unde cantorul ne aștepta să primească „mâțucile”. Abia așteptam apoi ca în duminica de Florii, să ne ducem la biserică și preotul să ne împartă, la sfârșitul slujbei, ramurile sfințite pe care le aduceam bucuroși acasă.
Buna făcea din ele câteva coronițe. Pe una o agăța în cuiul în care era prinsă icoana cu Sfântul Nicolaie, alta o punea deasupra ușii de la grajdul în care trăiau vaca Suruca și bivolița Matrona, iar cu cea de-a treia, mergeam la cimitir, în după amiaza zilei de Florii, și o prindea Buna de crucea bunicului, ca să știe și el că peste doar câteva zile, în joia Paștilor, vom face în curtea casei un foc din crengi de alun, la care Buna zicea că vin toți dușii din „ceia lume” să se încălzească.
Muguri de bucurie și sărbătoare
Multe știa Buna mea, și învățături de familie, preluate de la neamul vechi de femei din care se trăgea, ori din propria ei experiență, pe care o dobândise în lupta cu viața. Țin minte că atunci când erau furtuni mari, cu tunete și fulgere, ploi torențiale, lua câteva frunze uscate din „mâțucile” de Florii, puse la icoană, și le arunca în focul din sobă, pentru ca fumul arderii lor să urce la nori și să-i îmblânzească. Din felul în care se purta Buna cu florile, cu ierburile și buruienile de lângă casă, am priceput că în lumea asta nimic nu a fost lăsat la întâmplare, că toate se țin una de alta și de ACELA care le-a izvodit.
În zilele dintre Florii și Paște, Buna scotea mușcatele din pivniță și le înșira pe lângă casă, în locuri în care bătea soarele. Câtă vreme ele se dezmorțeau din somnul de iarnă, era musai să meargă până la baba Reghina, de la care lua un pumn de boabe de grâu. Acolo, la munte, pământul era sărac, erau mai mult coaste și dealuri, decât loc de ogor, și nu creștea grâul. Dar Reghina primea câte un sac de grăunțe de la feciorul ei, plecat în câmpia Aradului. Și, din prietenie, îi dădea și Bunei mele o punguță cu boabe, la schimb cu semințe de flori sau de fasole oloagă. Întoarsă acasă, Buna tundea mușcatele, le schimba pământul vechi cu pământ nou, adus din pădure, și mai pregătea alte câteva cutii de lemn, în care punea crenguțele și tulpinile tăiate. Dar nu oricum! Aici e măiestria, magia, minunea pe care m-a învățat s-o folosesc, atunci când vreau să fiu sigură că o floare se va prinde într-un loc nou. Așa am învățat prima oară cât de necunoscută îndeajuns și plină de mister este lumea florilor și a ierburilor și, de fapt, întreaga lume vie care ne înconjoară.
Buna cresta în cruce, capătul tăiat al fiecărei mlădițe de mușcată. În crăpătura aceea, chiar în mijlocul crucii, băga un bob de grâu înmuiat în apă călduță. Apoi îngropa în pământ mlădița cu capătul în care era bobul de grâu. Și nu trecea mult până când, bucuroasă, Buna îmi spunea că are primele semne că mlădițele s-au prins. În felul acesta a reușit, de la an, la an, să-și înmulțească florile care înconjurau casa, umpleau ferestrele, mărgineau prispa și scara, ca un brâu uriaș de toate culorile.
„Dar de ce, tu, Bună, se pune grâu acolo, în tăietură, și nu altă sămânță”, am întrebat-o într-o zi și ea m-a lămurit că bobul de grâu are „chipul lui Dumnezo” scris pe el, că e sfânt și că sfințește locul în care e pus, și ajută orice floare sau iarbă să ia puteri de la EL.
Poate că aceasta este lecția de Primăvară pe care ar fi bine s-o repetăm acum, în așteptarea sărbătorii Floriilor, când toate plantele ÎL slăvesc pe cel VEȘNIC VIU. Precum mlădițele care cresc din „Chipul” din bobul de grâu, să înălțăm și noi de Florii, muguri de bucurie și sărbătoare, ramuri înverzite în slava LUI.
