Flăcări pe care nu le stinge vântul

• Destăinuiri ale unor actori, regizori și scriitori, despre marea sărbătoare a Paștelor •

Marius Manole, actor

Copilul de altar

Eu în fiecare an de Paști merg la biserică, la slujba de Înviere. Respect acest lucru cu sfințenie, încă de mic. În copilărie, eram copil de altar la biserica din cartierul meu din Iași. Însoțeam preotul cu cădelnița, mă cocoțam în clopotniță și trăgeam clopotul, băteam toaca. Eram de mare ajutor! Iar cu bănuții pe care mi-i dădea părintele, mergeam să văd filme la Cinematecă. Mama e și acum stâlp de biserică. Ajută la organizare, la curățenie, la tot ce trebuie… De când e pensionară, s-a dedicat și mai mult bisericii. În fiecare zi pleacă dis de dimineață și se întoarce seara, că treaba acolo nu se termină niciodată.

Când eram mic, nu prea se găsea de mâncare (după cum se știe, în ultimii ani din comunism, alimentele de bază erau pe cartelă, iar în primii ani de după Revoluție, era sărăcie mare), dar nu știu cum făceau ai mei, că nu ne lipsea niciodată, nimic de Paști. Mergeam la Înviere, unde stăteam până dimineață, apoi dormeam un pic, și tata ne trezea, cu masa pusă. Totul era minunat! Parcă atunci le descopeream pe toate. Mi se părea că atunci a ieșit ceapa verde, că atunci a ieșit salata, că atunci au ieșit ridichile, că atunci gust pentru prima dată caș proaspăt. De Paști, totul avea alt gust, cu mult mai bun. Era masa plină, ceea ce la noi nu prea se întâmpla. Când mă trezeam, era așa o fericire! Eram cu mama, cu tata la masă și-aveam de toate. Ne spălam cu ouă roșii pe față, puse în apa dintr-un castron, pe fundul căruia era un bănuț, pe care mereu îl luam eu. Ca să ne meargă bine de atunci încolo. Ne ștergeam cu un prosop curat. Mai întâi ciocneam ouă, toate erau roșii. Nu existau albastre, verzi, galbene. Cozonac nu mâncam niciodată din comerț. Pască și prăjituri ne făcea mătușa mea, tanti Viorica, care e patiser-cofetar. Iar la cozonac, frământau toate cele trei surori (în familia mamei sunt trei surori și un frate, exact ca în piesa lui Cehov). Se coceau treizeci de cozonaci. Era tare frumos!

Acum, de Paști îmi doresc doar să mă odihnesc, pentru că în ultimele trei luni am avut spectacol în fiecare seară. Dacă nu ajung la părinți, voi merge la Înviere la Schitul Darvari sau la Biserica Icoanei. Sperăm să fim cu toții sănătoși!

Elise Wilk, dramaturg

Paște ortodox la Berlin

Atunci când crești în două culturi, unul din avantaje e că sărbătorești Paștele de două ori. Pentru mine au fost mereu „Paștele românesc” și „Paștele nemțesc”.

Mersul la înviere de „Paștele românesc” l-am descoperit alături de colegii de liceu. Practic, profitam de sărbătoare ca să rămân mai mult prin oraș. Mergeam mai întâi la biserică, iar apoi în discoteca „No Problem”. Noaptea de Înviere era singura noapte în care aveam voie să mă întorc acasă către dimineață, fără să fiu certată.    Mai târziu, obiceiul a rămas cu mine. Chiar și în anii când era mai complicat să iei lumină în noaptea de Paște. Îmi amintesc o seară friguroasă, de Aprilie, din anul 2008, când eram la Berlin, cu o bursă. O prietenă din România venise în vizită și inițial mi-a promis că vine la Înviere cu mine, dar după ce a aflat că trebuie să schimbăm două metrouri și un tren, ca să ajungem la Biserica Ortodoxă de pe Heerstraße, a renunțat. Așa că m-am dus singură, pe ploaie și vânt. Am făcut aproape trei ore dus-întors, dar senzația pe care am avut-o, când mergeam pe străzile întunecate cu lumânarea aprinsă în mână, având grijă ca vântul să nu o stingă, a rămas cu mine mult timp. Uneori mi se pare că dăinuie și acum.

Marius Damian, actor și artist plastic

Despre iepuri și cruci

– „Măi, Marius, măi… te roagă mamaia, nu te duci tu la cimitir, să faci mormintele? Du-te de ia sapa din spate,    de la Lenuța și, hai, fugi… Că altcineva n-are cine.    Să faci și la Miron și la Aurel! Dumnezeu să-i ierte pe toți și să ne aibă în pază, cât om mai fi pe lumea asta… Și să mai îndrepți crucea lui bunică-tu Tachi, că s-a strâmbat rău…    Și când vii acasă, ți-oi face gogoși cu zahăr, cum îți place ție! Hai, mai lasă desenul și joaca, că vine Paștele și ne râde lumea…”.

Gogoșile erau tare bune, după două ore de stat în soare, printre pădurea de cruci din cimitirul Sudic Focșani, băgate unele într-altele, de-abia aveai loc să pui piciorul. Cruci de piatră, de lemn, de fier, unele peste altele… Tare bucuros eram de zilele alea de primăvară, într-o curte nu prea lată a casei, mai degrabă lungă, în care trăiam cu alți veri și verișoare, unchi și mătuși… Pe lângă asta, vecinii și vecinele care veneau să stea de vorbă sau să bea cafea. Zi de zi, o lume întreagă…

Dar de Paști toată lumea se agita mai mult ca oricând. Pentru mine era mai greu de înțeles, de ce atâta tevatură cu cimitirul, cu cozonacii, cu cumpărat carne de vițel, o bucată de miel, vin, lumânări, arpacaș… Și-apoi, vopsitul ouălor! Toți pomeneau de un anume Galus. Vreun gladiator din poveștile din revista „Cutezătorii”? Se zicea că de cum apare și dispare din galantare…    Dar „Galus” nu înroșea arenele de la Colosseum, ci doar ouăle. Multe. Lucitoare. Peste tot!

Pentru noi, copiii, nu era vreo mare întâmplare sărbătoarea asta, măcar de Crăciun, mai găseai ceva sub brad, dar Iepurele nu aducea cadouri. Un iepure și atât…

Însă spre miezul nopții, strada începea să colcăie de agitație și lumea începea să se-adune la poarta cimitirului. Veneau mulți, din toate părțile, cu mașini sau pe jos, neamuri, neamuri, toți adunați în fața bisericii. Aleea îngustă era ticsită de oameni care mișunau fără încetare… Când au început să bată clopotele, toți s-au împins în față, smulgându-mă cu forță de lângă mama. Toți voiau să ia primii lumina. Eu voiam doar să respir. M-am agățat de tot ce-au prins mâinile, trăgându-mă în sus. Când cu chiu cu vai am scos capul la aer, cocoțat în spatele unei vecine, am văzut turla bisericii cum se mișcă și odată cu ea, tot pământul. Și apoi am auzit cum se cânta ca prin vis… „Hristos a înviat din morți”. Toată lumina caldă a lumânărilor s-a răspândit ca o veste bună printre marea de cruci. Mulțimea neliniștită. Oamenii primiseră o veste bună din cer.

Isabela Neamțu, actriță

Lumina care învinge întunericul

Mărturisesc că ani de-a rândul, foarte mulți ani, am așteptat în Noaptea Învierii doar lumina care se răspândea în biserică, de la lumânarea preotului. Era ca un spectacol pentru mine. După minute bune suspendate în întuneric, minute în care timpul se oprea în loc, foșnetul din jur încremenea și mulțimea adunată respira împreună, momentul acela aproape solemn, când preotul ieșea din altar, simplu și tăcut, cu o singură lumânare arzând. Împodobită frumos și zveltă. Cu freamăt dulce și tainic, lumina se răspândea, iar întunericul era învins de strigătul victoriei: „Hristos a înviat!”.

Apoi minutele suspendate în întuneric au devenit ani… Ani de grele rătăciri, ani tulburi, anii tinereții mele. Dar cât de mult ne iubește Dumnezeu! Odată primit în inima ta la botez, Hristos locuiește acolo tainic, așteptând întoarcerea ta. Așteptând să-L cunoști și să învii și tu odată cu El. Apoi vine chemarea. O auzi, mai întâi nedeslușit, apoi limpede. Te lupți să Îi pătrunzi, după puteri, tainele. Și e atât de frumos! Abia acum începe Învierea.

Mă cutremură aceste neașteptate gânduri. Dar voi duce îndrăzneala până la capăt și voi mărturisi acea noapte în care lumina lumânării a devenit Lumina Lui. Noaptea în care sufletul meu însetat de lumină a transfigurat-o într-atât, încât a devenit semn de dincolo de lumea nevăzută, un dar făcut nouă, cu atâta iubire, de către Dumnezeu. A fost noaptea în care, pentru prima oară, așteptarea era alături de ai mei: Reasilvia, Constantin, Zoița, Casandra, Gheorghe, Maria, Ion, Voicu, Isabela… cu tot neamul lor cel adormit..

Multă bucurie aduce sufletului meu amintirea acelei nopți, în care am știut ca Moartea a fost învinsă, în care marea de lumânări aprinse în cimitirul copilăriei mele a fost dovada clară a nemuririi sufletului nostru.

– Ah, ce frumos ar fi, ca aceste biete cuvinte să se facă dangăt de clopot! Clopot răsunător al mărturisirii Învierii, căci fără de Înviere, așa cum spune apostolul Pavel, „Za­darnică este credința noastră”.