• În anii 2000, era cea mai tânără membră a grupului A.S.I.A, formația care făcea legea în topurile muzicale româneşti. În ultimii zece ani a fost solista trupei Direcţia 5, alături de Cristi Enache. Alina Crişan are o carieră muzicală extrem de solidă,    marcată de muncă, discreţie şi bun-simţ. Despre toate acestea, în interviul care urmează •

Evadare din tornadă

– Dragă Alina, ne obişnuiserăm cu tine de ani buni în concertele şi pe discurile trupei Direcţia 5, dar zilele acestea ne-a atras atenţia o melodie cântată şi semnată doar de tine: „O viaţă şi o zi”. Este pentru prima dată în cariera ta, când apari solo. Ce te-a determinat să iei totul de la zero?

– Este cu adevărat prima dată când numele meu întreg apare lângă o piesă compusă de mine. Până acum, am tot fost Alina de la A.S.I.A, Alinka, în diferite colaborări, Alina şi Direcţia 5… Timp de douăzeci de ani m-am învârtit într-o tornadă muzicală care m-a purtat dintr-o colaborare într-alta şi parcă niciodată n-am găsit răgazul sau curajul de a porni la drum de una singură. Se întâmplă acum, cu melodii scrise de mine. Am simţit în adâncul meu că trebuie să fac asta. Decizia a venit când tocmai petreceam cei mai frumoşi ani ai carierei,    alături de băieţii de la Direcţia 5. Aş vrea să elimin orice speculaţie legată de o posibilă ceartă, voi mai cânta cu prietenii mei dragi, oricând voi avea ocazia. Ba Marian Ionescu, liderul trupei, m-a încurajat să mă întorc la plăcerea mea pentru scris, pe ultimul album Direcţia 5, trei dintre melodiile compuse de el sunt pe versurile mele. Repet, consider că perioada aceasta a fost cea mai bună pentru mine, muzical şi nu numai. Am învăţat enorm, am ajuns să cânt cum nu mi-am imaginat niciodată, zece ani în care am descoperit că sunt o solistă versatilă, capabilă să înveţe foarte mult. Evident, ca în orice proiect amplu, nu totul e roz. Au fost momente, mai ales la început, când a trebuit să demonstrez că-mi meritam locul în trupă. Nu băieţilor, ci publicului. O provocare pentru mine, una care m-a ajutat să mă autodepăşesc. Să nu mai spun că eu acum zece ani am înlocuit al doilea vocalist al Direcţiei 5, nimeni altul decât Toni Şeicărescu. El ţinea vocea, alături de Cristi Enache, și tot el fusese solistul trupei în anii ’90.    Prezenţa vulcanică şi vocea absolut excepţională a lui Toni Şeicărescu sunt imposibil de reprodus şi extrem de dificil de înlocuit. În acest context, nu am fost prea bine primită de public la început. Direcţia 5 are admiratori extrem de fideli, unii îi urmează în concerte prin ţară, de ani şi ani. Cred că m-au considerat în primă fază doar o fată drăguţă, care face figuraţie pe acolo. Mi-a luat puţin timp să-i conving că-mi merit locul, dar vocea mea şi evoluţia pe stilul trupei i-au înmuiat. Eu şi Cristi Enache avem o foarte bună chimie, o politeţe aparte. Niciunul nu a încercat vreodată să-l pună în umbră pe celălalt. În plus, ne completăm foarte bine vocal. Cu timpul, oamenii au ajuns să mă aprecieze şi să mă alinte, chiar mai mult decât o făceau băieţii din trupă. De fapt, ei nici nu m-au alintat vreodată, am fost „unul” de-al lor. Câteodată ne adunam în turneu şi câte treisprezece persoane, iar eu, singura femeie. Trebuia să fiu de-a lor, băieţoasă, să avem aceleaşi glume. Nicio problemă, fiindcă mi se potriveşte, eu chiar aşa sunt: naturală, prietenoasă cu toată lumea, mereu gata de drum…

O fată modestă din Cluj

– … şi foarte discretă, lucru rar, în industria muzicală, dură, avidă de succes cu orice preţ…

– Eu n-am fost niciodată genul de om care-şi doreşte să fie în faţă. Niciodată! Chiar şi când merit pe deplin atenţie sporită, tot prefer discreţia. Mereu am muncit foarte mult şi publicul m-a răsplătit pe măsură, niciodată nu am forţat interesul faţă de mine, am oroare de aşa ceva. De la debut şi până azi, am refuzat categoric publicitatea, regiile ieftine, prin care să ies în evidenţă, succesul asigurat de alt­ceva în afară de muzică. La începutul anilor 2000, erau la modă anumite strategii, propuse chiar de aşa-zişi jurnalişti. De exemplu: „Te prefaci că te cerţi pe stradă cu cineva şi noi promitem că vei ţine prima pagină a ziarelor luni întregi”. Îngrozitor! Ba chiar, când am refuzat categoric astfel de trucuri, au inventat ei scandaluri or, asta chiar m-a întristat. Dar sunt mândră de mine că nu le-am dat acestor oameni nici măcar satisfacţia replicii, eu mi-am văzut de muzică şi atât. Vremurile s-au schimbat şi, recunosc, uneori e dificil să ţin pasul cu ele: internet, propriile canale prin care să-ţi prezinţi ideile, un efort constant să ţii fanii la curent cu ce mai faci. Abia de puţină vreme încerc şi eu să fiu mai activă pe reţelele sociale. Cel puţin de când am lansat „O viaţă şi o zi”, m-am lovit de un sistem de lucru cu totul nou pentru mine: să-mi promovez singură melodia, să vorbesc peste tot… În afară de Mihaela Preda, PR-ul meu, căreia îi mulţu­mesc până la cer, eu nu am echipă. Fac totul singură. Cum nu-mi stă în obicei să citesc ce se scrie despre mine, mai degrabă îmi arată alţii. Impresia mea este că ponderea comentariilor răutăcioase, chiar violente, este prea mare. Ameninţări, răutăţi gratuite şi exagerate ale oamenilor împotriva altor oameni. Nu le înţeleg, îmi face rău să le citesc. Poate există persoane care nu pun la suflet aşa ceva, nu şi eu. Sunt foarte empatică, sensibilă şi mă marchează profund violenţa, chiar şi când nu îmi este adresată. Am intrat în lumea asta a show business-ului foarte tânără şi foarte brusc, dar niciodată plăcerea muzicii nu a fost pusă în umbră de succes, bani, publicitate. Am fost de mică şi am rămas până azi o fată modestă din Cluj care cântă şi atât. Sistemul de lucru cu care sunt eu învăţată poate fi numit de modă veche: scrii cântece şi eşti zilnic în studio. Muzică lucrată, compusă, repetată. Apoi, sute de concerte. Atât de multe, că ţin loc şi de repetiţii. Direcţia 5, de exemplu, scoate câte un album în fiecare an, totul creaţie proprie, fiecare disc însoţit de turneu naţional. Nu-i colţ de Românie pe care să nu-l fi cutreierat, or, mie asta îmi place la nebunie! Chiar pot spune că, după muzică, este plăcerea mea cea mai mare. Puteam sta zile la rând la fereastra acelei dube cu care am străbătut ţara, numai să privesc priveliștile care-mi trec prin faţa ochilor.

„Aș promova România prin orice mijloc”

– Și cum arată România de azi?

– România e o minune! Eu sunt surprinsă de fiecare loc, fiecare peisaj, fiecare curte pe lângă care trec. În toate turneele prin ţară mi-am făcut, de fiecare dată, timp să văd. Nu sunt deloc genul hotel, restaurant, scenă, maşină şi gata. Nuuu! Dacă n-am timp, mă trezesc la cinci dimineaţa, doar ca să apuc să cutreier măcar două străzi, să mă uit în curţile oamenilor, să vorbesc cu cineva, un om al locului. Aş promova România, ţara asta frumoasă, prin orice mijloc şi chiar încerc să o fac. Uite, şi pentru acest videoclip nou am colaborat cu Cătălin Dârdea, fondatorul „Why Romania” (De ce România), un proiect incredibil, de promovare a ţării noastre, prin reportaje, fotografii, documentare extraordinare. Ce-mi place cel mai mult? Ador locurile în care oamenii nu s-au schimbat odată cu vremurile. Ca exemplu, am descoperit la mică distanţă de Cluj, o zonă numită Valea Ierii. Senzaţional! Nu prea e exploatată turistic, iar pe vârful muntelui, încă există un sat de mocani, care trăiesc într-un mic univers doar al lor. O comunitate întreagă, cu bătrâni, tineri, copii, rupţi de lume. Căsuţe de lemn, animale, cai sălbatici… Nici nu prea poţi pătrunde la ei, sunt foarte pretenţioşi la cine le „încalcă teritoriul”. Eu am fost fascinată de tot ce e acolo, de simplitatea oamenilor. Să nu mai spun că în acel loc concentraţia de oxigen este de aproape nouăzeci la sută.

„Visez ca într-o zi să mă întorc în Ardeal”

– Ai pomenit Clujul, care este şi oraşul tău natal, din care ți-ai luat zborul de foarte tânără. Ce simţi că a rămas ardeleneşte în tine?

– Dacă fac un calcul rapid, am trăit mai mult la Bucureşti decât la Cluj. Viaţa mea s-a mutat în capitală în ultimul an de liceu şi sunt încă legată mult de acest loc. Dar visez ca într-o zi să mă întorc în Ardeal, să-mi fac o căsuţă lângă Cluj şi să îmbătrânesc în linişte acolo. La fel şi mama. Ea a venit în Bucureşti după mine, mi-a purtat de grijă aici, ba chiar şi-a refăcut şi ea viaţa, care nu fusese prea bună până atunci. S-a recăsătorit şi e fericită, dar o aud tot mai des tânjind după meleagurile natale. În ciuda ataşamentului profund pe care-l am faţă de Bucureşti, eu încă simt că sunt diferită de oamenii din capitală. Încă am o empatie care depăşeşte media celei de aici. Tot ardeleneşte îmi iau şi răgaz. Eu nu mă pripesc niciodată, nu reacţionez la instinct, totul e gândit şi răsucit pe toate părţile. Nu ştiu dacă e bine sau rău, dar ardeleneşte e sigur (râde)! Când merg la Cluj, îmi amintesc cât de bine e ca viaţa să fie trăită şi cu încetinitorul. Taximetristul îţi deschide uşa agale, la restaurant nu te zoreşte nimeni să termini din farfurie, la semafor eşti claxonat mai puţin. Îmi place mult! Poate acum douăzeci de ani nu-ţi spuneam acelaşi lucru, dar azi apreciez calmul acesta ardelenesc, îl apreciez şi la mine. În trecut, mă certam singură că nu sunt mai înfiptă, azi mă prefer aşa cum sunt.

– Cum ţi-a fost viaţa la Cluj, până la succesul răsunător cu A.S.I.A.?

– Mereu mi se pare că nu fac suficient, sunt autocritică, dar, dacă îmi iau un mic răgaz ardelenesc să mă gândesc, am făcut foarte multe în douăzeci de ani de carieră artistică. În afară de muzică, am prezentat emisiuni TV, am jucat în seriale, n-am stat nicio clipă. Revenind la întrebarea ta, viaţa mea înainte de toate acestea nu a fost chiar uşoară. Dificilă, de cele mai multe ori, frumoasă, pe alocuri. Chiar acum, de dimineaţă, m-am trezit cu gândul la copilăria mea. Urma să vorbim, ştiu profilul revistei Formula AS, căldura şi apetenţa ei pentru poveşti frumoase. Aşteptam cu puţine emoţii întâlnirea noastră şi m-am trezit gândindu-mă la copilărie, la Cluj, la bunici, la zăpadă şi cozonaci. Mă crezi sau nu, atât de inspirată m-am simţit, că am compus un cântec de iarnă. Mi-au dat şi lacrimile, fiindcă m-a luat un dor teribil de bunici. Copilăria mea grea a fost înfrumuseţată de ei. Spun grea, fiindcă ai mei au divorţat când eu aveam patru ani, mama era foarte tânără, era un copil la rândul ei, un copil cu doi copii. N-a ştiut prea bine să ne menajeze pe mine şi pe sora mea, i-am văzut suferinţa, am trăit-o odată cu ea. N-o învinuiesc absolut deloc, era foarte tânără şi suferea mult. Eram destul de sărmane, din cauza asta, nu mi-am permis o şcoală de muzică. Mama ascundea de noi lipsurile. Se străduia, la fiecare salariu, să ne cumpere un lucru nou sau să mâncăm ceva bun. Dar a fost greu. În schimb, bunicii din partea tatălui stăteau la casă, iar pentru mine asta a făcut toată diferenţa: în curtea aceea uitam de toate. Din puţinul lor, bunicii se străduiau să ne facă toate mofturile. I-am iubit enorm, mai ales pe bunicul. Nu ştiu de ce, poate fiindcă nu aveam tată şi simţeam prin el o prezenţă masculină în viaţa mea. Când a murit, aveam cincisprezece ani şi am simţit că mi-am pierdut tatăl a doua oară. Dar, din nou spun, curtea aceea a bunicilor a fost refugiul meu. Mergeam în livadă, cântam şi-mi imaginam că toţi copacii sunt oameni, publicul meu. Zona Clujului unde locuiau bunicii se numeşte Dâmb Rotund, iar de acolo se vedea tot oraşul. Noaptea, mai ales, era superb. Totul luminat, iar eu continuam să cânt, şi astfel publicul devenea mai numeros: copacii şi luminile oraşului împreună făceau cât o arenă imaginară, plină de oameni. Cântam cât mă ţinea gura. Luam o creangă drept microfon şi improvizam pe loc un cântec cu versuri cu tot. În română, în engleză, nu conta, eu compuneam de mică. Salvarea mea! Salvarea mea s-a numit Dâmb Rotund şi livada bunicilor.

Experiența A.S.I.A.

– Se pare că te-a auzit cineva cântând, cariera ta a început fulminant, încă din adolescenţă…

– Fiindcă această creativitate nu a dispărut niciodată. Foarte tânără eram când am mutat-o la studiourile de înregistrări din Cluj. Acolo l-am cunoscut pe Radu Groza, toată lumea ştie că era impresarul numărul unu în România, în anii 2000. Eram în liceu, scriam cântece, participam pe la festivaluri, şi tocmai când prindeam aripi pe cont propriu şi semnasem cu o casă de producţie, a apărut concursul „Alege A.S.I.A.” – acea atât de mediatizată selecţie, prin care se căuta a patra membră a grupului. N-am vrut să merg, nu a fost iniţiativa mea. Nu credeam în astfel de concursuri, eram convinsă că totul se aranjează dinainte. Dar toată lumea a insistat să merg, până şi profesorii din liceul la care învăţam, aşa că am cedat. Selecţia s-a făcut în toată ţara, între trei mii de fete. Clujul a fost primul oraş, eu, prima concurentă care a dat probă şi la final, cea care a și câştigat. Incredibil! Nu-mi dădeam şanse, dar nu din cauza vocii, acolo ştiam ce pot, ci pentru că nu eram genul acesta înfipt, tupeist. Foarte greu mi-a fost în vremurile acelea, când trupa A.S.I.A. era prima în topuri, mereu în atenţia oamenilor, iar presa timpurilor era extrem de agresivă. Te urmărea peste tot, nu puteam ieşi din casă, eram vânată, mai ales fiindcă eu nu voiam să dau interviuri. Aş fi dat, dacă era precum cel de azi, dar ei căutau numai scandaluri şi mult prea des minţeau. Ei bine, un astfel de copil, care voia să fie lăsat doar să cânte, a ajuns peste noapte direct în America. La o lună după ce am devenit membră a grupului eram deja în turneu american, unul lung, de trei luni. Şase ani a durat experienţa A.S.I.A, care, pe cât de bogată a fost muzical, pe cât de mare succesul, pe cât de frumoasă compania fetelor, pe atât de traumatizant a fost pentru mine felul în care eram expusă. Drept contraexemplu, iată un alt motiv pentru care mi-a plăcut atât de mult să fiu în Direcţia 5: Marian Ionescu ştie perfect să-şi protejeze trupa, acolo este vorba doar de muzică. Odată cu decizia de azi, de a-mi lua cariera în propriile mâini, m-am temut puţin să nu reînceapă nebunia, dar nu e deloc aşa. Internetul, cu toate relele lui, ajută artiştii să-şi spună propriul adevăr pe canalele lor de comunicare, şi astfel revistele de scandal au pierdut mult teren. Faptul că eu sunt în control, că-mi pot alege publicaţiile cu care vorbesc, radiourile, jurnaliştii, că pot spune „nu” sau „da” după propria simţire, sunt lucruri extraordinare.

„Colindul meu și al Formulei AS”

– Alina, melodia „O viaţă şi o zi” are deja succes, dar în curând toată muzica pământului va fi înlocuită de colinde. Tu cum aştepţi Crăciunul? Ai scos podoabele pentru brad?

– N-am scos podoabele, pentru că nu am. Recunosc, nu prea fac Crăciunul acasă, dar îl sărbătoresc mereu cum se cuvine, în familie sau între prieteni. Nu are rost să pregătesc ceva acasă, unde aş fi cel mult cu iubitul meu. Îmi place să merg între oameni. Cel mai des la sora mea, care are doi copii, şi atunci sărbătoarea Crăciunului e ornată cu râsetele lor. Sau merg la prietena mea cea mai bună din Vâlcea. Sau la părinţii iubitului meu. Merg între oameni mulţi şi dragi! Merg la prieteni care stau la ţară, ca să simt frigul şi bucatele tradiţionale. Cum se apropie Crăciunul, cum încep să întreb cine taie porcul şi acolo sunt prezentă, cu mânecile suflecate. Ajut la gătit, la treburi grele, îmi place pregătirea Crăciunului, mai mult decât ziua propriu-zisă. Cred că-mi aduce aminte de bunici, căci acolo se pregătea totul aşa, ca la carte, şi-mi plăcea enorm. Şorici proaspăt, tot felul de preparate tradiţionale, miros de cozonac cald, ăsta e Crăciunul. Restul, cadourile, beteala, nu prea mă impresionează. Muzical, anul ăsta Crăciunul poate veni cu ceva special, fiindcă voi încerca să lansez piesa pe care am scris-o azi dimineaţă. Nu am avut niciodată un cântec de Crăciun al meu, iar dacă îmi reuşeşte, în inima mea o să-l consider al nostru: colindul meu şi al Formulei AS. Le urez sărbători de poveste oamenilor cu suflet frumos care vă citesc, să le fie Crăciunul parfumat cu arome nostalgice, să întâmpine naşterea Domnului cu bunătate şi încredere în vremuri mai bune.