Dacă, la presiunea președintelui Nicușor Dan, partidele pro-europene au identificat cauzele deficitului bugetar uriaș (peste 9% din PIB), problema soluțiilor pentru stoparea crizei financiare și preîntâmpinarea unei crize economice majore rămâne încă nerezolvată. Fiecare partid trage în altă direcție. PSD-ul vrea acoperirea „găurii bugetare”, prin impozitarea progresivă a veniturilor, creșterea accizelor și a TVA, impozitarea mai fermă a profiturilor și o colectare mai strânsă de către ANAF a taxelor datorate statului; PNL ar merge mai departe cu menținerea cotei unice de impozitare (16%), cu reducerea birocrației administrative și controlul eficient al investițiilor și cu blocarea dezmățului bugetar practicat în sectorul instituțiilor și companiilor economice de stat; USR solicită privatizarea companiilor neperformante ale statului, vânzarea activelor RA APPS, eliminarea arbitrariului din salarizarea angajaților bugetari și tăierea sporurilor aberante prin care aceștia își „rotunjesc” veniturile; UDMR vrea o echilibrare a investițiilor de stat prin PNDL ș.a.m.d. Toate soluțiile sunt interesante și, din perspectiva partidelor ce le-au propus, corecte pe hârtie, dar „armonizarea” lor într-un „program de urgență” comun, cerut de șeful statului, este dificilă. Iar acceptarea de către partide a unui set punctual de măsuri, aplicabile imediat pentru a permite accesarea fondurilor europene prin PNRR, nu rezolvă problema pe fond. Măsurile, susținute până la urmă de toate grupările politice implicate, vor fi, totuși, „repartizate” unor miniștri care vin, fiecare, cu viziunea și experiența partidelor din care provin. Rolul „șefului de echipă”, al prim-ministrului, devine, de aceea, în condiții de criză economică, extrem de important. Un prim-ministru decis să aplice „la sânge” reformele necesare trebuie să amendeze ferm „devierile partinice” la care subordonații săi din cabinet ar putea să recurgă.
De ce sunt atât de greu aplicabile măsurile absolut necesare de redresare financiară adoptate în comun în urma consultărilor dintre partidele pro-europene chemate de președintele țării la guvernare? Răspunsul se află în chiar modul de organizare al lor, în interesele lor concrete, dincolo de ideologiile care le plasează doctrinal la stânga sau la dreapta eșichierului politic. PSD-ul s-a declarat de stânga și s-a înscris în grupul socialiștilor din parlamentul UE. Dar PSD este, în toate acțiunile lui, un partid „de clan”, bazat pe relații ierarhic-clientelare, care nu a avut altă „politică” decât satisfacerea intereselor susținătorilor săi, prin „capturarea” instituțiilor statului și drenarea către ei a resurselor acestora. Un partid socialist veritabil ar fi redus impozitarea excesivă a muncii, stimulând concomitent investițiile care asigură diversificarea ei în cât mai multe domenii. Cum va putea, în consecință, PSD-ul actual, să accepte demolarea bazei sale clientelare prin restructurarea sistemului instituțional, împănat de sinecurile pentru susținătorii săi, selectați doar pentru fidelitatea față de conducerea lui? PSD-ul nu a înțeles, se pare, lecția pe care i-a dat-o la ultimele alegeri electoratul (lecție care a demonstrat că „sistemul” ierarhiei clientelare nu mai este funcțional), solicitând în cabinetul reformist pe care îl vrea președintele Nicușor Dan, tocmai ministerele „bănoase”, din care poate să își protejeze clientela. Într-o situație asemănătoare s-a aflat până de curând și PNL-ul. Liberalii și-au pierdut aura de partid reformist, susținător al inițiativelor antreprenoriale individuale, după ce a intrat „în combinație” cu PSD-ul în cunoscuta „Alianță a Stabilității”. Sub conducerile impuse lui de președintele Iohannis, PNL-ul s-a „adaptat” formulelor clientelismului politic practicat de PSD, ajungând să utilizeze aceleași maniere de pervertire interesată a acțiunii instituțiilor ce i-au revenit prin „algoritm”. După „căderea” de la ultimele alegeri, partidul și-a schimbat conducerea, încercând să își refacă imaginea de grupare deschisă interesului general, dar noul lider, Ilie Bolojan, are în spate destui colegi care s-au „dedulcit” la „satisfacțiile” oferite de formulele „administrative” PSD-iste. Vor fi ei, oare, în stare să aplice măsurile dure, cerute de depășirea crizei bugetare în care se zbate țara?
În situația gravă, de deficit bugetar nesustenabil, președintele Nicușor Dan nu a prea avut de ales. Neavând o majoritate parlamentară sigură, el a fost obligat să încerce formarea unui executiv bazat pe partidele percepute ca reformiste (USR, UDMR și PNL), împreună cu inconturnabilul PSD. Liderii acestuia, în frunte cu Sorin Grindeanu, și-au revenit foarte repede după reculul suferit la parlamentare și prezidențiale și solicită ca (încă) prim partid al țării deținerea majorității instituțiilor de forță ale administrației. Împotrivirea lor surdă la numirea ca prim-ministru a experimentatului reformist Ilie Bolojan este de înțeles, PSD-ul nu va renunța la folosirea „sistemului” (politico-administrativ) pe care oamenii săi l-au instituit. Liderii PSD-ului nu au înțeles, se pare, că tocmai acest „sistem” este respins, acum, masiv, de electorat. Căderea abruptă în sondaje a PSD (locul 3-4 în ierarhia partidelor) se datorează impresiei alegătorilor că gruparea este incapabilă să își schimbe formula de organizare clientelară. În PSD sunt, totuși, câțiva membri capabili să răspundă profesional cerințelor momentului, dar – după toate aparențele – vocea lor nu este auzită.
Nicușor Dan își dorește un guvern stabil, care să își asume măsurile dure, de urgență, prin care să fie stopată criza financiară care amenință să ducă țara în faliment. El știe că decizii impopulare (precum creșterea TVA la 20-21%, a accizelor și chiar a unor taxe, precum și disponibilizările pe criterii de performanță, din aparatul administrativ) sunt inevitabile și pot avea efecte corecte doar dacă sunt aplicate transparent, de un executiv sudat profesional și incoruptibil. Fără depășirea acestui moment de cumpănă, reforma profundă a statului, pe care el și-a propus-o, nu se poate înfăptui. Iar primele victime vor fi chiar politicienii care nu au înțeles că acum trebuie să renunțe la „obiceiurile” și interesele lor particulare.
