• BABU NIȚU din Gura Râului, sat bogat din Mărginimea Si­biu­lui, a fost cioban vestit, șef de obște, dar mai presus de toate, un geniu al me­di­ci­nei țărănești. Prieten înțelept al revistei Formula AS, i-am pu­bli­cat ade­se­ori sfaturile în revistă, și o facem și-acum, când Babu Nițu păs­torește turmele raiului. Un înțelept cum nu se mai nasc pe pământ… •

Rășina de brad

• Reumatism, lovituri și răni la picior •

„Domnule, să știți de la mine că cel mai bine îi să te știi cu un meșteșug. Ia, eu am învățat de la cei mai bătrâni ca mine meșteșugul la buruienile de leac. Că în școli îi numa’ teorie, da’ la cei bătrâni îi prac­tica, cum se spune. Mă duceam și spuneam: «Ba­bule, învață-mă și pe mine la ce îi bună iarba asta, la ce îi bună ailaltă», ba mă du­ceam și spuneam că mă doare aici sau acolo și să mă învețe ce să fac. Și poate nu mă durea, dar așa am învățat. Că fecioru’ meu îi vete­ri­nar și nu vrea să știe decât de in­jec­ții, dar aici, la stână, dacă se îm­bol­năvește o oaie sau un om, cu ce-i mai faci injecție? Și apoi, și la injec­ție – poți să bagi tu mâna în foc că ce-i pus acolo-i bun? Vedeți, bradul acela de care vă re­ze­mați îi plin de rășină. Dacă un om se be­tegește la un picior, atunci luați rășină de brad, o puneți pe din două cu seu de oaie și le topiți împreună la foc do­mol, după care le lăsați la răcit. Cu unsoarea care ră­mâ­ne, ungeți lovi­tura sau vânătaia și numaidecât se vindecă, mai repe­de decât cu doc­to­riile de la oraș. Da­că-i rană cu sân­ge, atunci se pu­ne rășina în rachiu tare și se lasă la dos­pit, și cu leacul ăsta se spală ra­na, care se închide și se vindecă fără să coacă. Pentru reu­ma­tism, rășina se în­călzește tare, dar nu cât să ardă pielea, apoi se pune pe ciocurile dureroase de la pi­cioa­re și mâini. După ce se pune rășina se leagă pe dea­supra cu pân­ză și se ține așa cam la vreo ju­mă­tate de zi. Se pune leacul acesta în fiecare zi, vre­me de o lună – două, și ciocurile se topesc, că rășina de brad îi leac pu­ternic. Mulți oameni o scăpat cu rășină de brad de doctori și de operații grele.”

Ghințura

• Boli de ficat •

„În ziua de azi, oamenii se iau care mai de care la întrecere și beu, până nu mai pot. Ba, parcă o în­ceput muierile să be mai mult ca bărbații, și după aceea, îi ajung pe toți durerile de ficat. Și vin la mine și se roa­gă: «Ajută-mă, Babule, că nu mai pot. Mi-or zis doc­torii că nu mai știu ce să-mi fa­că.». Vara, eu mă duc ia, acolo, pe muchia muntelui, unde să ter­mină pă­du­rea, și mai e ici-colo câte un petec de ză­padă. Acolo găsesc ghințura. Și iau două-trei ră­dă­cini, și mai pun și vreo două-trei buruieni: câteva frun­ze de rostopască, zece fire de patru-frați, o ră­dă­cină de osul-iepurelui. Pe toate le pisez și le pun într-un litru de rachiu și le las să stea așa, vreo două săp­tă­mâni, la soare. Din leacul ăsta ia omul câte 2-3 lin­guri pe zi și se vindecă numaidecât, de toate boa­lele de ficat. Nu­mai că tre­buie să mănânce cu soco­teală: fără prăjit, fără multă osânză, mai mult din ce dă câm­pul.”

Vâscul

• Diabet, boli de inimă •

„De la distanță, zici că-i așa, un cuib, numai când te apropii, vezi că-i tufă și stă în copac, verde tot anul, nu-i cad frunzele. Și-s mai multe feluri de vâsc: de păr, de prun, de salcie, de plop, de măr. Cel mai bun e cel de pe păr. Pe ăsta îl dau eu la diabet – ia omul și pisează frunza uscată și pune câte o lingură rasă la cană, după care îl lasă să stea vreo zece cea­suri și-l bea. Se beau câte două-trei căni din acestea pe zi și se vindecă dia­betul. Doctorii zic că nu-i leac pentru diabet, dar este. Tot pentru diabet se mai ia frunză de afin și frunză de dud, cu care se face fier­tură și se bea o litră-două peste zi. Mulți oameni care or luat vâsc și fiertura asta nu le-o mai trebuit după aceea doctorii de diabet. Tot vâscul de păr luat în apă îi bun pentru inimă, la palpitație și nădușeală (ische­mie cardiacă cu tulburări respiratorii – n.r.), și pentru tensiune. Da’ pentru tensiune, vâscul trebuie luat multă vreme, așa, cam la vreo câteva luni, în fiecare zi. Cum îi acuma, vara, căldura asta înădușitoare, se iau și trei căni cu vâsc pe zi.”

Brânca-ursului

• Dureri de oase, infertilitate •

„Eram la oi, cu încă un cio­ban, și la cal i-o sărit o potcoavă. L-am pus pe cio­ban să-l țină ca să-l pot­covesc la loc, da’ el nu l-o ținut bine, iar calul m-o lovit, ia aici în genunche, de m-o săgetat durerea pâ­nă în cap. Mă tă­vă­leam pe jos și nu știam ce să fac. Apoi am coborât la pârâu și am găsit frunză de asta, de brânca-ursului. Mi-am adus aminte de ce mi-o zis un om de la mine din sat și am luat două-trei frunze, le-am pisat un pic pe o piatră, acolo, și mi-am legat ge­nunchele cu ele. În câteva ceasuri, durerea m-o lăsat ca luată cu mâna, iar după trei zile, abia dacă mai aveam o umflătură și deja puteam merge. Acuma nu se mai vede semn de­loc, și la optzeci de ani, urc la stână, în munte, ca un flăcău de douăzăci. Mai înspre August, când floarea de la brânca-ur­sului dă deja în sămânță, se ia sămânța și se pisează și se dă la om, bărbat sau femeie, care nu poa­te să aibă copii.”

Mușchi de brad

• Transpirație la picioare, arsuri •

„Cum vedeți colo, pe brad, muș­chiul acela care-i ca o pânză, așa, care atârnă pe ramuri, acela-i spune mușchi de brad. Și se culege când îi vremea mai uscată, ca astăzi. După cules, se pu­ne în pod sau în tindă să se zvânte bi­ne. Apoi se mă­runțește și se pune în cizme, printre de­getele de la picioare, contra opăre­lii care apare la cei care um­blă mult încălțați și trans­piră. Pen­tru arsura de soare și orice alte arsuri, se pune fier­tura făcută din patru lin­guri la litru, ca să nu coacă (să nu se infec­teze) și să se vindece repede și fără semn urât. Iarna, se face gar­gară cu fiertura asta fier­binte, ca să se ia răceala din gât.”

Mușchiul de piatră

• Boli de plămâni •

„No, cu mulți ani în urmă, m-am chert (m-am pier­dut) în munte, pe o ploaie și o ceață deasă de s-o tai cu cuțitul. Eram cu încă un om. Și era o pustietate, și ploaia se întețea de ziceai că s-or lăsat norii pe pă­mânt, și ve­nea de acuma și seara. Numa’ ce-am auzit noi așa, ca prin vis, talăngi de oi, și ne-am îndreptat într-acolo, unde-am găsit un cioban sângur cu turma în munte, era și el ud și lemnele erau ude, de nu pu­tea face focul. Dacă nu făceam ceva pe frigul acela, sigur ne-mbolnăveam de plu­moni (plămâni), că nu te joci cu răceala din munte, când plouă și trage ră­coa­rea. Am făcut eu focul cum am știut de la un bătrân, cu mușchi de brad și încă un lemn, apoi am pus să se facă o fiertură de mușchi de piatră ce-aveam în desa­gă. Mușchiul de piatră îi cel dintâi leac de pe pământ pentru boalele de plumoni. Crește, ia așa, ca o blană pe pie­tre, mai sus de o mie opt sute de metri, că lui îi place la aer curat. Îl desprinzi de pe piatră cu cuțâtul, îl lași să se usce și după aceea faci fiertură cu el. Pui vreo jumătate de lingură la o cană de apă și nu-l lași să dea în clocot, ci numa-l lași să se opărească. Cu leacul ăsta ne-am scăpat noi atunci de răceală la plu­moni. Și câți oameni or venit la mine, care nu putea scăpa de tuse, care cu plumonii betejiți de la tutun ori cu tuberculoză, cu toții or scă­pat cu mușchi de piatră. Se poate face și așa, ca plămădeală în rachiu, și îi și mai bun. Orice răceală la plumoni se lecuiește cu fier­tură sau cu plămădeală în rachiu de mușchi de piatră.

Cu vreo câțiva ani în urmă, o venit la mine un neamț, că are nevoie de mușchi de piatră și să-i arăt eu în munte unde-l găsește. Și eu n-am vrut să-l duc pe neamț, că ce treabă are el să chelească munții noș­tri de mușchi de piatră. D-apoi, mi-o spus că vine cu elicopteru’ și mă duce până în vârful muntelui, nu­­ma’ să-i arăt. I-am spus: «Ce-mi trebuie mie, om bă­­trân, să atârn ca cioara pe cer? Mai bine mă duc eu cu piciorul și-ți aduc și trimiți dumneata om și-i dau cât îți trebuie». Și așa am făcut, că eu ajut omul la nevoie, dar nu să vină străini și să ne ia nouă tăt-tăt.”