Azorică este câinele vecinilor noștri. Cu picioare scurte și strâmbe, cu trup lung, dar îndesat, are toate motivele să se pretindă o corcitură de Teckel. Este foarte simpatic și isteț. Are stăpâni buni, o cușcă frumoasă și se simte perfect în țarcul lui mărișor, conform normelor europene în vigoare.
Prin ochiurile mari din plasa țarcului cu pricina, trece nestingherită Miți. Vă înșelați dacă bănuiți că Miți este pisica acelorași stăpâni. Nu. Ea este pisica lui Azorică. Doar a lui. Împart același „dormitor” și mănâncă din același blid. Miți pleacă și vine când dorește. Nu are a da nimănui socoteală. Așa se face că, într-o primăvară timpurie, cu ciripit de păsări și miorlăituri dramatice de motani, ea s-a lăsat vrăjită de cei din urmă și a dispărut câteva zile și nopți de acasă. Se întâmpla pentru prima oară, deci, oameni și câine erau destul de uimiți și îngrijorați. Peste puțin timp, venetica sosi iar acasă. Era slabă și cam murdară, dar nonșalantă și își unduia felin coada subțire. Parcă le-ar fi spus tuturor, mieunând filozofic: „Ce vreți, dragilor, e glasul naturii, e glasul iubirii!”. După fix două luni, iar uimire și agitație în ograda de alături. Miți dispăruse din nou. A fost strigată, căutată. Miți nicăieri. Doar Azorică, de această dată, nu părea deloc îngrijorat. Stătea demn în țarcul lui, cu un aer foarte serios și foarte responsabil. Știa el ce știa. Nu mai dormea în coteț și abia se mai atingea de mâncare. Totuși, dimineața străchinuța era goală. Situația aceasta bizară a durat câteva zile, după care mieunatul subțirel a trei pisoi, încă „fără ochi”, a dezlegat misterul. Miți născuse în cotețul cald și confortabil al lui Azorică, iar el, ca un adevărat „tată adoptiv”, își luase în serios rolul de ocrotitor al celor trei făpturi mici și neajutorate. Cu timpul, pisoii au „făcut ochi”, ieșeau din coteț, mâncau lacom din strachina lui Azorică, și se jucau în țarc, sub privirile îngăduitoare și pline de dragoste ale celor doi „părinți”, Miți și Azorică. În tot acest răstimp, câinele nu a intrat în cușca lui nici măcar când ploua; nu a mâncat din blidul său decât după ce mama și cele trei odrasle se săturau. Stătea, se uita la ei răbdător, și nu dădea niciodată din coadă – semn că nu era de glumit. Puii trebuiau atent observați și supravegheați (să mai spună cineva ceva despre inima de câine). După cam o lună și jumătate, din motive doar de ea știute, pisica și-a cărat în bot puii într-o cutie din garaj. Nu se știe din ce cauză a făcut schimb de locuință. Probabil venise momentul ca pisoii să iasă de sub ocrotirea părintească a lui Azorică și să învețe a deveni independenți. Câinele și-a reluat locul în coteț și la masă, căci acum, mama și puii ei erau hrăniți separat de el. Primea, uneori, vizita mâței și a mâțișorilor ei. Și era tare mulțumit. Își îndeplinise misiunea. Avea sentimentul datoriei împlinite. Oare câți oameni cunosc acest sentiment?!
INGRID – Băicoi
