• BABU NIȚU din Gura Râului, sat bogat din Mărginimea Sibiului, a fost cioban vestit, șef de obște, dar mai presus de toate, un geniu al medicinei țărănești. Prieten înțelept al revistei Formula AS, i-am publicat adeseori sfaturile în revistă, și o facem și-acum, când Babu Nițu păstorește turmele raiului. Un înțelept cum nu se mai nasc pe pământ… •
Rășina de brad
• Reumatism, lovituri și răni la picior •

„Domnule, să știți de la mine că cel mai bine îi să te știi cu un meșteșug. Ia, eu am învățat de la cei mai bătrâni ca mine meșteșugul la buruienile de leac. Că în școli îi numa’ teorie, da’ la cei bătrâni îi practica, cum se spune. Mă duceam și spuneam: «Babule, învață-mă și pe mine la ce îi bună iarba asta, la ce îi bună ailaltă», ba mă duceam și spuneam că mă doare aici sau acolo și să mă învețe ce să fac. Și poate nu mă durea, dar așa am învățat. Că fecioru’ meu îi veterinar și nu vrea să știe decât de injecții, dar aici, la stână, dacă se îmbolnăvește o oaie sau un om, cu ce-i mai faci injecție? Și apoi, și la injecție – poți să bagi tu mâna în foc că ce-i pus acolo-i bun? Vedeți, bradul acela de care vă rezemați îi plin de rășină. Dacă un om se betegește la un picior, atunci luați rășină de brad, o puneți pe din două cu seu de oaie și le topiți împreună la foc domol, după care le lăsați la răcit. Cu unsoarea care rămâne, ungeți lovitura sau vânătaia și numaidecât se vindecă, mai repede decât cu doctoriile de la oraș. Dacă-i rană cu sânge, atunci se pune rășina în rachiu tare și se lasă la dospit, și cu leacul ăsta se spală rana, care se închide și se vindecă fără să coacă. Pentru reumatism, rășina se încălzește tare, dar nu cât să ardă pielea, apoi se pune pe ciocurile dureroase de la picioare și mâini. După ce se pune rășina se leagă pe deasupra cu pânză și se ține așa cam la vreo jumătate de zi. Se pune leacul acesta în fiecare zi, vreme de o lună – două, și ciocurile se topesc, că rășina de brad îi leac puternic. Mulți oameni o scăpat cu rășină de brad de doctori și de operații grele.”
Ghințura
• Boli de ficat •

„În ziua de azi, oamenii se iau care mai de care la întrecere și beu, până nu mai pot. Ba, parcă o început muierile să be mai mult ca bărbații, și după aceea, îi ajung pe toți durerile de ficat. Și vin la mine și se roagă: «Ajută-mă, Babule, că nu mai pot. Mi-or zis doctorii că nu mai știu ce să-mi facă.». Vara, eu mă duc ia, acolo, pe muchia muntelui, unde să termină pădurea, și mai e ici-colo câte un petec de zăpadă. Acolo găsesc ghințura. Și iau două-trei rădăcini, și mai pun și vreo două-trei buruieni: câteva frunze de rostopască, zece fire de patru-frați, o rădăcină de osul-iepurelui. Pe toate le pisez și le pun într-un litru de rachiu și le las să stea așa, vreo două săptămâni, la soare. Din leacul ăsta ia omul câte 2-3 linguri pe zi și se vindecă numaidecât, de toate boalele de ficat. Numai că trebuie să mănânce cu socoteală: fără prăjit, fără multă osânză, mai mult din ce dă câmpul.”
Vâscul
• Diabet, boli de inimă •
„De la distanță, zici că-i așa, un cuib, numai când te apropii, vezi că-i tufă și stă în copac, verde tot anul, nu-i cad frunzele. Și-s mai multe feluri de vâsc: de păr, de prun, de salcie, de plop, de măr. Cel mai bun e cel de pe păr. Pe ăsta îl dau eu la diabet – ia omul și pisează frunza uscată și pune câte o lingură rasă la cană, după care îl lasă să stea vreo zece ceasuri și-l bea. Se beau câte două-trei căni din acestea pe zi și se vindecă diabetul. Doctorii zic că nu-i leac pentru diabet, dar este. Tot pentru diabet se mai ia frunză de afin și frunză de dud, cu care se face fiertură și se bea o litră-două peste zi. Mulți oameni care or luat vâsc și fiertura asta nu le-o mai trebuit după aceea doctorii de diabet. Tot vâscul de păr luat în apă îi bun pentru inimă, la palpitație și nădușeală (ischemie cardiacă cu tulburări respiratorii – n.r.), și pentru tensiune. Da’ pentru tensiune, vâscul trebuie luat multă vreme, așa, cam la vreo câteva luni, în fiecare zi. Cum îi acuma, vara, căldura asta înădușitoare, se iau și trei căni cu vâsc pe zi.”
Brânca-ursului
• Dureri de oase, infertilitate •
„Eram la oi, cu încă un cioban, și la cal i-o sărit o potcoavă. L-am pus pe cioban să-l țină ca să-l potcovesc la loc, da’ el nu l-o ținut bine, iar calul m-o lovit, ia aici în genunche, de m-o săgetat durerea până în cap. Mă tăvăleam pe jos și nu știam ce să fac. Apoi am coborât la pârâu și am găsit frunză de asta, de brânca-ursului. Mi-am adus aminte de ce mi-o zis un om de la mine din sat și am luat două-trei frunze, le-am pisat un pic pe o piatră, acolo, și mi-am legat genunchele cu ele. În câteva ceasuri, durerea m-o lăsat ca luată cu mâna, iar după trei zile, abia dacă mai aveam o umflătură și deja puteam merge. Acuma nu se mai vede semn deloc, și la optzeci de ani, urc la stână, în munte, ca un flăcău de douăzăci. Mai înspre August, când floarea de la brânca-ursului dă deja în sămânță, se ia sămânța și se pisează și se dă la om, bărbat sau femeie, care nu poate să aibă copii.”
Mușchi de brad
• Transpirație la picioare, arsuri •

„Cum vedeți colo, pe brad, mușchiul acela care-i ca o pânză, așa, care atârnă pe ramuri, acela-i spune mușchi de brad. Și se culege când îi vremea mai uscată, ca astăzi. După cules, se pune în pod sau în tindă să se zvânte bine. Apoi se mărunțește și se pune în cizme, printre degetele de la picioare, contra opărelii care apare la cei care umblă mult încălțați și transpiră. Pentru arsura de soare și orice alte arsuri, se pune fiertura făcută din patru linguri la litru, ca să nu coacă (să nu se infecteze) și să se vindece repede și fără semn urât. Iarna, se face gargară cu fiertura asta fierbinte, ca să se ia răceala din gât.”
Mușchiul de piatră
• Boli de plămâni •

„No, cu mulți ani în urmă, m-am chert (m-am pierdut) în munte, pe o ploaie și o ceață deasă de s-o tai cu cuțitul. Eram cu încă un om. Și era o pustietate, și ploaia se întețea de ziceai că s-or lăsat norii pe pământ, și venea de acuma și seara. Numa’ ce-am auzit noi așa, ca prin vis, talăngi de oi, și ne-am îndreptat într-acolo, unde-am găsit un cioban sângur cu turma în munte, era și el ud și lemnele erau ude, de nu putea face focul. Dacă nu făceam ceva pe frigul acela, sigur ne-mbolnăveam de plumoni (plămâni), că nu te joci cu răceala din munte, când plouă și trage răcoarea. Am făcut eu focul cum am știut de la un bătrân, cu mușchi de brad și încă un lemn, apoi am pus să se facă o fiertură de mușchi de piatră ce-aveam în desagă. Mușchiul de piatră îi cel dintâi leac de pe pământ pentru boalele de plumoni. Crește, ia așa, ca o blană pe pietre, mai sus de o mie opt sute de metri, că lui îi place la aer curat. Îl desprinzi de pe piatră cu cuțâtul, îl lași să se usce și după aceea faci fiertură cu el. Pui vreo jumătate de lingură la o cană de apă și nu-l lași să dea în clocot, ci numa-l lași să se opărească. Cu leacul ăsta ne-am scăpat noi atunci de răceală la plumoni. Și câți oameni or venit la mine, care nu putea scăpa de tuse, care cu plumonii betejiți de la tutun ori cu tuberculoză, cu toții or scăpat cu mușchi de piatră. Se poate face și așa, ca plămădeală în rachiu, și îi și mai bun. Orice răceală la plumoni se lecuiește cu fiertură sau cu plămădeală în rachiu de mușchi de piatră.
Cu vreo câțiva ani în urmă, o venit la mine un neamț, că are nevoie de mușchi de piatră și să-i arăt eu în munte unde-l găsește. Și eu n-am vrut să-l duc pe neamț, că ce treabă are el să chelească munții noștri de mușchi de piatră. D-apoi, mi-o spus că vine cu elicopteru’ și mă duce până în vârful muntelui, numa’ să-i arăt. I-am spus: «Ce-mi trebuie mie, om bătrân, să atârn ca cioara pe cer? Mai bine mă duc eu cu piciorul și-ți aduc și trimiți dumneata om și-i dau cât îți trebuie». Și așa am făcut, că eu ajut omul la nevoie, dar nu să vină străini și să ne ia nouă tăt-tăt.”