„Cultura patronată de statul român suferă crâncen”

– Ești o vedetă certă a filmului românesc. Actorii de teatru și cinema sunt văzuți ca niște învingători ai vieții. Se mai potrivește imaginea asta cu realitatea?

– Nici da, nici nu… Pe de o parte, cred că ține de personalitatea fiecăruia, iar, pe de altă parte, niciodată n-ai cum să știi cum te vede lumea. Adică, n-am cum să generalizez, să spun că, de exemplu, pe mine toată lumea mă vede într-un fel sau toată lumea mă vede într-un alt fel. Sunt păreri și păreri: unii poate că mă percep așa cum spui tu, alții, poate că n-au această părere. Iar eu, personal, nici nu-mi pun problema asta, nu mă gândesc nici o secundă la cum mă vede lumea. Știu doar că oamenii care mă cunosc cu-adevărat sunt conștienți că și eu am aceleași probleme pe care le au și ei, indiferent de profesia lor: câteodată îmi merge bine, alteori lucrurile se mai împotmolesc, îmi merge mai greu… Și, în producția de filme apar dificultăți financiare și, din cauza asta, un proiect se mișcă mai prost… Sigur, e adevărat că domeniul culturii, al acelei culturi patronate de statul român, suferă foarte mult, iar în perioada asta, suferă crâncen. Chiar acum, când vorbim, așteptăm o derogare la acea ordonanță 52, care a fost făcută cu picioarele și-acum se încearcă îndreptarea ei, astfel încât noi, oamenii din această cultură să… mai putem exista. Adică, să ne continuăm treaba. Trista realitate e că domeniul culturii patronate de stat continuă să fie o Cenușăreasă, așa cum e de mulți, mulți ani. Asta, fiindcă persoanele responsabile cu conducerea acestei țări nu înțeleg că există trei piloni de bază pentru viitorul unei societăți sănătoase: educația, cultura și sănătatea.

Nu se înțelege că acești trei piloni, indiferent de circumstanțe, trebuie să fie excepțiile de la regulă, că nu poți să le bagi în aceeași oală cu toate celelalte. Din păcate, cei de la conducere ne consideră pe cei implicați în cultură ca fiind niște căpușe – care trebuie smulse de pe trupul de Adonis al statului român. Că le dăm boala Lymé și… e nasol! În fine, asta e situația, asta e țara în care trăim… Ima­ginea „glamouroasă” a actorului se potrivește cu    Hollywood-ul, n-are nici o legătură cu realitatea, nu doar din România, ci din întreaga Europă. Da, poate că mai sunt câteva vedete de calibru, în Anglia, Franța sau în țările nordice, care „încarnează” acest statut glamouros, dar, în rest, actorii din Europa și majoritatea celor din America sunt oameni „normali”, fără pic de glamour, care doar încearcă să supraviețuiască („praful de stele” se presară doar pe la festivități) și-și fac meseria din vocație și cu pasiune. Așa cum ar trebui să și-o facă și profesorii, și medicii… Astea sunt niște meserii vocaționale, nu niște meserii în care să fii aplaudat. Da, noi, actorii, primim aplauze la finalul spectacolelor de teatru, dar, la modul profund, nu despre aplauze e vorba în meseria noastră. Evident, ele ne bucură, dar nu asta urmărim.

„Când e nevoie de mine, mă simt fericit”

– Și-atunci, care mai e răsplata meseriei de actor?

– Referindu-mă strict la mine, de fiecare dată când încep repetițiile pentru un spectacol de teatru sau pentru o filmare, uit de partea asta de răsplată. Trăiesc doar bucuria de a face parte din acel „joc”. Știi, când eram copil, în spatele blocului se formau echipe de fotbal, iar dacă erai ales să faci parte dintr-una dintre ele te simțeai extraordinar, te simțeai valoros, fiindcă „Au nevoie de mine!”. Așa și în actorie: când sunt ales pentru un proiect, înseamnă că e nevoie de mine acolo și mă simt fericit. Mă concentrez să-mi fac treaba și abia mai târziu, când se termină proiectul, atunci îmi mai pun și problema banilor… (râde) Că, evident, îmi fac meseria pe bani. Într-un alt sens, ca să fiu cinstit, mai intervine și o dorință care ține exclusiv de natura actorului: dorința de a le arăta și celorlalți ce-ai mai descoperit ca actor. Și, tot ca să fiu cinstit, trebuie să recunosc că, la capitolul ăsta, uneori o mai zbârcesc: adică, îmi las ego-ul de actor s-o ia înainte și-atunci greșesc. Îmi flexez mușchii de actor, în loc să fiu concentrat să spun povestea pe care-o am de spus. Însă, ca să nu mai divaghez, asta e frumusețea meseriei: căutarea și descoperirea. Și-atunci când descoperi ceva foarte frumos, te cuprinde entuziasmul și-ți vine să țipi: „Băăăăi, uitați ce-am descoperit! Haideți să v-arăt!”. În fond, eu cred că noi, actorii, nu ne-am îndepărtat prea mult de perioada când eram puștani.

„Căutarea nu se termină niciodată”

– Există un rol la care visezi?

– Eu nu visez la un rol anume. Mă bucur de ce primesc. Mi-ar plăcea să joc mai mult Shakespeare. De fiecare dată când am avut ocazia să joc ceva scris de el, m-am simțit cumva, transportat… Dar ce-mi doresc, realmente, este un regizor bun și colegi talentați. Pentru că atunci lucrurile pot să meargă până departe.

– Dintre rolurile pe care le-ai interpretat până acum, a existat un „rolul vieții”, un rol care să fi simți că te definește total?

– Aș minți să spun că da: n-a existat nici un rol care să mă umple de tot, de tot. Dar, în proporție de 80%, am avut. Încă n-am putut să arunc la gunoi toate imperfecțiunile pe care le am, toate defectele, încă mă lupt cu mândria sau cu ego-ul, cum vrei să-i spui, încă mă lupt cu emoțiile mele, cu neputințele mele… Însă, da, au fost roluri care m-au entuziasmat în mod special, care m-au bucurat și continuă să mă bucure, deși pe unele le joc deja de niște ani buni, însă căutarea nu se termină niciodată: de-asta, de fiecare dată când sunt programate, abia aștept să le joc! Îți dau doar două-trei exemple: rolurile din spectacolele „La doi pași de Mullinger”, de la Teatrul Nottara, din „Vânătoarea” și „FAMILY.EXE” de la Teatrul Bulandra… Și mai e vorba de ceva: de întâlnirea cu tine însuți. Pentru că, de fiecare dată, ca să poți izbuti, trebuie să te unești, să te înfrățești cu tine și să nu te pui împotriva ta, ci să te lași în pace, să cauți relaxat. Ceea ce e al naibii de greu, dar și teribil de incitant, te ține permanent în priză.

– Trăim într-o perioadă extrem de provocatoare: oare filmul ar trebui să fie atent la neliniștea socială ori, dimpotrivă, să reprezinte o zonă de evadare?

– Eu cred că filmul trebuie să fie așa cum își dorește autorul lui. Așteptările publicului n-ar trebui să conteze în artă, indiferent dacă ești regizor, scenarist… orice. Cel care face artă trebuie să fie în acord cu ceea ce simte el, trebuie să reflecte doar punctul lui de vedere și atât! A, da, există o logică a lucrurilor, niște reguli, în sensul de a proceda în așa fel încât publicul să înțeleagă ce spui, dar asta e deja altceva, e o altă discuție. După părerea mea, dacă faci ceva, orice, în artă, pentru public, atunci ai greșit fundamental, ai ratat meciul. Eu, ca actor, când joc un spectacol, nu mă gândesc la ce părere are publicul despre mine, nu mă interesează asta. Mă interesează doar să fiu cu totul acolo. Nimic alt­ceva! Dacă sunt atent la public, actul artistic a dispărut. Mi s-a întâmplat să comit și eu greșeala asta – deci vorbesc din experiență directă –, dar atunci s-a stricat jucăria.

„Ador teatrul!”

– S-a proorocit multă vreme dispariția teatrului, amenințat de cinema și de internet. Când colo, trăiești un veritabil triumf, multe spectacole se joacă cu casa închisă. În calitatea ta de actor de teatru, aplaudat la scenă deschisă, cum îți explici situația asta?

– Lumea s-a schimbat, oamenii au început să mai stingă ecranele. Cel puțin cei din generația noastră, dar și alții, mult mai tineri, au început să se desprindă de ecrane. Apoi, am mai observat ceva: au venit puștani la teatru și nu se așteptau să-i „lovească” așa de tare, nu se așteptau să trăiască atâtea emoții. Și-au mai venit încă o dată și-ncă o dată și-ncă o dată… Sigur, uneori le-a plăcut ce-au văzut, alteori, nu prea, dar, per total, au fost cuceriți de experiența teatrului și-au tot continuat să revină. Evident, e posibil ca la situația asta să fi contribuit și acest curent, foarte puternic, de pe rețelele sociale: actorii anunță ei înșiși spectacolele în care joacă, cheamă lumea la teatru… Mai există și grupul „Mergem la teatru”, de pe Facebook, deci, există o emulație. Și mai e ceva: cred că a intervenit și o frică de Inteligența artificială. Lumea a început să-și dea seama că mult din ce văd pe rețelele sociale e fals, a fost creat cu AI-ul, nu e real. Până și la film: câte lucruri nu sunt generate pe calculator?! Se pot și resuscita actori morți! Or, un spectacol de teatru e un fapt real, adevărat: oamenii de pe scenă sunt reali, pot fi atinși, tot ce se întâmplă acolo e aievea, nu e o făcătură realizată cu ajutorul tehnicii. Probabil or mai fi și alte motive, pe care nu le-am găsit eu, dar, important este rezultatul: lumea vine la teatru! Eu sunt fericit, fiindcă ador teatrul: dac-aș putea, aș sta numai pe scenă!

– Ești un actor prolific. Faci televiziune, faci film (ai avut recent o premieră, „Cursa”, cel mai scump film românesc independent, regizat de Anghel Damian și Millo Simulov), dar teatru ai făcut și faci cel mai mult. La mijloc e o întâmplare, sau e rodul unei preferințe vădite?

– De mulți, mulți ani, eu cred că teatrul e al actorului, iar filmul e al regizorului. Teatrul e un mediu al actorului, acolo, după părerea mea, actorul se formează, acolo se întâlnește cu el, profund. Și la film există șansa să se întâmple asta, dar nu în mod constant, ca la teatru. La teatru, eu încerc să exagerez anumite momente din viață, să le dilat, la film, le comprim, le fac micuțe și cât mai realiste. Câteodată, există filme în care personajul ori stilistica regizorului te lasă să te duci puțin mai mult, mai departe, dar asta e o raritate. De pildă, eu sunt fericit când se filmează cadre lungi, adică o scenă întreagă: pentru că mă simt ca la teatru. Iar o astfel de scenă se repetă mult: se stă pe ea, se dezvoltă, nu e pregătită pe repede-înainte. În schimb, când filmez pe bucățele, un pic de colo, un pic de dincolo, și când tot aud: „Stop!” și „Stop!” și iar „Stop!”, e ca și cum cineva m-ar opri din mâncat, după fiecare dumicat: am o prăjitură bună și cineva nu mă lasă s-o mănânc, ci mă tot întrerupe. Cam așa mă simt. În plus, filmul e clar un mediu al regizorului, fiindcă el este cel care decide cum funcționează povestea: el are montajul în minte, tu, ca actor, de multe ori nici nu-l știi; doar dacă joci rolul principal, atunci ai o discuție mai clară… Or, toate astea fac ca lucrurile să rămână superficiale, diminuează aprofundarea momentului. Pe de altă parte, ca să fiu corect până la capăt, trebuie să admit că, uneori, când lucrurile sunt făcute așa, în pripă, intervine spontaneitatea și, datorită ei, se întâmplă niște chestii fabuloase. Dar nu te poți baza pe asta, pentru că întâmplările astea sunt niște clipe de grație, nu o regulă.

– Vorbești cu mare pasiune de meseria ta: dac-ar fi s-o iei de la capăt, ai alege tot actoria?

– Nu știu. Ar fi o minciună să pretind că da. Dac-ar fi s-o iau de la capăt, n-aș mai ști ce știu azi, n-aș mai avea informațiile de acum, așa că nu știu ce-aș alege.

„De ce cădem? Ca să ne ridicăm”                           

– Lumea în care trăim te influențează în vreun fel? Trecem din criză în criză…

– Depinde cât de mult mă afectează. Cele care mă afectează le iau în plin și chiar mă doboară. Pe altele le mai cern… Câteodată, pur și simplu, închid ochii și zic „Nu mai vreau!”, ca să pot să merg mai departe… Oricum, de cele mai multe ori, sunt salvat de meserie: când mă duc la repetiții, reușesc să uit. Actoria m-a salvat din multe, de-a lungul vieții. Cred că fiecare avem câte un refugiu, în momentele dificile. Ei, pentru mine, meseria a fost și un mentor foarte bun, a fost și-un doctor foarte bun, a fost și-un salvator… Meseria a însemnat și înseamnă și azi enorm pentru mine! E o relație profundă, mai mult decât „Mă duc la serviciu”: eu nici n-am folosit vreodată termenul ăsta, „serviciu”. Eu zic „Mă duc la teatru”. Sau „Mă duc la filmare”. Pentru mine nu e „serviciu”, ci e bucurie. Vorba lui Vivi Drăgan Vasile (n. red. Celebru operator și director de imagine de film): „Băi, filmarea e o sărbătoare!”.

– Ai doi copii. Te temi de viitorul lor ?

– Ca orice părinte, și eu am temeri. Totuși, răspunsul la întrebarea asta e, mai curând, că nu, nu mă tem privind spre viitor. Pentru că îmi învăț copiii cum să trăiască în prezent, iar asta înseamnă și o pregătire bună pentru viitor. Îi învăț să se bucure de viață, să se bucure de ce învață, să se bucure de ce nu învață, să se bucure de clipele de veselie, dar să se bucure și de dureri… Trebuie să trăiască tot ce au de trăit! Și, din când în când, să facă un pas în spate, să privească tabloul ăsta divers, al vieții, și să se mai și bucure. Știi, e o replică în filmul „Batman”, al lui Christopher Nolan: la întrebarea „De ce cădem?”, răspunsul este „Ca să ne ridicăm.” Asta le spun și eu, printre altele, copiilor mei.

– Să înțeleg că ești un om fericit, stăpân pe viața lui?

– Ce pot să spun sigur este că am început… să fiu. Adică, să fiu eu, pe bune. Să nu mă prefac că sunt altcineva, ci să fiu eu, la modul cinstit. Asta a venit cu vârsta, abia în ultimii ani. Am avut și eu anxietățile mele, m-am dat și eu cu capul de pereți, am greșit de-atâtea ori și, când am greșit, m-am biciuit fără milă, dar, până la urmă, mi-am dat seama că e așa de frumos să greșești! Da, trebuie să fiu atent să nu-i rănesc pe oamenii din jurul meu, dar altfel, dacă sunt greșeli care mă privesc doar pe mine, ele sunt reparabile. Și, într-un alt sens: OK, dacă nu sunt pe placul cuiva, care e problema? De ce ar trebui să trăiesc în funcție de ceilalți?    Nimeni nu trebuie să demonstreze nimănui ce trăiește, ce simte în adâncul lui. Și uite, că și pe subiectul ăsta mă întorc la meserie: apropo de ce mi-a dat. Meseria m-a luat de mână și m-a proiectat într-o călătorie interioară, nu exterioară. Am fost obligat să mă pun în acord cu mine și să văd exact cine sunt, ca să pot să mă exprim. Tata mi-a dat odată un soi de definiție a creativității: creativitatea e atunci când ai în tine o imagine și reușești s-o transpui în niște cuvinte atât de clare, încât toată lumea „să vadă” ima­ginea din interiorul tău. Așadar, pe mine, în primul rând, asta m-a învățat meseria: să pun lumina acolo unde trebuie. Și chiar dacă lumina respectivă mi-a descoperit multă mizerie, nu m-am ferit s-o arăt. Iar apoi, tot lumina a și risipit mizeria… Și, știi, legat de degringolada din societate: eu chiar cred că toată țăcăneala asta pe care o trăim azi are un sens. Atunci când se tulbură totul, inevitabil mizeria iese la suprafață, nu mai poate să stea ascunsă: e ca și cum ai prinde hoțul în flagrant. Cred că asta se întâmplă acum în lume: iese spuma la suprafața supei, iar noi începem s-o îndepărtăm cu spumiera. Sper să nu mă înșel…