„Douăsprezece hectare de tristețe adâncă”
Cum ai ieșit de la gura de metrou Titan și privești în jur, începe tristețea. Douăsprezece hectare de tristețe adâncă. Ceea ce până nu demult fusese o pădure urbană, ce răsuna de cântecele păsărilor și de foșnetele copacilor, a fost transformat într-un măcel ecologic. Trunchiurile a zeci de platani sănătoși, la grămadă cu resturile carbonizate ale altor arbori, zac în iarbă, aproape de linia blocurilor în care locuiesc sute de oameni, ce ar fi putut duce un trai mai sănătos în apropierea pădurii. După o retrocedare dubioasă și trecerea către proprietari necunoscuți, această zonă a Parcului IOR – Titan a început să fie distrusă, sub ochii nepăsători ai tuturor instituțiilor statului, în frunte cu Primăria Sectorului 3. Mai întâi, au otrăvit copacii, le-au găurit trunchiurile, apoi, când au văzut că nu pățesc nimic, au trecut la incendieri și defrișări. Între 800 și 1000 de arbori au fost tăiați, între care zeci de arțari, mesteceni, ulmi, salcâmi, plopi și nuci. A urmat decopertarea solului, o altă acțiune ilegală. Incapacitatea statului român de a-și proteja cetățenii în fața acestui abuz care le distruge o sursă de aer curat, de natură, de sănătate, a devenit emblematică pentru societatea noastră. Dar și acțiunea de rezistență! În lipsa unui răspuns al autorităților, cetățenii au acționat, și-au pus la dispoziție timpul, energia și uneori chiar integritatea fizică, atunci când protestele lor au fost întâmpinate cu violență. Rezistența lor în parcul IOR este singura care mai dă speranțe de recuperare a parcului. Între 3 și 5 Octombrie, One World Romania, festivalul de film documentar axat pe drepturile omului, a creat un eveniment ce a adus în prim plan lupta grupurilor civice „Aici a fost o pădure/Aici ar putea fi o pădure” și „IOR – Titan”. Au fost trei zile de dezbateri, ateliere, vizionări de filme și tururi ghidate, susținute de membrii celor două grupuri civice. Îi lăsăm pe doi dintre ei, din generații diferite, să își spună poveștile legate de parc și de lupta dusă pentru salvarea sa.
Marian Iacobescu
„Cum să spună că nu a fost niciodată parc aici?”
A trăit o copilărie fericită în parcul IOR, în anii 60. Iarna se țineau meciuri de hochei pe gheața lacului și, nu o dată, a ajuns acasă cu hainele înghețate după un plonjon într-o zonă cu gheață subțire. Vara, plăcerea cea mare era să se descalțe și să umble prin praf kilometri întregi, iar alergătura și joaca dura mult după ce apunea soarele. În acest parc, au făcut toate năzbâtiile de băieți lăsați liberi. Domnul Iacobescu, fost electronist, continuă să trăiască într-un bloc din imediata apropiere a parcului, pe care îl iubește și îl cunoaște pe derost. „Toată zona asta era cunoscută drept Balta Albă, nume ce-i venea de la o groapă comună din timpul ciumei, peste care se turnase var. Când ploua tare, se ridica varul la suprafață și se albea balta. Balta era mică, dar când s-au apucat să sape au dat de un izvor natural, și așa s-a format lacul, după ce au adus o dragă ce a dat forma actuală. Pe partea cealaltă a podului, nu era baltă, doar dealuri și gropi, pe locul ăla se ținea un talcioc, mai apoi s-a săpat lacul, singurul lac din București care are izvoare naturale. La mal, apa e micuță, are un metru și jumătate, dar mai departe, peste 10 metri, și mulți s-au înecat pentru că au dat acolo de apă rece de la izvor, li s-au pus cârcei, li s-au blocat mușchii și nu au mai putut înota. Podul de acolo, dintre lacuri, a fost construit la începutul anilor 70 de o echipă de unitate militară de geniști în două zile, uitați, nu are nici o crăpătură, rezistă foarte bine după atâția ani. Insula Rațelor și Insula Pensionarilor nu existau, au fost amenajate în timp”. Lăsăm în urmă lacul și zona amenajată a parcului și ne îndreptăm spre spațiul retrocedat și devastat. Câteva statui din perioada unei tabere de sculptură au rămas în picioare, însă toți arborii zac în maldăre, la pământ. „Aici n-a fost niciodată parc” a fost explicația halucinantă a autorilor defrișărilor, dar domnul Iacobescu nu doar își amintește, ci are și filmări cu acea zonă plină de verdeață, în care oamenii ieșeau la picnic sau la plajă. „Când au început lucrările pentru metrou, după 1975, partea aceea a parcului a fost lăsată în paragină, însă nu s-a tăiat niciun copac. Se juca badminton, oamenii își puneau hamace, veneau cu pături. La început, prin anii 62-63, era câmp, lan de porumb, câte un copac răzleț. Era plin de animăluțe, șopârle, gușteri, arici, șerpi. Odată, am găsit o bufniță, m-am dus cu ea acasă și m-a dat mama afară cu ea. După 1985, au început să planteze copaci și cei de la primărie, au ieșit și arbori din semințele aduse de păsări, plopi, mulți castani, chiar și stejari. Când au crescut, s-a creat o pădurice foarte, foarte frumoasă. Când intrai aici, se simțea aer curat, vara veneai dintr-o zonă cu blocuri, betoane, în plin soare, și aici aveai o temperatură cu cinci grade mai răcoroasă. Partea cealaltă, dinspre blocul-potcoavă, a rămas foarte bine amenajată, cu leagăne, cu loc de joacă, alei cu bănci, se investise mult, o alee cu trandafiri, două rânduri de gard viu, s-au plantat platani. Aici era un rond cu flori și doi trei plopi, mai încolo un rond cu trandafiri plantați de liceeni, toate aleile pline cu bănci. Crengile corcodușilor crescuți de-a lungul aleilor se uniseră deasupra și mergeai ca printr-un tunel, era o plăcere să te plimbi. Am prins o primăvară cu toți copacii înfloriți și am filmat atunci, chiar când am auzit că se va retroceda. Cum să spună ei că nu a fost parc aici? Nici nu pot să-mi exprim supărarea pentru tot ce s-a întâmplat, pentru defrișări. Singura bucurie a fost să văd cum se implică toți acești tineri. Treceam într-o zi cu soția prin parc, am zis că nu mai suport, uite cum fac praf parcul, și m-am înscris în grupul civic, am găzduit întâlniri la subsolul blocului, am făcut planuri, am participat la proteste, am mers la instituțiile statului, care dau vina una pe cealaltă. Acum speranța ne-a rămas în justiție”.
Andrei Armianu
„Polițiștii ne somau să nu stânjenim activitatea drujbașilor”
„Anul trecut, tăiaseră sute de arbori, dar toți platanii erau încă în picioare și noi încercam să îi protejăm. Erau trei poliții de față, Poliția Națională, Poliția sectorului 3, care avea gheretă permanentă, dar nu ieșea de acolo, și Poliția Municipiului București. Pe 15 Noiembrie, noul Cod Silvic se afla la președintele țării pentru a fi semnat și promulgat, așa că ei erau sub presiune, trebuiau să taie tot înainte. Până la urmă, au fost schimbate niște articole pe ultima sută de metri, așa încât «băieții deștepți» să fie protejați. Atunci, în Noiembrie, primiseră ordin să taie tot. Mandatarul terenului aducea cu mașina proprie 2-3 drujbași, fără nici o formă legală, mai veneau și cu gașca, să ne intimideze, cu un câine lup. Grupul civic a fost format din oameni tineri, oameni de vârsta a treia, când au văzut că suntem mulți, și-au schimbat metodele. Veneau seara la platani, tăiau 2-3 și fugeau. Odată, mi-au dat cu spray cu piper, au lăsat platanul tăiat pe jumătate și au fugit, că venea poliția. Noi ne așezam la rădăcina copacilor ca să nu-i taie, ne luau cu forța, cu înjurături și ne dădeau la o parte. Au venit cu drujbele la milimetru de picioarele noastre, am avut pantalonii tăiați. Poliția Municipală ne-a apărat mai întâi, s-au oprit drujbele, dar apoi au trimis alți polițiști, care nu au mai intervenit. Poliția Națională trimitea polițiști tineri, până în 30 de ani, care știau exact ce se petrece aici și ne spuneau «Nu le stânjeniți activitatea!». Noi răspundeam: «Dar activitatea este ilegală», ei «lăsați-ne pe noi să decidem asta». Îmi spuneau să arăt buletinul, eu îl întindeam, «Nu așa, vino la mașină». Și cât eram eu la mașină, ăia tăiau copacul pe care încercam să îl apăr. Ne-am mobilizat mulți pentru platani, țineam cu toții la ei, am stat la pândă cu ceai fiert, ne anunțam între noi, dădeam alarma, cine era acasă venea imediat ce apăreau drujbașii. Ziua nu aveau șanse, pentru că ne adunam fiecare la copacul lui. Până la urmă, de Crăciun, au venit pe la două și jumătate noaptea, au secționat platanii de la jumătate și au fugit. Asta a fost, îi distruseseră deja și apoi s-au întors ziua și au tăiat restul”.
