Salcia
Frumoasa şi marea sărbătoare creştină a Floriilor este una „umblătoare”, fără dată fixă, şi cade întotdeauna în duminica de dinaintea Sfintelor Paşti, când Iisus a intrat în Ierusalim, călare pe mânzul asinei şi a fost întâmpinat cu ramuri de finic, de către mulţimi de oameni. Pentru că în zona noastră nu creşte finicul (palmierul), credincioşii Îl întâmpină pe Iisus cu ramuri înflorite de salcie. Legenda spune că Maica Domnului, în drum spre locul răstignirii, a trebuit să treacă peste o apă şi s-a rugat de toţi copacii s-o ajute, să-i facă punte, însă nici unul n-a băgat-o în seamă; numai salcia şi-a întins o creangă pe care a putut să ajungă dincolo. Pentru acest bine, Fecioara a binecuvântat-o să înflorească şi să înverzească prima dintre toţi copacii, vestind primăvara, s-o iubească toţi oamenii şi să se bucure văzând-o, s-o ducă la biserică spre a fi sfinţită şi cinstită. De Florii, pe tot cuprinsul ţării se duc la biserici ramuri de salcie, care sunt sfinţite de preoţi şi apoi luate acasă, unde sunt ţinute până în anul următor, ca să apere gospodăria de tot răul şi, mai ales, de furtunile cele mari, aducătoare de grindină. Se crede că aşa cum va fi vremea în duminica Floriilor, va fi şi în ziua de Paşti.
Mâţucăle
În Maramureş, crengile înflorite de salcie, mâţişorii, se numesc „mâţucă”. După sfinţirea lor, acolo unde cimitirele sunt în jurul bisericilor, femeile pun câte o mâţucă la crucile dragilor mutaţi în lumea de dincolo şi le aprind o lumânare. Această practică există pe toate văile din Maramureş: pe Valea Marei, a Izei, a Cosăului, a Vişeului şi posibil că şi în multe alte părţi.
Aduse acasă, mâţucăle se pun la icoana Maicii Domnului şi se păstrează tot anul, având mare grijă să nu ajungă vreuna pe jos şi la gunoi. Dac-o găseşte cineva, o pune în foc, neapărat. Credinţa populară le atribuie puterea de a îmblânzi stihiile, de a alunga furtunile şi grindina.
„Când vedea că vine vreme grea, mama punea pe foc o rămurică de salcie sfinţită şi norii se împrăştiau. Am văzut că este adevărat.” (Preoteasa Maria Sigartău, 73 de ani, originară din Bârsana)
În mod cert, este vorba despre credinţa aceea cât bobul de muştar, care ar putea, la o adică, să mute şi munţii.
„Io ce să spun? Şi mămica punea pe o lopecioară de badoc (tablă) vo câţiva cărbuni şi pă ei o mâţucă şi ieşea afară. Să rădica un pic de fum şi să ducea furtuna în altă lăture. Aici, aproape tăte femeile fac aşe. Io n-am văzut să sie (fie) pă satu’ nost grindini de-acele pogane (grozave), să distrugă recoltele.” (Pălăguţa Roman, 81 de ani, din Deseşti)
Peste Gutâi, în zona Băii Mari, mâţucăle nu se mai aprind, se pun ca atare în grădini.
„Io, când mă duceam la biserică de Florii, îmi luam ramuri de salcie plângătoare. Acelea îmi plăceu, că-mi făceam din ele o coroniţă. O sărutam şi-o agăţam la o icoană. După ce s-o uscat, am dus-o în grădină, într-un pom, şi-apoi s-o făcut ce s-o făcut, până în alt an. Poate că o luau vânturile, că n-o mai aflam.” (Maria Găvan, 83 de ani, din Tăuţii de Sus)
Puterea de creştere, vitalitatea salciei, îi depăşeşte pe toţi ceilalţi copaci. O creangă înfiptă în pământ prinde rădăcini imediat şi creşte doi-trei metri pe an. Dacă este tăiată, din tulpină va odrăsli la loc. Există vorba: „Cresc fetele ca răchiţile.” De aceea, în ziua de Florii, o seamă de oameni mănâncă una sau mai multe bobiţe sfinţite, nu numai pentru a-şi sfinţi trupul, ci şi pentru a împrumuta putere şi vigoare de la uimitoarea salcie.
Florile oilor
În satele Maramureşului, Floriile se numesc „Staulele Florilor”.
„De ce i să zâce la noi acestei sărbători „Staulele Florilor”? D’apoi cred că asta are legătură cu oile, că ele au staul. Că, vezi, păcurarii îs acolo pă câmp, ei nu ştiu şi n-au sărbători şi-şi fac biserică dintr-un brad, pă care însemnează sfânta cruce. Şi-atunci le duceau şi lor mâţucă sfinţite şi-şi înstruţau cu ele staulele oilor şi a mieilor, să le apere Dumniezău de fiarele sălbatice şi de vremuri grele. Ştiu o poveste: oarece păstor, ce-o crescut la oi, nu ştia să să roage, că nu l-o învăţat nimeni. O fost orfan, vai de capul lui! Şi avea două muşuroaie, undie-şi făcea rugăciunea, cum o ştiut el; săria de pă un muşuroi pe altul şi zicea: „Mie, Doamne, una (săritură), ţâie, Doamne, două!”
Aşa poate fi oarecum, că-n satu’ nost, îmi spunea mama, o fost câte şase-şepte stâni, şi niciuna mai mică de tri sute de oi, numa’ de la tri sute în sus. Şi cel mai sărac om avea zece oică. N-o fost nimeni să n-aibă oi. No, şi-apoi o trăit mult oamenii, că mâncau în tătă diminiaţa tocană (mămăligă) cu brânză de oi şi jumerucă, nu pită cu salam. După aceia mâncare ai putut lucra în hiriu cel bun (cu mult spor), până coale, pă la unu-două.
Io şi-amu duc şi pun la ferestuca grajdiului o măţucă sfinţită. Că după văcuţă trăim. Casa fără lapte-i casă flămândă. Aşe zâceau bătrânii şi-i drept.” (Pălăguţă Hotea, 66 de ani, din Deseşti)
Fără îndoială că salcia face parte dintr-un cult al vegetaţiei, pe cât de străvechi, pe atât de răspândit, din Extremul Orient până în Europa. Este simbolul nemuririi, întocmai ca palmierul şi salcâmul, este asociată morţii, dar şi fertilităţii şi regenerării naturii.
Şi cine oare se putea bucura mai mult ca ciobanii de venirea primăverii, când îşi puteau scoate oile la păscut, după o iarnă lungă, şi n-ar fi deloc exclus ca aceştia să fi împodobit staulele cu primele crenguţe înflorite, urmărind firul unui gând bun: de înmulţire a turmelor şi de apărare împotriva tunetelor şi-a fulgerelor.
Indiferent de semnificaţii, Floriile sunt sărbătoarea înfloririi sălciilor, care în era creştină a fost aşezată sub înaltul patronaj al Maicii Domnului, spre cinstirea Mântuitorului Iisus, cel înviat din morţi.
