Anchetă de vacanță

• Parcul din Sinaia este cel mai bun loc ca să-i observi în liniște pe turiștii care au venit să viziteze localitatea și să-i întrebi ce le place la orașul de la poala Bucegilor •

Mariana Anghel, 39 de ani

„Niciodată n-am simțit pădurea atât de mângâietoare”

(Câteva mame și copiii lor adolescenți se așează la coada gheretei, unde se vând clătite. Mariana a rămas singură pe bancă și privește în urma lor. Ea nu vrea clătite. Vrea liniște.)

„Puțină liniște, da, asta chiar îmi doresc. Liniștea e mai bună decât orice clătită! Am venit la Sinaia să ne relaxăm, eu și prietenele mele. Dar te poți relaxa, când non-stop trebuie să păzești niște adolescenți de 14 ani?! Ce fac de ne supără?! Tocmai asta e, că nu fac nimic! Toată ziua stau pe telefoanele lor și râd cu ochii în ecran! «Haideți la Peleș», le zicem. ­«Neeeeah», răspund ei. «Haideți până la Cotă!». ­«Neeeah!». «Haideți cu gondola, haideți undeva!». Nimic! Telefoane și iarăși telefoane! Și doar am venit aici, la munte, la răcoare, să ne plimbăm un pic, să facem mișcare. Ți-ai găsit! Și până acum patru ani, Octavian era un înger de copil! Un înger! Că dacă ar fi să aleg un moment care mă leagă de munții ăștia, cu ochii închiși l-aș alege pe cel din urmă cu 8 ani, când am coborât singură cu copilul prin pădure. Nici nu știu ce a fost în capul meu atunci. Inconștiența vârstei, cred, că eram și eu o mamă tânără. Era în Decembrie, dar temperatura era plăcută, așa că am urcat cu băiețelul încet, spre Cotă. Octavian era la vârsta la care orice îi spunea mama lui, aia era. Iar mama lui, aici de față, asta a vrut: să-și mai ia grijile de pe cap și să facă o drumeție. Am urcat pe șosea până la Cotă. Am preferat să nu mă aventurez prin pădure. Iar la Cotă, pentru că era brusc mult mai frig, am zis să intrăm în localul de acolo, să bem câte un ceai. Dar ce te faci că mama, aici de față, a zis, dacă tot e Decembrie și e frig, să-și toarne și puțin rom în ceaiul ăla. Și încă puțin rom în alt ceai. Nici nu mi-am dat seama că se însera, dar am căpătat curaj și m-am gândit că ce-ar fi dacă aș coborî cu băiatul tot pe jos, dar prin pădure, pe drumul unde este Schitul Sfânta Ana. Azi, când suntem terorizați non-stop de alertele de pe telefon, cu urși, când s-au întâmplat toate nenorocirile care s-au întâmplat, n-aș mai face asta, pentru nimic în lume! Dar atunci, am făcut-o și rămâne și acum cea mai puternică și frumoasă amintire a mea de pe munte. Țin minte că am simțit o stare specială de la primul pas pe care l-am făcut pe potecă. Nu știu, o fi fost de la romul din ceai, dar niciodată n-am simțit pădurea atât de, cum să spun?, atât de liniștită, atât de mângâietoare… Pășeam ca într-o poveste, iar când am văzut schitul ăla din pădure, deși nu sunt eu foarte bisericoasă, m-am închinat, am spus o rugăciune și am simțit lacrimi în ochi. Uite, și cum când povestesc, simt emoția aia de atunci. În scurt, problema a fost că era noapte, iar eu cu copilul eram tot în pădure. Iar în zăpadă, că mai erau petece, deși era cald, am văzut la lumina telefonului o ditamai urma de labă de urs! Dar știi, urmă, nu glumă! Octavian obosise, l-am luat în spate și am coborât mai departe. Cred că atunci am simțit și cât de puternică e forța unei mame! Mi-era frică, dar mă simțeam și ca o leoaică, gata de orice să-și apere puiul! Știu că atunci când am ajuns în oraș era beznă-beznă și am început să tremur din tot corpul. Dar cu toate astea, până în ziua de azi și, probabil, cât voi trăi, asta va rămâne cea mai puternică amintire a mea, cu munții ăștia…”.

Rodica Baciu, 78 de ani

„Așa bucurie nu cred că se mai poate!”

(Mă gândesc că și ea ar putea fi un bun reporter, la felul în care urmărește, cu un zâmbet mic în colțul gurii, pe fiecare om din parcul ăsta. Îi cer permisiunea să mă așez lângă ea pe bancă, mi-o acordă, bucuroasă să aibă companie la privit.)

„Acum sunt singură, că nepotul meu și soția lui și-au dorit să meargă la Castelul Peleș și n-am vrut să-i deranjez. Destul că stau pe capul lor în restul timpului. Iar ei sunt tineri, vor să se distreze. Ce distracție poți să ai cu bunica lângă tine? Că ce bucurie mi-au făcut ei mie, că m-au luat acum la Sinaia, nu știu câți alți tineri de azi sunt capabili să o facă pentru bunicii lor… Sunt 30 de ani de când n-am mai ajuns în orașul ăsta! Trăia pe atunci soțul meu, Dumnezeu să-l ierte! Ne-am plimbat și noi pe unde se plimba toată lumea, ba la castel, ba la Cotă, ba prin oraș… S-a schimbat mult Sinaia de atunci! Câte localuri sunt acum, câte pensiuni… Când am fost cu soțul ultima oară, încă se stătea la gazdă: coborai din tren și așteptai sa te întrebe cineva dacă vrei cazare. Am ales-o pe cea mai ieftină, că și atunci era Sinaia scumpă. Am stat într-o garsonieră de bloc, undeva pe lângă spital. Numai ca să ajungem în centru, făceam aproape o oră! Ce să zic?, mai mult ne-am chinuit decât ne-am bucurat de oraș. Și uite că m-a pus naiba să-i povestesc nepotului de cum a fost atunci și că aș fi și eu curioasă de cum mai arată Sinaia și mi-a făcut acum, bătrână, bucuria vieții. Peste tot, peste tot m-a dus! Nici nu știu ce să vă spun că mi-a plăcut mai mult! Ba știu! Cu gondola mi-a plăcut! Când am simțit că începem să plutim, am fost cea mai fericită! Uite, parcă și acum văd tot drumul de sus. Orașul mic, stâncile alea albe și munții care se tot apropie! Și de la 1400, am luat și cealaltă gondolă, până la 2000! Mi-a fost frică, recunosc. Hai să nu mergem, mamă, i-am zis nepotului, că eu sunt în vârstă, dacă pățesc ceva… Mi-era frică de inimă, știți… Că la vârsta mea, nu prea mai bate cum trebuie, și la înălțimile alea, nu știam ce o să se întâmple. Și chiar a bătut inima, dar altfel decât credeam eu. A bătut de bucurie, când m-am văzut eu ajunsă în vârf de munte. Le-am mulțumit copiilor de o mie de ori. Așa bucurie să trăiesc, nu credeam că se mai poate! Să văd eu tot ce se vede, de sus, de acolo, ooof, mamă, ooof…”.

Sorin Nan, 57 de ani

„Cerul era plin de stele, iar eu mergeam spre Sfinx”

(Se plimbă cu soția pe aleile parcului. Îi văd cum caută cu privirea o bancă pe care să se așeze. Le fac semn că se pot așeza lângă mine. Intrăm în vorbă.)

„Nu știu soția ce crede, că ea crede mereu altceva decât mine, dar părerea mea e că o amintire trebuie să aibă și ceva neprevăzut, ca să-ți rămână în memorie. Că așa, noi am tot fost la Sinaia, dar ce să vă povestesc? Cum e la Castelul Peleș? Ce prețuri mari sunt la Taverna Sârbului? Cum ne-au păcălit odată cu cazarea? N-are sens… Mai bine vă zic aventura noastră de când eram tineri, grup mare cum e mereu când ești tânăr, și ne-am hotărât noi să urcăm până la Cota 2000 și de acolo să mergem pe jos, până la Babele, de unde să coborâm cu cealaltă telecabină, până în Bușteni, iar de acolo să luăm trenul, înapoi în Sinaia. Simplu, nu? Doar că n-am pus la socoteală că în Mai, oricât de cald ar fi jos, în oraș, sus, pe munte, e încă zăpadă. Păi, ne speriem noi de puțină zăpadă?, ne-am zis și ia-o la picior, unii mai în adidași, așa (mai ales „unele”), hahaha, spre Babele. Două ore, conform indicatorului. O nimica toată, ne-am gândit. O nimica toată în adidași printr-o zăpadă din ce în ce mai mare și cu niște doamne care obosesc devine un calvar. 6 ore am făcut, vă dau cuvântul meu! Când am ajuns la Babele, morți de oboseală și leșinați de foame, era clar că trebuie să stăm, să mâncăm, să ne tragem sufletul. Ne-am tot tras noi sufletul până când am aflat că telecabina nu mai coboară, că e prea târziu. Am rămas la cabană, abia ne-au ajuns banii de cazare. Dar seara aceea n-o pot uita niciodată! Am tot băut de toate, până când am început să cântăm. Și țin minte că la un moment dat, am prins curaj și am ieșit singur în noapte, să văd Sfinxul. Era întuneric, bătea un vânt de mă clătina din picioare, tot cerul era plin de stele, iar eu mergeam mai departe spre Sfinx. Și acum e cea mai frumoasă amintire a mea de pe munte. Și nici măcar n-am văzut prea bine Sfinxul. Nici măcar nu l-am văzut”.

Andrei Răducanu, 44 de ani

Belvedere cu bere

(Merge grăbit, în hai­ne de munte, cu un rucsac în spate și bocanci în picioare. Îmi spune că trebuie să ajun­gă în cel mai scurt timp la gară. Îl însoțesc până la ieșirea din parc.)

„Nu știu să spun în momentul ăsta care e amintirea mea preferată. Sunt prea multe. Dar pot să-ți spun că azi am urcat din Bușteni pe Jepi, până la Cabana Caraiman, de acolo am luat-o spre Piatra Arsă, iar din poteca de Piatra Arsă, dacă știi locul, am coborât pe Poteca Ursului, până la Schitul Sfânta Ana. Nu, cu ursul nu m-am întâlnit, nu era acasă. Dar m-am întâlnit cu călugării de acolo, care mi-au spus că s-au întâlnit cu el de dimineață. Urșii sunt mereu ok, dacă și tu ești ok cu ei. De la Schit, am luat-o prin pădure, până în vârful Stâncilor Sfânta Ana. Acolo am băut o bere din rucsac și m-am tot uitat la orașul din vale. Cred că și asta e cea mai frumoasă amintire a mea de pe munte. Mi-a părut bine, te salut!”.