• La început de an a apărut pe platforma Netflix un serial româno-moldovenesc care a rupt toate topurile. Este vorba despre „Plaha”, în regia lui Igor Cobileanski, care spune povestea teribilă a subordonării unei țări în fața unui oligarh cu afaceri oneroase, Vladimir Plahotniuc. Actrița Ada Lupu, de la Teatrul Național din Iași, interpretează personajul principal feminin, o ziaristă incoruptibilă, care scoate la lumină crimele acestui autentic mafiot •

„Oameni curajoși au fost totdeauna”

– Ada, joci în „Plaha”, care face valuri pe Netflix, un serial extrem de curajos, despre cum Republica Moldova a ajuns, nu cu multă vreme în urmă, să fie condusă de un grup infracțional organizat, avându-l ca „naș”, în sens mafiot vorbind, pe oligarhul Vladimir Plahotniuc. Ați simțit, în timpul filmărilor și apoi după apariția filmului, că vă expuneți vreunui pericol?

– Din moment ce proiectul nostru este un serial de ficțiune, nu am avut motive de îngrijorare. Dacă am fi discutat despre un documentar, responsabilitatea față de realitatea istorică ar fi fost una incontestabilă, însă, sub umbrela ficțiunii, ne-am simțit feriți de intemperii. Este adevărat că în perioada creării echipei au existat persoane care au refuzat să se implice, speriindu-se de arhetipul care a inspirat creionarea personajului principal. Însă scenariul a operat doar cu tipologii, prototipuri, persoanele din viața reală la care se gândește spectatorul, în raport cu anumite personaje fiind doar repere colective, nu biografii. De altfel, producătorii menționează clar faptul că „Plaha” este inspirat din fapte reale, și nu bazat (strict) pe fapte reale. Această nuanță este foarte importantă și protejează libertatea de expresie artistică. Sigur că există și aspecte biografice transpuse în serial cu maximă fidelitate, dar, câtă vreme nu se specifică unde e granița dintre oglinderea realității și ficțiune, spectatorului nu-i rămâne decât să asimileze serialul ca pe un rod al imaginației. Cu siguranță, publicul din Republica Moldova regăsește anumite similitudini între realitate și imaginație, însă caracterul universal al situațiilor prezentate face serialul să funcționeze în alte spații ca ficțiune pură.

– Personajul tău este o jurnalistă care se ia la „trântă” cu oligarhul Plahotniuc. Am înțeles că este un personaj fictiv. Ar fi putut exista, în realitate, presă liberă în Moldova?

– Personajul meu, Irina, se ia la trântă cu personajul Vlad Plaha. Dacă o confruntare a fost posibilă în serial, voi gândi că această confruntare ar fi putut fi posibilă în orice realitate tangențială cu scenariul scris de Iulian Postelnicu. Oameni curajoși au existat întotdeauna, lupta pentru dreptate și adevăr s-a manifestat în toate timpurile, iar libertatea de expresie a constituit mereu un ideal care, probabil, va trebui apărat și în vremurile ce vin.

Fantoma din căminul studențesc

– Cum au fost filmările? Ai povești de pe platou?

– Filmările au constituit o experiență complexă și memorabilă. Au durat mai mult de jumătate de an, s-au desfășurat și la –16 grade și la –40 de grade, au obligat la somn puțin și muncă susținută. Noi, actorii, am fost privilegiați și protejați de toți cei din jur, pentru că noi urma să apărem pe ecran. Însă munca titanică s-a desfășurat în spatele camerei. Regizorul Igor Cobileanski, asistentul de regie Laurențiu Tomoroga, directorul de imagine și producătorul Cristian Gugu au fost triunghiul esențial al acestui proiect. Multe nopți nedormite, epuizare cronică, planuri gândite și regândite, soluții ce se cereau găsite pe moment, decizii extrem de importante și res­ponsabilități enor­me au fost gestionate de ei cu stoicism. Ajutați și susținuți de zeci de oameni, la fel de implicați și de neobosiți. Au fost multe situații complicate, însă niciodată, din partea nimănui n-a existat gândul abandonului. Echipa a fost extrem de unită și de loială proiectului. Cred că fiecare dintre noi a ajuns, măcar o dată pe parcursul filmărilor, în momentul acela clișeic în care când nu mai poți, mai poți puțin. Fiind desfășurat și pe o perioadă atât de lungă de timp, de la un punct încolo devenise un fel de a fi. Au fost și situații amuzante, și situații tensionate, așa, ca-ntr-o mare familie. Într-o seară, ni s-a părut că vedem o fantomă la fereastra unei camere dintr-un cămin studențesc abandonat, în care filmam. Despre mine, nu e de mirare că fac astfel de lucruri uneori, însă grupul vânătorilor de fantome se mărise la un moment dat atât de tare, încât pe platou rămăseseră foarte puțini din echipă. Oameni în toată firea umblau pe întuneric, căutând fantoma. Inclusiv din echipa de producție – adică acei oameni, foarte responsabili, pragmatici și cu picioarele pe pământ, cărora li se dăduseră pe mână bani ai proiectului și acte importante. Oameni de care depindeam toți. Ei căutau fantoma.

Măreția simplității

– Serialul a fost difuzat la liber, pe YouTube, chiar înainte de alegerile din Moldova de anul trecut și a „rupt”, fiind văzut atunci de milioane de oameni. Ați simțit că ați contribuit și voi la victoria forțelor proeuropene în Republica Moldova?

– E posibil să fi contribuit. Dacă s-a întâmplat asta, nu pot decât să mă ­bucur.

– Ce a fost cel mai greu pentru tine, ca actriță, la acest film?

– Să mă împac cu un personaj pe care nu l-am considerat spectaculos. La început am suferit de un fel de „sindrom Harap Alb.” Mi se părea că Irina e „prea normală”, că nu are parte de situații-limită, de stări extreme. În jurul meu se întâmplau tot felul de grozăvii: crime, torturi, pierderi sfâșietoare, trădări, răzbunări ce se lăsau cu sânge și lacrimi, ceea ce m-a făcut să simt o oarecare frustrare. Nu e ușor să fii echilibrul din miezul haosului. Pentru că echilibrul e constant, haosul e imprevizibil. Am învățat, însă, să descopăr și să apreciez enorm spectaculozitatea simplității. Mi-a devenit foarte dragă această femeie care funcționează într-un anume minimalism de care m-am temut întotdeauna. Acum nu mă mai tem, dimpotrivă, îmi place și mă atrage. Irina e mult înăuntru, e conținută, e rezervată, în timp ce eu vorbesc înainte de a gândi, exprim mult din ce simt, sunt impulsivă etc. Dificultatea a constat în a asimila un alt ritm interior și o altă manifestare exterioară. Un alt om, în cele din urmă.

– Lucrând la acest serial, ai simțit că democrația e foarte fragilă și că oricând pot reveni la butoane oameni cu interese ascunse?

– Am simțit fragilitatea democrației și înainte de acest serial. Câtă vreme există lideri cu apucături de dictatori, democrația va rămâne fragilă. Uneori mă întreb, chiar, dacă democrația, așa cum e ea acum, ni se potrivește. Îmi amintesc cum am stat cu inima cât un purice, când în preajma alegerilor, falsul profet făcea valuri pe tik-tok. Încercam să intuiesc dacă majoritatea românilor se constituie din cei educați sau din cei needucați. Iar când vorbesc despre educație, nu mă refer la școli înalte, nu desconsider cetățenii care nu au avut șansa informării, nu-i desconsider nici pe cei care au refuzat de bună voie această șansă, respect dreptul fiecăruia la existență, pot fi oameni minunați printre cei care nu au tangențe cu educația sau cultura. Însă, totodată, consider că politica este, totuși, o știință. Una socială. Și atunci mă întreb dacă nu ar trebui să existe o minimă pregătire înainte de a primi dreptul de a vota. Ce te faci, dacă majoritatea unei țări e constituită din oameni ce n-au parcurs nici măcar studiile de bază? E responsabil ca soarta unei țări să depindă în egală măsură de o persoană bine informată, capabilă de gândire critică, sau de una semianalfabetă? Filosofic, înțeleg intențiile democrației, însă, în practică, e riscantă. De aceea consider că printre prioritățile oricărui politician ar trebui să se regăsească educația. Ca să încerc să rezum, am simțit fragilitatea democrației din două perspective, ambele înfricoșătoare. Pe de o parte, am simțit că o putem pierde, că ne poate scăpa printre degete, că s-ar putea, cum ar spune falsul profet, să „se rupă firul divin” dintre noi și democrație, iar pe de altă parte, am simțit fragilitatea intrinsecă a democrației, ca sistem de guvernare în sine.

– Ce ai învățat tu ca om din acest film?

– Am învățat că s-ar putea, totuși, să existe răul absolut, însă pentru ideea de bine absolut, poate n-ar trebui să bag mâna în foc. Totuși, o să continui să o fac. Din întreg serialul, decid să rămân cu secvența finală, onirică. Știu, pentru unii poate părea o dulcegărie, pentru unii poate părea „din alt film” decât restul serialului, însă eu mă voi bucura oricând de raza de lumină, indiferent de bezna în care încearcă să-și facă loc. Până la urmă, eu găsesc o sublimă metaforă în acea secvență onirică și, deși n-am fost niciodată fană a tendințelor soap opera, mă bucur ca un copil de fiecare clișeu al acelei secvențe. Și o asimilez fără niciun fel de filtru critic. Pentru că undeva, în adâncul sufletului meu, aveam nevoie exact de acea idealizare. Dacă răul ne-a ținut în tensiune pe tot parcursul serialului, de ce să nu-i dăm și binelui aceeași șansă? De ce să tolerăm doar clișeele răului, nu și pe cele ale ­binelui?

„S-a creat un soi de solidaritate între românii de pe ambele maluri ale Prutului”

– Ce reacții ați primit de la telespectatori?

– Reacțiile au fost copleșitoare, iar ceea ce am remarcat a fost faptul că mulți telespectatori nu ne-au spus „Felicitări”, ci „Mulțumesc!”. S-a creat un soi de solidaritate între românii de pe ambele maluri ale Prutului, oamenii s-au simțit reprezentați de acest serial. Cineva a vorbit despre ei. Îmi amintesc reacțiile din perioada în care a fost difuzat pe YouTube. Două comentarii mi-au rămas în minte, iar emoția lor mă bântuie și acum. În episodul 10, apar filmări de arhivă din timpul diverselor proteste desfășurate în perioada 2015-2019. Un bărbat se regăsise într-una din filmările de la proteste, alături de tatăl său. În comentariu, scrisese că tatăl său s-ar fi bucurat și s-ar fi simțit mândru să se vadă în serial dar, din păcate, nu mai e. O femeie se regăsise alături de mama ei în filmările de arhivă de la proteste. Îi mulțumea mamei pentru felul în care a educat-o în spiritul libertății și al luptei pentru dreptate.

– Ești un cetățean implicat politic?

– În măsura în care mă informez și votez responsabil. Nu cred că ne putem izola de dimensiunea politică. Suntem ființe sociale. Zoon politikon. E frustrantă senzația că mâinile ne sunt legate, gurile astupate, că nu putem schimba radical lumea din jurul nostru, suntem tentați să credem că un vot nu contează. Însă, în momentul în care începem să ne gândim pe sine într-un ansamblu, realizăm că datoria noastră este de a asigura funcționarea impecabilă a unei singure piese dintr-un mecanism complex. Dar piesa aia, atât cât e și atât cât face, este indispensabilă întregului. Și e doar a noastră. Nu-mi mai doresc, ca-n tinerețea fantezistă, să schimb lumea, să am un aport mare, ci mă imaginez o simplă piuliță. Dar în piulița aia îmi investesc toată energia și încerc s-o îngrijesc cu înțelepciune.

– Care crezi tu că este de fapt mesajul acestui film?

– Nu știu care ar fi mesajul general al filmului. Pot spune cu ce mesaj am rămas eu. „Plaha” a scos la lumină, pe lângă drama colectivă, pe lângă ideea statului capturat, drama omului anonim. S-a apropiat cu tandrețe și de destine obscure, de povești mai puțin aprofundate, pierdute printre statistici și bilanțuri.

– Cu ce te-a îmbogățit uman și artistic lucrul la „Plaha”?

– Din punct de vedere artistic, am învățat enorm, iar din punct de vedere uman, am câștigat prieteni. Ce e interesant la proiectul ăsta e faptul că mi-a împlinit două dimensiuni, ambele importante pentru identitatea mea. E un produs artistic din care sunt mândră să fac parte, care mă onorează, de care mă bucur și care-mi place foarte mult. În același timp, tangențialitatea cu socialul răspunde nevoii pe care am simțit-o dintotdeauna de a da utilitate existenței mele. Iubesc oamenii. Și mi-am dorit mereu să trec frumos prin lume. Să ajut cu ce pot. Când eram mică, îmi doream ca atunci când voi crește, să devin bogată pentru a-i putea ajuta pe cei aflați în nevoie. N-am ajuns bogată și nu cred că voi ajunge vreodată, însă am descoperit în mine un altfel de bogăție. Nu financiară, ci intelectuală, spirituală, o bogăție a ceea ce știu și a ceea ce pot să fac. Prin „Plaha” am observat, din interior, și cât se poate de concret, cât de puternică poate fi arta. Și cum, deși n-am ajuns bogată, pot, totuși, să ajut oamenii.

„La Chișinău mă simt ca acasă”

– Cum ai simțit Chișinăul în timpul filmărilor? E mai mult rusesc sau mai mult românesc?

– Am avut ocazia să observ acest oraș și evoluția lui pe parcursul mai multor ani. Încă din 2015, merg de cel puțin două ori pe an la Chișinău cu spectacole. E o colaborare între teatre: noi jucăm la ei, ei joacă la noi. Dacă în urmă cu 10 ani auzeam vorbindu-se în limba rusă destul de mult, unii chiar refuzau să vorbească în limba română, de câteva ori am ajuns să comunicăm în engleză, acum mă simt acolo ca acasă. Oamenii sunt diverși, ca peste tot, însă se simte aerul de capitală. Tinerii sunt promițători, nu se diferențiază cu nimic de tinerii din statele membre ale Uniunii Europene. Intelectualii din Chișinău sunt admirabili și conectați la cultura europeană, artiștii sunt creativi și imprevizibili. Îmi plac trotuarele late ale orașului, cafenelele, muzeele. Îmi place eleganța femeilor. Când te plimbi prin Chișinău, vezi femei frumoase, îmbrăcate cu bun gust. Din păcate, există încă puternice contraste sociale. În Chișinău găsești atât reprezentanți ai luxului și-ai opulenței, cât și reprezentanți ai sărăciei lucii. Există un fel de spirit retro care încă dăinuie asupra acestui oraș. Și care mie-mi place enorm. Au clinici medicale de top, servicii medicale impecabile, activități educaționale pentru copii și mâncare delicioasă. Au, din păcate, salarii mici, în mai toate domeniile. Sper ca acest lucru să se schimbe, pentru că orașul e plin de oameni performanți a căror muncă ar trebui remunerată pe măsură. Sincer, mi se pare că ritmul progresului e ușor mai accelerat în Republica Moldova decât în România. Probabil pentru că o țară mai mică este mai ușor de urnit din loc. De la an la an, observ schimbări vizibile. Îmi place cum își ornează străzile de Crăciun, îmi place felul lor de a fi foarte uniți, foarte săritori. Îmi place ospitalitatea lor. Îmi place emoționalitatea lor, felul în care reacționează după un spectacol sau la o lansare de carte. Au un fel pasional de a trăi tot ce le oferă viața.

– Ești actriță a Teatrului Național din Iași. Ce ne pregătești în acest început de an?

– Acum repet pentru o premieră în regia lui Radu Afrim, care va fi, cel mai probabil, la jumătatea lunii Februarie. O dramatizare după proze ale lui György Dragomán.