Sunt începuturi pe care mulți preoți preferă să le păstreze în veșmântul tainei, bucurându-se că ele le-au pus la încercare puterile și i-au adus unde se află acum.

Părintele Ion Iuga e unul dintre aceștia. A ajuns, cu o bursă de studii, în Belgia, unde a și locuit cu familia, timp de șase ani. S-a întors în țară, dar a luat din nou drumul Belgiei, stabilindu-se la Bruxelles, ca preot misionar. În această calitate a fost trimis ulterior în Olanda, la Amsterdam, în 2019, la parohia reînființată „Sf. Ioan Gură de Aur”, pe care o păstorește de atunci neîntrerupt.

La fel ca în multe dintre comunitățile românești ortodoxe din diaspora, și cea din grija părintelui Ion Iuga se adună la sfintele slujbe într-o biserică închiriată de la Episcopia Catolică de Harlem-Amsterdam. „Credincioșii care îi calcă pragul se arată, fără excepție, copleșiți de frumusețea ei, iar scopul nostru este să achiziționăm această biserică și să-i conferim strălucirea proprie tradiției ortodoxe”, spune părintele.

„În Olanda, te lovești de superficialitatea sau lipsa credinței”

– Părinte Iuga, ce înseamnă pentru dumneavoastră a trăi într-o altă țară, cu o altă percepție asupra credinței decât cea ortodoxă, de-acasă?

– Pentru mine, a trăi într-o altă țară înseamnă, înainte de toate, a viețui aici, a dobândi atât o așezare a vieții zilnice, cât și un rost, o continuitate. A trăi într-o altă țară implică provocarea permanentă de a dori să cunoști cât mai mult și mai bine mediul în care ai ajuns să trăiești. Asta presupune să înțelegi mentalitățile oamenilor de-acolo, obiceiurile și credințele lor, iar primele care ies în evidență sunt atât aspectele superficiale ale modului lor de viață, dar și performanțele țării în care ai venit. În Olanda, ca român, te lovești în primul rând de superficialitatea credinței, ba chiar de inexistența ei, de consumerismul lor excesiv, și o viață fără sens. Printre performanțe, sunt de apreciat cele economice, educaționale și organizatorice. Pentru mine, a trăi în altă țară înseamnă a redescoperi cine sunt. Mulți dintre românii pe care îi întâlnesc îmi vorbesc de experiențele lor concrete, plăcute sau neplăcute, despre nedreptățile de aici, despre necredința olandezilor sau despre cum au pierdut ei înșiși, români fiind, practicarea credinței. Aici intervine provocarea de a te redescoperi pe tine însuți și propriile tale valori. Mediul poate fi fascinant pentru unii și motivant, iar pentru alții, descurajator. Le atrag atenția adesea că mediul ne influențează, dar nu trebuie să ne determine cine alegem să fim.

„Misiunea în închisori este profund umană”

– Care e statutul dumneavoastră, ca preot român, în Olanda? Aveți și un alt loc de muncă?

– Din punct de vedere canonic, bisericesc, sunt preot al Parohiei „Sf. Ioan Gură de Aur” Amsterdam, din cadrul Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale. Olanda este printre puținele țări din Europa în care Biserica este separată de Stat, iar cultele religioase sunt organizate asemenea celorlalte asociații non-profit, de interes public. Asta înseamnă că sunt scutite de plata impozitelor, dar nu primesc finanțări. Cu toate acestea, potrivit dreptului și libertății de a practica religia, cultele recunoscute desfășoară activitate pastorală în instituții publice precum spitale, închisori sau armată. În baza acestui fapt, am marea oportunitate de a putea merge în mai multe închisori din Țările de Jos, în calitate de preot ortodox, angajat al Ministerului olandez al Justiției.

– Ce anume implică asta?

– Misiunea în închisori este profund umană, acolo oamenii se poartă diferit și își dezvăluie laturi ale sufletului care, în alte împrejurări, rămân ascunse chiar și pentru ei. Mulți își redescoperă credința, deși știu că, foarte probabil, o vor pierde din nou, odată eliberați. Majoritatea lor încep să citească Biblia sau să se roage. Sunt oscilații puternice între lupta pentru schimbare și resemnare, între regret și acceptare, între auto-învinovățire și îndreptățire de sine.

Asistența spirituală în Olanda este foarte bine integrată în instituțiile penitenciare, este păstrat și respectat specificul fiecărei religii. Există un cadru legal și cerințe specifice pentru funcționarea asistenților spirituali. Separarea dintre Biserica și Stat înseamnă aici cooperare. Cu toate acestea, secretul convorbirilor este păstrat cu sfințenie și niciun asistent spiritual nu poate fi constrâns să raporteze vreo informație din aceste discuții.

Frecventez închisorile pentru creștinii ortodocși aflați acolo, dar și pentru oricine îmi solicită ajutor spiritual. Un cuvânt bun sau de învățătură putem da oricui îl cere. Însăși prezența mea acolo, îmbrăcat în reverendă, este ceva ieșit din comun și atrage atenția. Foarte mulți mă salută respectuos și mă întreabă despre credința ortodoxă, iar slujbele au un statut foarte important, sunt prioritare față de toate celelalte activități din penitenciar. Cei mai mulți mi-au mărturisit, de-a lungul timpului, că slujba este singura activitate în care se simt cu adevărat ­oameni.

– E Biserica Ortodoxă, în diaspora, și o oază de românism? Mai au românii în comun și altceva decât credința?

– Biserica Ortodoxă poate fi și o oază de românism, dar asta diferă de la o țară la alta, sau chiar de la o parohie la cealaltă, în funcție de comunități. Diaspora românească este foarte puțin omogenă, astfel încât și parohiile sunt diferite între ele. Limba română este foarte importantă în biserică, pentru că păstrează cel mai bine sentimentul identității. Unii români mai au în comun costumul popular, și el, obiect identitar și de legătură cu spațiul în care s-au născut. Provocarea este modul în care aceste elemente comune mai pot fi transferate următoarei generații de români născuți în diaspora.

„Biserica a devenit un loc de întâlnire al românilor”

– Cât de uniți sunt românii din Olanda, cei pe care-i păstoriți? I-a atins și pe ei răceala Occidentului?

– Inițial, mulți români veniți în Olanda manifestă o doză mare de neîncredere și suspiciune unii față de alții căpătată în deceniile de comunism. Eu cred că aceste fapte au stat la originea tendințelor spre divizare. Însă, lucrurile s-au schimbat mult în ultimii ani. Românii par mult mai dispuși să se apropie și să interacționeze unii cu ceilalți, iar biserica reprezintă un spațiu al încrederii și coeziunii, un loc unde merită efortul să vii chiar de mai departe. Sunt foarte mulți credincioși care rămân să comunice între ei după slujbă. Biserica a devenit un loc de întâlnire al românilor. Mă impresionează în mod special pomenirile celor adormiți. Vin credincioși care își pomenesc părinții și înaintașii, apoi împart unor necunoscuți bucatele pe care le-au pregătit. În acele momente, nu își mai sunt străini unii altora. De asemenea, foarte multe familii se vizitează reciproc și iau masa împreună duminica, după slujbă, sau organizează mici excursii împreună. Prin comparație, la olandezi observ interacțiuni mai formale, cu întâlniri doar la reuniuni ale cluburilor sportive sau la activități ale asociațiilor de voluntariat. Dar s-ar putea ca această „răceala occidentală” resimțită de români să fie o percepție provocată de dificultatea integrării.

„Există un cerc de credincioși ortodocși olandezi practicanți”

– Vin la biserica ortodoxă și credincioși de alte religii, dornici să-L simtă mai aproape pe ­Dumnezeu?

– Da. Este recunoscută această tendință actuală și se reflectă și la noi în parohie. Există deja un cerc de credincioși ortodocși olandezi practicanți. O parte din slujbele noastre se desfășoară în limba olandeză, iar o sâmbătă pe lună, slujim Sf. Liturghie doar în această limbă. Avem permanent unul sau doi catehumeni adulți care se pregătesc să primească botezul. Recent, am slujit pentru prima dată Taina Cununiei, doar în limba olandeză, dat fiind că nici unul dintre miri nu era român. Ambii sunt integrați parohiei noastre și au participat la slujbă foarte mulți români.

– Ce ne aseamănă și ce ne deosebește de olandezi?

– Cred că ne asemănăm printr-un nivel ridicat de creativitate. Ambele popoare au acest potențial, care diferă la punerea în practică: noi, românii, ne considerăm geniali, dar tocmai această mentalitate ajunge să ne fie, uneori, piatră de poticnire. Olandezii sunt mai pragmatici, se bazează pe muncă bine planificată încă de la început, pe fixarea și atingerea obiectivelor. Am dat acest exemplu pentru că el vizează interacțiunile concrete dintre români și olandezi și poate crea contextul în care au nevoie unii de ceilalți. Mi-a fost clar în multe rânduri că olandezii și românii au observat unii la ceilalți aceste asemănări și deosebiri.

– Dar starea de spirit a românilor din Olanda, care este? Au de gând să se întoarcă sau ceea ce îi mai leagă de acasă e doar dorul?

– Sunt multe frământări și mustrări de conștiință, mai ales față de părinții neputincioși și singuri, rămași acasă, cărora ajutorul material trimis nu le poate schimba condițiile de viață. Pentru unii români din diaspora, acesta e un motiv suficient de puternic pentru a se întoarce acasă, alții fac tot posibilul pentru a-și aduce părinții în Olanda. O altă sursă a frământărilor o reprezintă reușita copiilor de a-și croi un drum în viață. Deși sunt foarte bine integrați prin intermediul educației și al limbii, ei cresc permanent „între două lumi”, element ce poate fi avantajos pentru unii și împovărător pentru alții.

De asemenea, încă persistă teama de sărăcie și sentimentul de nesiguranță a locului de muncă, surse de neliniște, care pe mulți îi determină să muncească mult peste puterile lor. Asta le îngreunează integrarea și nu au o viață socială normală.

Frământările celor singuri îmi atrag atenția în mod deosebit. Aceștia simt că trăiesc într-un provizorat și într-o așteptare continuă. Le este greu să-și facă prieteni, le este la fel de greu să rămână în Olanda, dar și să se întoarcă în România. Dorul este, în primă instanță, apanajul unui suflet viu și simțitor, pe care românii îl arată aici și în exteriorul comunității lor. Ei caută să fie creativi, să aducă obiecte frumoase din România sau să le confecționeze ei înșiși. Au căpătat bucuria de a le povesti olandezilor despre spiritul românesc, de a-și manifesta astfel dorul.

„Decizia de întoarcere acasă nu este ușoară”

– Dumneavoastră intenționați să vă întoarceți acasă, la un moment dat?

– În ultimii ani, nu ne-am mai gândit la acest lucru. Pe termen scurt, date fiind îndatoririle pe care le am, nu pot să iau în calcul acest pas. Mi se pare foarte importantă misiunea din prezent și asumarea ei. Decizia de întoarcere nu este una ușoară, deși probabil unii români o văd ca pe o eliberare.

– Ce e cel mai greu, printre străini, ca om, ca român și ca preot?

– Olandezii vorbesc, adesea, despre bariera lingvistică. Am reușit să trec această barieră prin învățarea limbii neerlandeze la un nivel acceptabil, astfel încât pot comunica fără probleme în orice situație. Dar dincolo de limbă, există și o manieră de comunicare specifică oricărui popor. Sunt gesturi, cuvinte cheie, atitudini, pe care ai nevoie să le cunoști pentru a comunica cu adevărat. Îmi este greu să pătrund acest limbaj și îl văd în continuare ca pe o barieră în calea unei comunicări autentice. Faptul că te simți uneori pe „dinafară” nu este cel mai greu, dar constați cu mare surprindere că o parte esențială din mesajul tău nu a ajuns la destinatar, sau că nu ai perceput întru totul ceea ce ți s-a transmis.

Am marea bucurie și chemare de a fi preotul unei comunități foarte diverse de români, veniți din toată țara și având ocupații dintre cele mai interesante. Această bucurie vine însă cu o enormă responsabilitate, care ar fi apăsătoare dacă nu aș încredința-o permanent lui Dumnezeu. Așteptările și problemele oamenilor sunt foarte diversificate, iar responsabilitatea unui preot din diaspora este de a le cunoaște, de a le împărtăși cu oamenii, dar și de a distinge între ele. Asta necesită discernământ, răbdare și consecvență, virtuți care se lucrează greu.

– Cu experiența pe care o aveți, ce sfat de viață le-ați da românilor din Olanda și din diaspora?

– Românilor din Olanda le recomand să își asume deciziile pe care le iau, să nu piardă din vedere binele pentru care au venit, îi sfătuiesc să trăiască frumos aici și acum, să se bucure de sănătate și timpul liber. În acest fel, chiar dacă vor alege să se întoarcă în țară, vor face pasul acesta ca oameni împliniți, mulțumiți, care au acumulat o experiență de viață importantă. Condițiile exterioare ne modelează existența, dar nu determină cine suntem. Credința ortodoxă, apartenența la comunitatea Bisericii, valorile pe care le-am moștenit, dar și faptele noastre, arată cu adevărat cine suntem. În Olanda, am văzut cât se poate de concret aplicarea unui principiu evanghelic: binele personal, după care toți alergăm, se poate atinge doar dacă alegem să cedăm o parte din el celorlalți, chiar și necunoscuți.