• Părintele Ioan Mihail Dan și-a petrecut copilăria în Ținutul Pădurenilor, unde tatăl sfinției sale a fost preot. Ducând mai departe tradiția, își dedică și el viața slujirii lui Dumnezeu, într-un sat din Ardeal •
Rânduiala Sfintelor Paști
– Sărbătorile noastre creștine devin din ce în ce mai lumești, se laicizează, se transformă în prilej de consum. Ce-am putea face, ca să ne întoarcem la rostul lor profund sufletesc, la magia de altădată?
– Sărbătorile se trăiesc prin credință. De Paști, prin credință trăim patimile Mântuitorului, prin credință trăim Învierea. Credința este o capacitate strict umană prin care omul iese în afara lumii create. Putem ajunge să înțelegem, să simțim și să trăim Paștile în credință, dacă trăim așa toată vremea postului. Întreg sfântul și marele post este o pregătire pentru Săptămâna Patimilor. Fiecare duminică, de la începutul Triodului până la Paști, fiecare săptămână își au rostul lor, pe care ești chemat, ești așteptat să îl trăiești. Iar în Săptămâna Patimilor, ar trebui ca măcar trei zile să fim și noi împreună cu Dumnezeu: miercuri, joi și vineri. Miercuri, când Iuda l-a vândut, a luat cei 30 de arginți și a căutat prilej să-l dea pe Hristos pe mâna barbarilor. Joi dimineața: Mântuitorul știe că a fost vândut, dar toată răutatea lumii și toate păcatele lumii, pe care el le duce, ni le întoarce nouă sub forma Sfintei Liturghii și ne învață smerenia, spălând picioarele ucenicilor. Tot atunci instituie și Sfânta Liturghie: „Acesta este trupul meu și acesta este sângele meu, aceasta să faceți întru pomenirea mea! Eu sunt pâinea care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci!”. Joi seara e Denia celor 12 Evanghelii, slujbă prin care, prin credință, avem ocazia să trăim și noi, alături de Iisus, prinderea, bătaia, drumul de la Ana la Caiafa, drumul la Pilat, răstignirea, toată suferința aceea cumplită.
Vineri stăm la picioarele crucii și plângem, cu Fecioara Maria, cu femeile mironosițe, cu parte din apostoli. Vineri seara, îl prohodim pe Mântuitorul, îl ducem să-l înmormântăm, cu tristețe, cu plângere. Și, după toate astea, urmează sâmbăta tăcerii. Așteptăm Învierea.
La Vecernia Învierii, care e sâmbătă la prânz, nu după-amiaza, ca în zilele obișnuite, are loc minunea: pânza de bumbac pusă pe Sfântul Mormânt se aprinde, iar patriarhul îi cheamă pe credincioși: „Veniți de luați lumină! Hristos a înviat!”. Așa începe slujba Învierii.
„La realitatea lui Dumnezeu avem acces doar prin credință”
– Lumea e plină de atei, oameni care pot trăi fără Dumnezeu. De ce e important să avem credință, să-l iubim pe Hristos?
– Omul este și trup, și suflet. Mintea, inteligența umană, este și trup și duh. Și animalele au inteligență, au memorie, au sentimente. Omul, care se aseamănă cu ele, este totuși net superior lor, căci peste el vine suflarea de viață a lui Dumnezeu. Omul, luat din pământ, se hrănește din pământ, iar suflarea de viață, care vine de la Dumnezeu, se hrănește din Dumnezeu. Trupul se hrănește ritmic, bea apa pământului, respiră aerul pământului, mănâncă rodul pământului; dacă întrerupi legătura trupului cu pământul, trupul moare. La fel și sufletul, se hrănește ritmic din Dumnezeu, prin cele șapte taine ale bisericii, prin slujbe, este o hrănire tainică. Cum adică o bucată de pâine și vin, la Sfânta Liturghie, se transformă în trupul și sângele Mântuitorului? Este o lucrare tainică, la care avem acces doar prin credință.
Îs multe lucruri pe care nu le înțelegem, dar Dumnezeu își revarsă pronia peste lume, până în cele mai mici amănunte, pătrunde până la despărțitura dintre minte și duh. Noi nici nu mai facem distincția asta. Doar cu inteligența, omul rămâne la stadiul de animal. A inventat telefoane deștepte și rachete, dar astea nu-l ajută la nimic în fața veșniciei. La realitatea ultimă, realitatea lui Dumnezeu, avem acces doar prin credință, singurul mijloc prin care putem trăi în afara lumii create.
– Dar mai vrem oare asta? Mai vrea omul de azi să trăiască prin credință? Își mai pune nădejdea în mântuire?
– Nu, pentru că nouă, azi, ni se pare suficientă lumea creată. Tot mai mulți se răzvrătesc, stau împotriva credinței, a lui Dumnezeu și a Bisericii, pentru că ei s-au îndepărtat, părinții lor s-au îndepărtat, nu mai cred, trăiesc într-o realitate materială, care însă nu-l satură pe om. Omul care stă împotriva credinței și a Bisericii este un nefericit. Pentru că omul are în sine o dorință, o sete de infinit, pe care numai Dumnezeu o poate satisface. Așa suntem structurați. Or, un om care are sete de infinit și încearcă să se sature cu ceea ce este finit nu poate fi decât un om nefericit. Adună bani și nu e mulțumit, face case și nu e mulțumit, adună putere socială și nu e mulțumit, și orice face nu e mulțumit, e nefericit permanent. Fericirea vine din întâlnirea cu infinitul, cu Dumnezeu, și numai cine l-a descoperit pe Dumnezeu își poate sătura această poftă a sufletului.
Din păcate, lumea noastră nu mai înțelege toate astea. Ne-am îndepărtat de Dumnezeu, iar îndepărtarea asta începe de la lucruri mărunte, nu mai zicem rugăciuni dimineața și seara, ne lăsăm prinși de lumea aceasta, nu ne împărtășim. Încet, încet, omul rămâne fără harul lui Dumnezeu și are asupra sărbătorii o înțelegere strict omenească, comercială, la fel ca și la Crăciun. La Crăciun, se uită de Nașterea Mântuitorului, îl așteptăm pe moșul gras, îmbrăcat în roșu. La Paști, așteptăm iepurașul, care încă nu știm ce legătură are cu Învierea.
Dacă tot avem nevoie de alte simboluri decât cele existente deja la originea sărbătorii, firesc ar fi fost ca la Paști să avem mielul, nicidecum iepurașul. Mielul e un simbol, în limba greacă se spune „agneț”, adică exact termenul pe care îl folosim și azi pentru bucata de pâine pe care noi, preoții, o scoatem din prescură, o punem pe masa altarului și, în timpul Sfintei Liturghii, are loc transformarea acesteia în trupul și sângele Mântuitorului. Mântuitorul este mielul lui Dumnezeu, cel ce ridică păcatele lumii. Asta înseamnă Paștile, pentru creștini: ieșirea din robia păcatului. Căci prin Învierea lui Hristos, nu mai suntem robi păcatului, ci robii lui Hristos, cel ce plătește pentru păcatele noastre.
„Mântuitorul dă ploaie și soare, și peste cei buni, și peste cei răi”
– Se spune mereu că Învierea este bucuria supremă, mântuirea, prin sacrificiul lui Hristos. Pot avea acces la bucurie și păcătoșii?
– Oricine se poate bucura de Înviere, pentru că, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, în cuvântul de învățătură din noaptea Paștilor: „Cei ce ați postit și cei ce n-ați postit, veseliți-vă astăzi. Masa este plină, ospătați-vă toți. Vițelul este mult, nimeni să nu iasă flămând. Gustați toți din ospățul credinței; împărtășiți-vă toți din bogăția bunătății. Să nu se plângă nimeni de lipsă, că s-a arătat Împărăția cea de obște. Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că din mormânt iertare a răsărit”. Pentru că Mântuitorul înviază pentru toți, ține întreaga lume, dă ploaie și soare și peste cei buni, și peste cei răi.
Starea de sărbătoare trebuie trăită în sufletul nostru. Săptămâna Patimilor se trăiește în inima noastră. Fiecare trebuie să-și conștientizeze propria stare de păcătoșenie, eu o conștientizez pe a mea, plâng starea mea, căci Iisus a murit pentru păcatele mele.
La Paști, se întâmplă ceva în întreaga natură. Și să vrei să fii trist în ziua de Paști, nu poți, pentru că lumea întreagă se află într-o altă realitate decât se află în Săptămâna Patimilor. E ceva cu totul diferit, aerul, lumina, liniștea, întreaga natură trăiesc bucuria Învierii.
– Părinte, dăruiți-ne în încheiere un gând de sărbătoare!
– Bucurați-vă! „Bucurați-vă!” este un îndemn pe care îl face chiar Hristos femeilor mironosițe. Mântuitorul îi spune Sfântului Siluan Atonitul: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui!”. Hristos este bucurie, chiar și în suferință. Nu putem noi, cu păcatele noastre, să umbrim în nici un fel bucuria divinității. Bucurați-vă, așadar, de Învierea Domnului!
